Mic dicţionar creştin catolic
pr. Ioan Tămaş
achizitionare: 04.03.2003; sursa: Sapientia

(Din slav. kadilnica). Mic vas de metal, atârnat de trei lănţişoare, în care se pune tămâie peste cărbunii aprinşi şi pe care celebrantul îl foloseşte la tămâiere în cadrul unor celebrări liturgice.

(Cuv. lat. "Ceremonialul episcopilor"). Carte liturgică în care sunt cuprinse norme şi instrucţiuni privind celebrările liturgice şi actele de consacrare prezidate de papa sau de episcopi. Prima ediţie oficială a fost publicată în anul 1600.

Părere de rău pentru păcatele săvârşite. Ea trebuie să fie inspirată de motive ce izvorăsc din credinţă. Căinţa născută din iubirea faţă de Dumnezeu se numeşte "desăvârşită". Dacă se bazează pe alte motive (de ex., frica de osânda veşnică a iadului) se numeşte "nedesăvârşită".

[ Păcat; Pocăinţă ]

Mic vas de aramă, în care se păstrează apa sfinţită ce se foloseşte la diferitele binecuvântări (de ex., la Aspérge din cadrul Liturghiei duminicale).

[ Asperge ]

(În lat. Vía Crúcis). Devoţiune în cinstea pătimirilor Domnului nostru Isus Cristos, răspândită mai ales de călugării franciscani începând din secolele XIV-XV. Constă în a parcurge un anumit itinerar fie în biserică, fie în oratoriu sau în capelă, fie în afara bisericii, care reprezintă drumul parcurs de Isus Cristos cu Crucea pe umeri de la palatul lui Pilat până la Calvar, unde a fost răstignit şi a murit. Acest itinerar are 14 opriri, numite staţiuni. Fiecare staţiune are o imagine (pictură sau basorelief) ce reprezintă un aspect din pătimirile Mântuitorului. În faţa acestor imagini credincioşii fac o scurtă meditaţie şi se roagă. Această devoţiune este practicată într-un chip special în timpul Postului Mare.

[ Cruce; Patimile Domnului; Staţiune ]

(Din lat caléndae, prima zi din lună). Calendarul nou, întocmit din ordinul Papei Grigore al XIII-lea, în care s-au adăugat cele zece zile cu care rămăsese în urmă calendarul iulian (anul 45 î.C.), trecându-se imediat de la 4 la 15 octombrie. A intrat în vigoare în anul 1582.

Calendar în care este indicată ordinea tuturor sărbătorilor religioase: misterele mântuirii şi comemorările martirilor şi ale celorlalţi sfinţi. Cel mai vechi calendar creştin a fost cel de pe timpul Papei Melchiade (+ 314). Un alt calendar vechi este cel întocmit de Furius Dionysius Filocalus (350) pentru creştinul Valentinus şi cunoscut sub denumirea de Cronograful filocalian. Pe lângă date civile, conţine şi multe elemente creştine, ca de pildă aniversarul martirilor, începând de la Crăciun (25 decembrie) până la 13 decembrie, anul următor.

[ Martirologiu; Ordo ]

(Din lat. calúmnia). Afirmaţie contrară adevărului, care dăunează reputaţia altora şi le pricinuieşte judecăţi false.

[ Clevetire; Minciună ]

Oficiu din cadrul Curiei Romane care administrează bunurile materiale ale Sfântului Scaun în perioada cât acesta este vacant.

[ Curia romană; Scaunul Apostolic ]

(Din lat. cancellárius). Cleric sau laic care se îngrijeşte de redactarea actelor curiei diecezane şi de păstrarea lor în arhive. Este în acelaşi timp secretar al curiei şi notar "ad ómnia".

[ Curie diecezană ]

(Din gr. kanón, regulă, normă). Denumire dată, încă din primele veacuri, legilor şi regulilor ecleziastice. Fiecare dintre cele 1752 de articole ale Codului de drept canonic din 1983.

[ Drept canonic ]

Lista oficială a celor 73 de scrieri sacre care formează Biblia şi pe care Biserica le consideră ca fiind inspirate de Dumnezeu.

[ Biblie; Inspiraţie ]

(Expr. lat., "Canonul Sfintei Liturghii").

[ Rugăciunea euharistică ]

Canonicul numit de episcopul diecezan, înzestrat de acesta cu facultatea necesară de a asculta mărturisirile sacramentale (spovezile) în cadrul diecezei şi de a dezlega de cenzurile látae senténtiae nedeclarate şi nerezervate Scaunului Apostolic. În dieceza în care nu există canonici, episcopul este ţinut să numească un preot înzestrat cu aceleaşi puteri (cf. CDC, can. 508).

[ Cenzură; Latae sententiae ]

Începând din sec. al V-lea, erau numiţi canonici (de la cánon, regulă) clericii care trăiau în comunitate împreună cu episcopul diecezan, urmând o regulă specială. Din sec. al XI-lea, se face deosebire între canonici regulari, care sunt călugări, şi canonici seculari, adică clericii diecezani, membri ai unui capitul, a căror funcţie esenţială constă în a celebra acţiunile liturgice solemne în catedrală.

[ Canonici regulari; Capitul ]

Canonici regulari ai sfântului Augustin (Canónici reguláres Sáncti Augustíni), apăruţi în sec. al XI-lea. Sunt preoţi care duc viaţă comună sau de obşte, în conformitate cu regula augustiniană şi depun voturi solemne.

[ Canonici regulari; Regula augustiniană; Vot ]

Ordine călugăreşti în care membrii unesc starea şi activităţile clericale cu observarea vieţii comunitare călugăreşti şi a sfaturilor evanghelice. La început erau clerici care duceau viaţă comunitară împreună cu propriul episcop.

[ Canonici; Ordin călugăresc; Sfaturi evanghelice ]

Ştiinţa Dreptului canonic. Specialiştii în Drept canonic sunt numiţi canonişti.

[ Drept canonic ]

(Din gr. kanonízein, a introduce în canon). Actul prin care papa declară în formă definitivă şi solemnă că un creştin catolic se află acum în slava cerească, mijloceşte pentru noi la Domnul şi este propus spre a fi venerat în mod public de întreaga Biserică. A canoniza înseamnă a declara în mod solemn că cineva este sfânt, a-l trece în canonul sfinţilor, adică în lista oficială a tuturor sfinţilor.

[ Beatificare; Sfinţi ]

Cânt bisericesc, propriu ritului catolic latin, atribuit în mod tradiţional Papei sfântul Grigore cel Mare (540-604) care, probabil, a contribuit la dezvoltarea lui la Roma. E caracterizat de o frumuseţe austeră care creează o adevărată atmosferă de rugăciune.

[ Muzică sacră ]

(Din lat. medieval capélla, diminutivul termenului cáppa, pelerină, manta cu glugă). Mic lăcaş de cult, în general situat în case particulare, destinat, cu permisiunea Ordinariului locului, cultului divin în avantajul uneia sau mai multor persoane fizice, ori în avantajul unei familii (cf. CDC, can. 1226). În vechea legislaţie canonică era numită "oratoriu privat". Episcopii pot avea o capelă personală, care se bucură de aceleaşi drepturi ca şi oratoriul (cf. CDC, can. 1227). Denumirea de capelă derivă de la o bisericuţă din oraşul francez Tours, în care este păstrată şi cinstită capa sau mantaua sfântului Martin (316-397). Termenul capelă mai înseamnă şi un mic grup de corişti care cântă la celebrările liturgice.

[ Oratoriu ]

Preot care exercită în mod stabil grija pastorală în cadrul unei comunităţi sau al unui grup determinat de persoane (de ex., în comunităţi călugăreşti, în unităţi militare, în spitale, în închisori etc.), în conformitate cu normele dreptului universal şi particular al Bisericii şi sub autoritatea Ordinariului locului (CDC, can. 564). Nu trebuie confundat cu vicarul parohial.

[ Capitul ]

(Din lat. capítulum, capitol). Acest termen are mai multe semnificaţii. 1. Colegiu de preoţi căruia îi revine obligaţia de a celebra funcţiunile solemne în catedrală (capitul de catedrală) sau într-o altă biserică (capitul colegial). Aceşti preoţi sunt numiţi canonici, iar denumirea de capítulum se datorează faptului că în trecut ei se adunau zilnic pentru a citi un capitulum, adică un fragment din regulile lor. În scurt timp termenul capitul a început să însemneze orice adunare a colegiului, iar apoi însuşi colegiul. 2. Organ colegial de conducere format din reprezentanţii membrilor unui institut călugăresc la diferite niveluri (capitul general, provincial, local). Compoziţia şi puterea diferiţilor capituli sunt reglementate de dreptul propriu al fiecărui institut. Capitulul general deţine, în institut, autoritatea supremă, conform constituţiilor. 3. Locul unde se adună monahii pentru a dezbate problemele referitoare la comunitatea lor.

[ Canonici; Institut călugăresc ]

[ Franciscani ]

(Din gr. charactér, pecete). Noţiune dogmatică stabilită de Conciliul din Trento (1545-1563), în sesiunea a VII-a, cap. 9: semn spiritual şi de neşters, imprimat în suflet de sacramentele Botezului, Confirmaţiunii şi Preoţiei (cf. DS 1609). Constă într-o consacrare specială şi perpetuă lui Cristos şi slujirii sale ca şi creştin în Botez, ca martor în Confirmaţiune şi ca slujitor în Preoţie. Datorită acestui caracter, aceste sacramente nu pot fi primite decât o singură dată.

[ Botez; Confirmaţiune; Preoţie; Sacramente ]

(Din lat. cárdo, ax, pivot; de aici şi ideea de funcţie stabilă şi importantă). Începând din sec. al V-lea, titlul dat la Roma unor preoţi şi diaconi, iar din sec. al VIII-lea şi episcopilor celor şapte dieceze din suburbii. Începând din sec. al XI-lea, titlul de cardinal a fost rezervat numai membrilor unui colegiu special care avea misiunea de a-l ajuta pe papa în conducerea întregii Biserici. Actualmente, cardinalii au sarcina de a-l alege pe Pontiful Roman şi de a-l ajuta, fie în mod colegial, fie personal, îndeplinind diferite oficii în cadrul Curiei Romane.

[ Colegiul cardinalilor; Curia romană; Dieceze suburbicare ]

(Din gr. chárisma, derivat din cháris, har). Haruri speciale prin care Duhul Sfânt îi face pe credincioşi capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi slujiri folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii (cf. LG 12). Extraordinare sau simple şi umile, carismele au, direct dau indirect, o utilitate eclezială, fiind rânduite spre creşterea Bisericii, spre binele oamenilor şi după trebuinţele lumii. Ele trebuie acceptate cu recunoştinţă din partea celui care le primeşte, dar şi de toţi membrii Bisericii. Căci ele sunt o minunată bogăţie a harului pentru vitalitatea apostolică şi pentru sfinţirea întregului Trup al lui Cristos; cu condiţia totuşi să fie vorba de daruri care vin cu adevărat de la Duhul Sfânt şi care să fie exercitate după iubire, adevărata măsura a carismelor. În acest sens e întotdeauna necesară discernerea carismelor. Nici o carismă nu dispensează de referirea şi supunerea faţă de Păstorii Bisericii (cf. CBC 798- 801). Termenul carismă este menţionat de 16 ori în epistolele sfântului Paul şi o dată în cele ale lui Petru (cf. 1Pt 4,10). Sfântul Paul consideră ca făcând parte din rândul carismelor slujirea de apostol, de profet, de învăţător, de evanghelist şi păstor (cf. 1Cor 12,28); de asemenea, chemările speciale, cum ar fi chemarea la celibat (cf. 1Cor 7,7) şi diferitele acţiuni utile comunităţii: îndemnurile, învăţătura, faptele de milostenie, darul de a vindeca, de a face minuni, de a profeţi, darul limbilor (cf. 1Cor 12,8-10). Însă mai presus de toate aceste daruri este iubirea (cf. 1Cor 13,11).

(Termen lat. "Iubire creştină"; "milostivire"). Orice binefacere de inspiraţie creştină. Cáritas este ajutorul comunitar, organizat şi instituţionalizat, al Bisericii Catolice în special în folosul celor săraci. Din punct de vedere canonic, Cáritas-ul este o fundaţie autonomă, adică o persoană juridică publică în Biserică. Există organizaţii Cáritas la nivel parohial, diecezan şi naţional. Există şi Cáritas Internationális, cu sediul la Roma.

[ Fapte de milostenie ]

[ Iubire; Fapte de milostenie ]

(În lat. báculum, toiag). Baston pastoral, înalt de aproximativ doi metri, cu o dublă curbură la capătul de sus, purtată de episcopi şi abaţi în cadrul celebrării Sfintei Liturghii. Când înmânează episcopului cârja arhierească, episcopul consacrator spune aceste cuvinte: "Primeşte cârja, semn al slujiri tale de păstor; ai grijă de întreaga turmă în mijlocul căreia Duhul Sfânt te-a constituit episcop pentru a conduce Biserica lui Dumnezeu". Reprezintă puterea de conducere sau pastorală.

[ Jurisdicţie; Putere sacră ]

Ramura feminină a ordinului carmelit. A avut aceeaşi evoluţie ca şi ramura bărbătească (carmeliţii). Din rândul "carmelitelor desculţe" a făcut parte şi sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897), canonizată în anul 1925. În anul 1906, Papa sfântul Pius al X-lea a canonizat 16 maici carmelite care au fost ucise in ódium fídei de ghilotina revoluţiei franceze pentru că au refuzat să depună jurământ de fidelitate faţă de constituţia civilă a clerului. Moartea lor tragică i-a inspirat lui Georges Bernanos (1888- 1947) subiectul piesei Dialogues des Carmélites. Având circa 13.000 de călugăriţe, "carmelitele desculţe" constituie astăzi cel mai numeros ordin contemplativ de femei din Biserică.

[ Carmeliţi; Viaţă contemplativă ]

Denumire dată călugărilor care aparţin ordinului mendicant intitulat "Fraţii Sfintei Fecioare Maria de la muntele Carmel" (Órdo Frátrum Beátae Maríae Vírginis de Mónte Carmélo). Prima lor regulă a fost aprobată de Papa Onoriu al III-lea, în anul 1226. Există două ramuri: "carmeliţii desculţi" şi "carmeliţii încălţaţi". Primii, urmând reformele înfăptuite de sfânta Tereza de Avilla şi sfântul Ioan al Crucii, au norme mai severe. Ambele ramuri au constituţii proprii. Carmeliţii poartă o haină cafenie cu scapular şi glugă.

[ Carmelite; Ordin mendicant; Scapular ]

Cărţile care conţin riturile şi textele scrise folosite la celebrările liturgice. Principalele cărţi liturgice sunt: Misalul Roman, Lecţionarul, Liturgia orelor, Pontificalul roman, Ritualul roman.

Denumire dată de Papa Paul al VI-lea vechii curţi papale, care constă din capela papală (toţi demnitarii care îl ajută pe papa la celebrările liturgice solemne) şi din familia papală (clerici, călugări şi laici care îl ajută pe papa în calitate de şef suprem al statului Vatican). Casa pontificală este condusă de Prefectul Palatului Apostolic. Membrii de onoare ai familiei pontificale sunt divizaţi în trei categorii: protonotari apostolici, prelaţi de onoare ai Sanctităţii sale şi capelani ai Sanctităţii sale. Toţi au titlul onorific de "monsenior".

Alianţa prin care un bărbat şi o femeie stabilesc între ei o comunitate a întregii vieţi sau o comuniune intimă de viaţă, orânduită prin caracterul său natural pentru binele soţilor, naşterea şi educarea copiilor (cf. GS 48). Pentru cei botezaţi căsătoria a fost ridicată de Cristos la demnitatea de sacrament. Căsătoria între două persoane botezate este semn şi izvor de har prin care iubirea lor naturală este ridicată la o treaptă superioară şi îi sfinţeşte. Căsătoria dintre două persoane nebotezate şi căsătoria dintre o persoană botezată şi una nebotezată este un legământ conjugal indisolubil şi exclusiv, aşa cum l-a voit Creatorul, dar nu este sacrament. O astfel de căsătorie este numită legământ natural.

[ Sacramente ]

Căsătoria dintre o persoană catolică şi o persoană care nu este botezată. Disparitatea de cult este impediment dirimant. De aceea, ca un catolic să poată încheia în mod valid o asemenea căsătorie are nevoie de dispensă de la Ordinariul locului. Condiţiile necesare pentru o căsătorie mixtă trebuie îndeplinite şi în cazul uneia cu disparitate de cult. Forma canonică este necesară pentru validitate. Cât priveşte forma liturgică, trebuie folosită celebrarea specială, fără Liturghie, prevăzută de Ritualul roman. Căsătoria cu disparitate de cult poate fi celebrată în biserică sau în alt loc potrivit (de ex., într-o capelă, o casă particulară).

[ Căsătorie mixtă; Forma canonică (a căsătoriei) ]

Căsătoria între o persoană catolică botezată şi o persoană necatolică botezată (creştin ortodox sau protestant). Pentru celebrarea licită a unei astfel de căsătorii este necesară permisiunea Ordinariului locului. De asemenea sunt necesare următoarele condiţii: 1. partea catolică să declare că este gata să evite pericolele de a părăsi credinţa catolică şi să promită cu sinceritate că va face tot ce-i stă în putinţă ca toţi copiii să fie botezaţi şi educaţi în Biserica Catolică; 2. partea necatolică să fie informată la momentul potrivit despre promisiunile ce trebuie să le facă partea catolică, astfel încât să existe certitudinea că ea este cu adevărat conştientă de promisiunea şi de obligaţiile părţii catolice; 3. ambele părţi să fie instruite cu privire la scopurile şi proprietăţile esenţiale ale căsătoriei, care nu trebuie excluse de niciunul din cei doi contractanţi (CDC, can. 1125). Pentru validitate şi liceitate este necesară forma canonică. Cât priveşte locul, căsătoria mixtă trebuie celebrată în biserica parohială a părţii catolice. Poate fi celebrată într-o altă biserică sau într-un oratoriu, dar numai cu permisiunea Ordinariului locului. De asemenea, tot cu permisiunea aceluiaşi Ordinariu poate fi celebrată şi în alt loc potrivit (o capelă sau chiar o casă particulară). Cât priveşte forma liturgică, trebuie să se folosească ritul Căsătoriei fără Liturghie. Totuşi, cu permisiunea Ordinariului locului, o căsătorie mixtă poate fi celebrată şi în cadrul Sfintei Liturghii, omiţându-se împărtăşirea părţii necatolice (CDC, can. 1118-1119).

[ Forma canonică (a căsătoriei) ]

(Din lat. cástitas). Virtutea prin care omul îşi stăpâneşte şi reglementază dorinţa sexuală conform exigenţelor raţiunii (cf. Toma de Aquino, Súmma theologíae, II-II, q. 151, a. 1). Ţine de virtutea cumpătării. "Curăţia semnifică integrarea pozitivă a sexualităţii în persoana umană şi, prin urmare, unitatea lăuntrică a omului în fiinţa sa trupească şi sufletească" (CBC 2337). Fiecare creştin e chemat la castitate. Persoanele consacrate trăiesc în înfrânare absolută până la moarte, înbrăţişând sfatul evanghelic al castităţii, care e "semn al vieţii viitoare şi izvor al unei rodnicii mai bogate într-o inimă neîmpărţită" (CDC, can. 599). Persoanele care se pregătesc pentru căsătorie trebuie să trăiască în înfrânare totală până la căsătorie, iar persoanele căsătorite trebuie să trăiască în curăţie conjugală respectând legile morale referitoare la viaţa sexuală. Castitatea implică ucenicia stăpânirii personale de sine, formarea caracterului şi spiritul de jertfă. De aceea vegherea, prudenţa, rugăciunea şi recurgerea la sacramentele Pocăinţei şi Euharistiei constituie condiţii absolut necesare pentru o maturizare creştină a sexualităţii.

[ Cumpătare; Sfaturi evanghelice; Virtute ]

(Din gr. káta, în jos, sub, şi lat. cúmba, cavitate. De obicei se foloseşte numai pluralul). Galerii subterane romane, cu mai multe etaje, cu antreuri şi săli, apărute în sec. al II-lea d.C. Aici erau înmormântaţi creştinii în primele secole, îndeosebi în perioada persecuţiilor, şi tot aici aveau loc, uneori, diferite celebrări liturgice. Mormintele erau săpate în pereţii galeriilor şi închise apoi cu o placă de marmură sau cu cărămizi. Între cele mai cunoscute sunt catacombele sfântului Calixt, ale sfintelor Domitila şi Priscila şi ale sfântului Sebastian. În catacombe se găsesc numeroase vestigii ale credinţei Bisericii primare: fresce, decoraţiuni, inscripţii, deosebit de importante pentru arheologia creştină.

(Etimologie incertă). Postament din lemn, înalt, mobil, împodobit cu o pânză neagră brodată, înconjurat de lumânări puse în sfeşnice înalte, pe care se aşază sicriul cu ocazia celebrării înmormântării. Înainte de reforma liturgică de după Conciliul al II-lea din Vatican, catafalcul se folosea şi cu prilejul comemorărilor celor răposaţi (prohoade, réquiem-uri). Actualmente la asemenea comemorări se aşază, în mijlocul bisericii, lumânarea pascală.

[ Lumânare pascală ]

(Din gr. kataphatikós, afirmativ). Viziune teologică pozitivă sau afirmativă (descendentă). Dumnezeu iese din transcendenţa sa şi se revelează oamenilor.

[ Apofatică (teologie) ]

(Din gr. katakoúmenos, cel instruit). Denumire rezervată adulţilor (adică celor care au împlinit şapte ani şi au uzul raţiunii), care mişcaţi de Duhul Sfânt, se instruiesc în învăţătura creştină şi în practicarea moralei creştine, în vederea primirii sacramentului Botezului. "Catecumenii care, sub impulsul Duhului Sfânt, doresc din toată inima să fie încorporaţi în Biserică, se unesc cu ea prin însăşi această dorinţă, iar Maica Biserică îi îmbrăţişază ca pe fiii săi, cu iubire şi cu grijă" (LG 14). Biserica le acordă deja diferite drepturi ce sunt proprii creştinilor (de ex., diferite binecuvântări, înmormântarea ecleziastică).

[ Iniţiere creştină ]

Perioada de pregătire la Botez a adulţilor, care culminează cu scrutinele din duminica a III-a, a IV-a şi a V-a din Postul Mare şi administrarea efectivă a sacramentului Botezului în noaptea Învierii Domnului.

[ Catecumen; Scrutin ]

(Din lat. cáthedra, scaun, tron). Biserica principală a unei dieceze, în care se află tronul (cáthedra) episcopului diecezan. Mai este numită şi dom (din lat. dómus, casă), casa lui Dumnezeu prin excelenţă. A nu se confunda cu o biserică mare, întrucât poate avea şi dimensiuni mici.

[ Dom; Tron episcopal ]

Credinciosul care, având o maturitate umană şi creştină de bază, precum şi o anumită competenţă pastorală, promovează şi conduce, în numele comunităţii ecleziale din care face parte şi cu mandatul episcopului diecezan un curs organic şi progresiv de instruire creştină, pentru un anumit grup de persoane. Uneori în documentele magisteriului ecleziastic sunt numiţi cateheţi toţi credincioşii, spre a arăta că toţi, în virtutea Botezului şi a Mirului, sunt învestiţi cu misiunea profetică şi ţinuţi să vestească şi să mărturisească Evanghelia şi să favorizeze dezvoltarea vieţii de credinţă în persoanele care îi înconjoară. Alteori termenul catehet e folosit pentru a-i denumi pe profesorii de religie în şcoli.

Ştiinţa teologico-pastorală care studiază tot ceea ce ţine de cateheză. Este arta de a-i învăţa pe alţii adevărurile de credinţă, folosind cunoştinţele pedagogico-didactice.

[ Cateheză ]

(Din gr. katéchesis, învăţătură transmisă oral). "Foarte de timpuriu s-a numit cateheză ansamblul eforturilor întreprinse în Biserică pentru a face ucenici, pentru a-i ajuta pe oameni să creadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu, ca prin credinţă să aibă viaţă în numele lui, pentru a-i educa şi a-i instrui în această viaţă şi a zidi astfel Trupul lui Cristos" (CBC 4). "Cateheza este o educare a credinţei copiilor, tinerilor şi adulţilor care cuprinde în mod deosebit o învăţătură a credinţei creştine, dată în general în mod organic şi sistematic, cu scopul de a-i iniţia în plinătatea vieţii creştine" (CT, 18).

(Din lat. catéchismus, care provine din gr. katechísmos, ceea ce este învăţat altora). 1. Instruirea orală cu privire la adevărurile esenţiale ale religiei creştine, făcută, după Botez, copiilor, tinerilor şi adulţilor. 2. Cartea care conţine adevărurile fundamentale ale credinţei creştine, învăţăturile morale şi principalele rugăciuni. Din acest punct de vedere, catehismul este un manual popular, o sinteză sigură a învăţăturii creştine. Rolul lui e triplu: mai întâi, de a iniţia în credinţa creştină persoanele care nu o cunosc, dar care doresc să o primească sau măcar să o cunoască; apoi, de a educa în credinţă persoanele deja botezate, atât pe copii şi pe tineri cât şi pe adulţi; în fine, de a fi o călăuză sau un îndreptar al adevăratei credinţe. Catehismele sunt cărţi ale magisteriului ecleziastic. "Pentru publicarea catehismelor şi a altor scrieri care privesc instruirea catehetică, precum şi pentru traducerile lor, este necesară aprobarea din partea Ordinariului locului" (CDC, can. 827, §1). Episcopul diecezan poate publica un catehism pentru propria dieceză. De asemenea, Conferinţa episcopală poate edita catehisme pentru propriul teritoriu, cu aprobarea prealabilă a Scaunului Apostolic (CDC, can. 775). După Conciliul Tridentin (1545-1563), Papa sfântul Pius al V-lea a publicat Catehismul Roman, iar după Conciliul al II-lea din Vatican (1962-1965), Papa Ioan Paul al II-lea a publicat Catehismul Bisericii Catolice (11 octombrie 1992), carte de referinţă pentru toate catehismele locale şi pentru o cateheză reînnoită la izvoarele vii ale credinţei (cf. FD).

[ Cateheză ]

(Term. lat., "tronul sfântului apostol Petru"). Scaunul episcopal al sfântului apostol Petru şi al succesorilor săi împreună cu primatul de jurisdicţie ce îi este ataşat. La 22 februarie Biserica celebrează sărbătoarea intitulată "Catedra sfântului Petru".

[ Primat ]

(Din gr. katholikós, universal). Proprietate a Bisericii şi una din cele patru note după care poate fi recunoscută Biserica adevărată. Biserica lui Cristos este catolică (universală) într-un dublu sens. 1. "Ea este catolică, deoarece în ea este prezent Cristos... În ea subsistă plinătatea Trupului lui Cristos unit cu Capul său, ceea ce implică faptul că ea primeşte de la el plinătatea mijloacelor de mântuire pe care el le-a voit: mărturisire de credinţă dreaptă şi completă, viaţă sacramentală integrală şi slujire conferită prin hirotonire în succesiunea apostolică. Biserica era, în acest sens fundamental, catolică în ziua Rusaliilor, ea va fi astfel totdeauna până în ziua Parusiei. 2. Ea este catolică, pentru că e trimisă în misiune de Cristos către toţi oamenii" (CBC 830-833). "Toţi oamenii sunt chemaţi în noul popor al lui Dumnezeu. De aceea acest popor, păstrându-şi unitatea şi unicitatea, trebuie să se răspândească în toată lumea şi în toate veacurile" (LG 13).

[ Notele Bisericii ]

(Din lat. cásula, pelerină cu glugă). Veşmânt liturgic, în formă de pelerină fără mâneci şi cu o deschizătură la centru pentru a putea atârna pe umeri, pe care o poartă preoţii şi episcopii la celebrarea Sfintei Liturghii. Este îmbrăcată peste albă şi stolă. Poate fi de culoare albă, violetă, verde, roz.

[ Culori liturgice; Planetă ]

(Din lat. célebrans, part. prez. al verb. celebráre, a celebra, a sărbători). E un termen folosit cu referire la liturgie, "acţiune" a lui Cristos care este adevăratul şi unicul celebrant. "El este prezent în sacramente prin puterea sa, aşa încât, atunci când cineva botează, Cristos însuşi este cel care botează" (SC 7). Totuşi, într-o celebrare liturgică, întreaga adunare a credincioşilor este celebrant, fiecare potrivit funcţiei sale. Însă unii credincioşi sunt rânduiţi prin sacramentul Preoţiei să-l reprezinte pe Cristos, Capul Trupului; Duhul Sfânt îi face capabili să acţioneze în persoana lui Cristos-Capul pentru slujirea tuturor mădularelor Bisericii. Slujitorul consfinţit prin sacramentul Preoţiei este asemenea "chipului" lui Cristos Preotul. De vreme ce taina Bisericii se manifestă pe deplin în Euharistie, slujirea episcopului şi, în comuniune cu el, aceea a preoţilor şi diaconilor, este ilustrată în primul rând în prezidarea Euharistiei (CBC 1140- 1142; 1187-1188).

[ Celebrare; Liturgie ]

(Din lat. celebrátio). În limbajul creştin, termenul "celebrare" se referă exclusiv la o acţiune liturgică propriu-zisă şi înseamnă mai presus de toate săvârşirea rituală a jertfei euharistice (Sfânta Liturghie), ori "solemnizarea" misterelor mântuirii, precum şi a aşa-zisei díes natális a martirilor şi a celorlalţi sfinţi prin săvârşirea Euharistiei care e act ritual public şi comunitar prin excelenţă. Celebrarea liturgică este "acţiunea" principală pe care Biserica o îndeplineşte până la Parusie, proclamând şi actualizând misterul, şi care face ca oameni din toate timpurile să participe la mântuirea pe care le-a adus-o Cristos.

[ Dies natalis; Euharistie; Liturgie ]

(Din lat. celebráre, a celebra). Certificatul eliberat de Ordinariul locului, pentru preoţii seculari, sau de Superiorul propriu, pentru preoţii călugări, care se duc temporar în localităţi unde nu sunt cunoscuţi, prin care se atestă că pot celebra Sfânta Liturghie. Acest document, impus de Conciliul Tridentin în anul 1562, este numit de CDC "litterae commendatitiae" (scrisoare de recomandare). "Un preot să fie admis să celebreze chiar dacă nu este cunoscut de responsabilul bisericii, cu condiţia fie să prezinte celebretul dat de Ordinariul sau de Superiorul propriu, eliberat cel mult de un an, fie că se poate aprecia cu prudenţă că nu este împiedicat să celebreze" (CDC, can. 903).

(Din lat. caelibátus, derivat din caélebs, necăsătorit). Starea acelor creştini care, din iubire faţă de Dumnezeu, îşi jertfesc întreaga viaţă pentru împărăţia cerurilor şi slujirea ei, renunţând de bună voie la căsătorie (cf. Mt 19,12). "Toţi slujitorii hirotoniţi din Biserica latină, cu excepţia diaconilor permanenţi, sunt aleşi în mod normal dintre bărbaţii credincioşi care trăiesc necăsătoriţi şi care vor să-şi păstreze celibatul &*171;pentru împărăţia cerurilor&*187;. Chemaţi să se consacre cu inimă neîmpărţită Domnului şi celor ale sale (cf. 1Cor 7,32), ei se dăruiesc cu totul lui Dumnezeu şi oamenilor. Celibatul este un semn al acestei vieţi noi, pentru care este consacrat slujitorul Bisericii; îmbrăţişat cu bucurie, el vesteşte în chip strălucit împărăţia lui Dumnezeu" (CBC 1579). În Biserica latină (ca şi în Bisericile orientale) cine a primit o treaptă a Preoţiei nu se mai poate căsători.

[ Castitate ]

(Din lat. cenáculum, sufragerie). Locul în care Isus a celebrat Paştele împreună cu apostolii săi în seara de Joia Sfântă şi a instituit sfânta Euharistie şi unde, în ziua de Rusalii, a coborât Duhul Sfânt asupra apostolilor. Potrivit tradiţiei, cenacolul se află la Ierusalim, pe muntele Sion. În timpul lui Constantin cel Mare pe acest loc a fost construită prima biserică din Ierusalim, transformată în bazilică în sec. al V-lea, iar mai târziu distrusă. Cenacolul actual e o construcţie gotică din sec. al XIV-lea, care a aparţinut timp de două secole călugărilor franciscani, apoi a fost luată de musulmani, iar din 1967 aparţine statului Israel.

[ Euharistie; Joia sfântă; Rusalii; Ultima Cină ]

(Din gr. koinós, comun, şi bíos, viaţă). Monah care trăieşte unirea sa cu Dumnezeu într-un loc de viaţă comună sau de obşte (mănăstire), sub conducerea unui abate, spre deosebire de anahoret, care trăieşte singur.

[ Abate; Anahoret; Monah-Monahie ]

(Din lat. cénsor, derivat din censére, a evalua, a fi de părere, a hotărî). Persoană care se remarcă prin ştiinţă, doctrină dreaptă şi prudentă şi care este numită de autoritatea ecleziastică (Ordinariul sau chiar Conferinţa episcopală) pentru a-şi da părerea asupra cărţilor ce trebuie publicate şi care tratează chestiuni de credinţă şi morală. Cenzorul trebuie să-şi dea părerea în scris. Dacă, aceasta este favorabilă, Ordinariul să acorde permisiunea de publicare, punându-şi semnătura şi indicând data şi locul. Dacă nu este favorabilă, Ordinariul să-i comunice autorului lucrării motivele refuzului (CDC, can. 830). Cenzorul dă Nihil obstat (nu se opune nimic [din punctul de vedere al credinţei şi al moralei creştine] ca lucrarea să fie tipărită) sau Imprimi potest (poate fi tipărită), pe când Ordinariul dă Imprimatur (să se tipărească).

[ Imprimatur; Nihil obstat ]

(Din lat. censúra). În Dreptul canonic este pedeapsa ecleziastică prin care credinciosul catolic, care a săvârşit un delict prevăzut de lege şi rămâne încăpăţânat, este lipsit de unele bunuri spirituale sau bunuri anexate celor spirituale, până când, renunţând la încăpăţânare este dezlegat. I se mai spune pedeapsă medicinală. Există trei cenzuri: excomunicarea, interdictul şi suspendarea.

[ Excomunicare; Interdict; Suspendare ]

Calificative date unor afirmaţii sau învăţături care se opun, într-o măsură mai mare sau mai mică, credinţei şi moralei creştine. Cele mai cunoscute sunt: afirmaţie sau învăţătură "eretică", "aproape de erezie", "greşită", "aproape de greşeală", "bănuită de erezie".

[ Note teologice ]

(Din lat. caélum). "Locul" în care se află cei drepţi care aşteaptă ziua învierii finale; starea celor drepţi care trăiesc veşnic cu Dumnezeu. "Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu şi care sunt perfect purificaţi trăiesc pentru totdeauna cu Cristos... Această viaţă desăvârşită, această comuniune de viaţă şi de iubire cu Preasfânta Treime, cu Fecioara Maria şi cu toţi fericiţii este numită cer. Cerul este scopul ultim şi realizarea aspiraţiilor celor mai profunde ale omului, starea de fericire supremă şi definitivă" (CBC 1023- 1024). "Noi credem că mulţimea sufletelor care sunt adunate în jurul lui Isus şi al Mariei în Paradis formează Biserica din cer, unde, în fericirea veşnică, îl văd pe Dumnezeu aşa cum este şi unde sunt şi ele, în diferite grade, asociate cu sfinţii îngeri la guvernarea divină exercitată de Cristos în glorie, mijlocind pentru noi şi ajutând slăbiciunea noastră prin grija lor frăţească" (SPF 29).

[ Paradis; Viaţă veşnică; Viziune beatifică ]

(Derivat din lat. caerimónia, acţiune sacră). Persoană desemnată să se îngrijească de buna organizare a celebrărilor liturgice, în special în bisericile şi comunităţile mai mari, şi să-i pregătească pe slujitori să le săvârşească frumos, în ordine şi cu evlavie (cf. PNMR 69).

[ Celebrare ]

(În lat. Órdo Cartusiénsis). Ordin monahal întemeiat de sfântul Bruno (+ 1101) care, începând din 1084, s-a retras la Chartreuse (de aici denumirea de cartusiénsis, certozin), în apropiere de Grenoble, unde nu după mult timp a înfiinţat prima mănăstire (Grande Chartreuse). Certozinii duc o viaţă de rugăciune şi meditaţie, observă cu stricteţe tăcerea şi postul şi se reunesc numai pentru celebrările liturgice (Sfânta Liturghie şi Liturgia Orelor), precum şi pentru a servi masa în zilele de duminică şi de sărbătoare.

Termen introdus în sec. al XVIII-lea pentru a indica regimul politico-ecleziastic sau sistemul de relaţii caracterizat de dominaţia statului (care mărturiseşte deschis religia creştină) asupra Bisericii, întrucât monarhul, atribuindu-şi o misiune religioasă şi o supremaţie asupra organizării ecleziastice, pune sub controlul său funcţiile spirituale ale Bisericii de a învăţa, de a sfinţi şi de a păstori. "În Biserică să nu se facă nimic fără hotărârea şi porunca împăratului" (cuvintele împăratului Iustinian la Conciliul din 536 de la Constantinopol: Mansi, VIII, 969). Deci, cezaropapismul este amestecul statului în treburile interne ale Bisericii sub pretextul apărării intereselor credincioşilor.

[ Biserică şi stat ]

[ Tabernacol ]

(Cuv. lat., "Cristos Domnul"). Decret al Conciliului al II-lea din Vatican, promulgat la 28 octombrie 1965, cu privire la misiunea pastorală a episcopilor în Biserică. E divizat în trei capitole: 1. Episcopii şi Biserica universală (Rolul episcopilor faţă de Biserica universală; episcopii şi Scaunul Apostolic); 2. Episcopii şi Bisericile particulare (episcopii diecezani; delimitarea diecezelor; colaboratorii episcopului diecezan în misiunea pastorală); 3. Cooperarea episcopilor la binele comun al mai multor dieceze (sinoade; concilii şi conferinţe episcopale; delimitarea provinciilor şi înfiinţarea de regiuni bisericeşti; episcopii cu funcţii interdiecezane).

(Din lat. cibórium, cupă de metal). 1. Vas din metal preţios, în formă de cupă, în cele mai multe cazuri acoperit cu capac, în care sunt păstrate Ostiile consacrate, în tabernacol. 2. Boltă de piatră sau de metal (de obicei de bronz ), susţinută de patru coloane, care se află deasupra altarului în bazilicile creştine. Foarte renumit este ciboriul lui Bernini din bazilica "Sfântul Petru" din Vatican, lucrată între anii 1624-1633.

[ Baldachin; Pixidă; Tabernacol ]

(Din gr. koimetérion, dormitor, loc de odihnă; lat. coemetérium). Locul sacru unde sunt înhumaţi credincioşii răposaţi care, conform credinţei creştine, "dorm" în aşteptarea învierii care va avea loc la sfârşitul lumii, înainte de judecata universală.

[ Înmormântare creştină ]

(Din lat. cíngulum, cingătoare). Cordon din bumbac sau mătase, împletit din mai multe şuviţe, lung de aproximativ 3-4 metri, cu care, pus în două, se încing clericii la mijloc după ce au îmbrăcat alba.

[ Albă ]

(De la Cistércium, denumirea lat. a localităţii Cîteaux). Ordin monahal întemeiat în 1098 la Cîteaux, în Franţa, de către sfântul Robert de Molseme, care prevede o observare mai strictă a regulei benedictine.

[ Regula benedictină ]

Congregaţie călugărească întemeiată de misionarul spaniol sfântul Anton Maria Claret y Clará (1807-1870) şi recunoscută de Papa Pius al IX-lea în 1870. Denumirea oficială a claretienilor este "Fiii misionari ai Inimii Neprihănite a Mariei" (Córdis Maríae Fílii, CMF). Ei lucreză astăzi aproape pretutindeni în Biserică, dedicându-se mai ales educaţiei tinerilor şi pastoraţiei. Claretienele constituie ramura feminină a aceleiaşi congregaţii, al cărei nume oficial este "Institutul Apostolic al Învăţătoarelor ce aparţin Mariei Neprihănite". Se dedică îndeosebi educaţiei şcolare şi instruirii religioase a tinerelor fete.

Ordin de maici întemeiat la Assisi (Italia) de sfânta Clara care, la 19 martie 1212, a primit haina călugărescă din mâinile sfântului Francisc de Assisi. Se dedică în mod special rugăciunii şi contemplaţiei.

[ Viaţă contemplativă ]

(Din lat. cláustrum, loc închis). Închiderea sau retragerea într-o mănăstire.

[ Exclaustrare ]

(Din lat. claúdere, a închide). Loc din mănăstire rezervat călugărilor, în care străini nu au acces şi din care călugării nu pot ieşi în mod liber. Din punct de vedere canonic, clauzura este ansamblul de reguli care interzic străinilor să intre în acest loc, iar călugărilor să iasă din el. Există trei feluri de clauzură: comună, ce trebuie observată de institutele călugăreşti şi care constă în a rezerva o parte din casă exclusiv pentru membrii comunităţii; monahală, ce trebuie observată în toate mănăstirile de monahi şi monahii (maici) de viaţă parţial contemplativă, în conformitate cu constituţiile proprii; papală, ce trebuie observată de monahiile (maicile) ce se dedică în întregime vieţii contemplative şi care este reglementată de norme date de Scaunul Apostolic.

[ Viaţă contemplativă ]

(Din lat. clérus, derivat din gr. kléros, ales, desemnat la sorţi). Totalitatea slujitorilor hirotoniţi: diaconi, preoţi, episcopi. "Din instituirea divină, există, în Biserică, între credincioşi, slujitori sacri care în drept sunt numiţi clerici; ceilalţi credincioşi sunt numiţi laici" (CDC, can. 207, § 1 ). Cler indigen sau autohton, clerul provenit din rândul populaţiei proprii unei anumite ţări. Cler regular, clerul format din călugări; cler secular, format din clericii care nu aparţin unor institute călugăreşti. Cler diecezan, clerul unei dieceze, format atât din clerici seculari cât şi din clerici regulari care desfăşoară activitatea pastorală sub conducerea episcopului diecezan. În Biserica Romano-Catolică, cineva devine cleric prin primirea diaconatului.

[ Preoţie; Slujitor ]

(Termen engl., "om al clerului"). Este îmbrăcămintea de culoare neagră sau gri purtată de slujitorii cultului ce aparţin diferitelor confesiuni creştine. Este compusă din pantaloni, veston şi cămaşă neagră sau gri cu colar.

În sens larg, toţi clericii care aparţin unui institut călugăresc şi deci acceptă o regulă (de aici denumirea de "regulari")* şi profesează în public sfaturile evanghelice. În sens strict, ordine călugăreşti apărute în sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea ai căror membri desfăşoară apostolat preoţesc şi duc o viaţă călugărească armonizată cu diferitele necesităţi ale timpului, fără a devia totuşi de la disciplină şi spiritualitate. Cei mai renumiţi sunt iezuiţii, barnabiţii şi teatinii.

[ Barnabiţi; Iezuiţi; Teatini ]

(Din slav. klevetati, a bârfi, a defăima ). Vorbire de rău. Dezvăluire a defectelor şi greşelilor altora unor persoane care nu le cunosc.

[ Calomnie; Judecată temerară ]

(În lat. Códex Canónum Ecclesiárum Orientálium, CCEO). Cel mai important cod de legi valabil pentru toate Bisericile orientale în comuniune cu Biserica Romei, promulgat de Papa Ioan Paul al II-lea la 18 octombrie 1990. Conţine un număr de 1546 de canoane.

[ Biserici orientale catolice ]

(În lat. Códex Iúris Canónici). Cel mai important cod de legi al Bisericii Catolice latine. Scris în limba latină, cuprinde 1752 de canoane sau articole. A fost promulgat de Papa Ioan Paul al II-lea la 25 ianuarie 1983 prin constituţia apostolică Sácrae disciplínae léges (Legile disciplinei sacre).

(Din lat. collígere, a aduna, a strânge). 1. Rugăciune rostită de preotul celebrant la începutul Sfintei Liturghii, înainte de Liturgia Cuvântului, şi care "adună" rugăciunile de laudă şi de cerere formulate în tăcere de credincioşi după ce a fost făcută invitaţia "Să ne rugăm". Colecta sau Rugăciunea zilei "exprimă sensul celebrării din ziua respectivă şi, prin cuvintele preotului, îndreaptă implorarea către Dumnezeu Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt. Poporul se uneşte cu această rugăciune şi şi-o însuşeşte arătându-şi asentimentul prin aclamaţia Amin" (PNMR 32). 2. Strângerea de bunuri materiale, îndeosebi bani, pentru ajutorarea celor nevoiaşi, cum a făcut sfântul Paul pentru comunitatea creştină din Ierusalim (cf. 1Cor 16,1-2), sau pentru alte nevoi ale Bisericii. 3. Strângerea ofertelor pe care le fac credincioşii în cadrul Sfintei Liturghii, înainte de Ofertoriu.

(Din lat. collegiálitas). Particularitate a episcopatului potrivit căreia toţi episcopii formeză împreună un corp responsabil în mod solidar de Biserica universală şi de evanghelizarea lumii; toţi sunt învăţători ai credinţei şi legiuitori supremi sub autoritatea papei, succesorul lui Petru. Această unitate se exprimă în mod solemn în Conciliul ecumenic. Deci, colegialitatea e reponsabilitatea faţă de Biserica întreagă a tuturor episcopilor ce sunt în comuniune între ei şi cu capul colegiului, papa.

[ Colegiul episcopilor ]

[ Cardinal ]

Grup compus din şase până la doisprezece preoţi, membri ai Consiliului prezbiteral, numiţi în mod liber de episcopul diecezan pentru o perioadă de 5 ani, care îl ajută pe episcop şi colaborează cu el în conducerea pastorală a diecezei. În majoritatea cazurilor, rolul acestui colegiu e consultativ, în unele cazuri e şi deliberativ, iar când scaunul episcopal este vacant poate fi şi jurisdicţional. E prescris consimţământul Colegiului consultanţilor pentru ca episcopul să poată îndeplini anumite acte privind administrarea bunurilor materiale (cf. CDC, can. 1277 şi 1292, §1). Acelaşi colegiu trebuie audiat de episcopul diecezan pentru toate actele administrative care sunt de importanţă mai mare (cf. CDC, can. 1277), precum şi în cazul numirii şi demiterii economului diecezan (cf. CDC, can. 494). Când scaunul episcopal este împiedicat, îi revine sarcina de a alege un preot care să conducă dieceza (cf. can. 413, §2), iar când scaunul devine vacant, informează Sfântul Scaun despre moartea episcopului diecezan, conduce colegial dieceza până la alegerea administratorului diecezan (cf. CDC, can. 419 şi 426) şi-l alege pe administratorul diecezan (cf. CDC, can. 421, §1).

[ Administrator diecezan; Consiliul prezbiteral ]

Mai poate fi numit "ordinul episcopal" sau "corpul episcopal". Grupul stabil al tuturor episcopilor care sunt în comuniune ierarhică cu papa şi în comuniune între ei. Isus Cristos i-a ales pe cei doisprezece apostoli şi i-a constituit "în forma unui colegiu sau grup stabil, în fruntea căruia l-a pus pe Petru, ales dintre ei... Precum, din voinţa Domnului, sfântul Petru şi ceilalţi apostoli formează un unic colegiu, pentru acelaşi motiv şi în egală măsură Pontiful roman, succesorul lui Petru, şi episcopii, succesorii apostolilor, sunt uniţi între ei" (LG 11; 22). Deci Colegiul episcopilor e de orânduire divină. Capul său e Pontiful roman, succesorul lui Petru. Membrii săi sunt episcopii, succesorii apostolilor. El continuă şi perpetuează fără întrerupere Colegiul apostolic. Un episcop intră în Colegiul episcopal prin consacrare episcopală şi prin comuniunea ierarhică cu Pontiful roman.

[ Colegialitate ]

Persoana care dă credincioşilor explicaţii şi îndemnuri pentru a-i introduce în sensul celebrării şi a-i pregăti să o înţeleagă mai bine. Îndemnurile trebuie să fie pregătite cu grijă, să fie clare şi concise. Comentatorul stă într-un loc potrivit în faţa credincioşilor, dar nu la amvon (pupitru) (cf. PNMR, 68). Toţi laicii, pregătiţi cum se cuvine, pot îndeplini această funcţie (cf. CDC, can. 230).

(Expr. lat., "recomandarea sufletului"). Ultima recomandare către Domnul pe care Biserica o face în favoarea celui răposat; ultimul salut sau ultimul rămas bun cu prilejul înmormântării. Tot astfel mai este numită şi rugăciunea care se face la căpătâiul unui creştin care este în agonie.

(Expr. lat., "comunicare în lucrurile sacre"). Participare activă a unui credincios la un act de cult sau chiar la un sacrament în cadrul unei Biserici care nu este în comuniune cu Biserica proprie. Mai este numită şi intercomuniune. Biserica Catolică admite o intercomuniune parţială şi în grade diferite cu Bisericile şi comunităţile ecleziale care nu sunt în comuniune cu ea (cf. UR 8; OE 26-29; CDC, can. 844; 933; 1127).

(Din lat. Completórium; de la complére, a completa, a încheia). Rugăciunea cu care se încheie Liturgia Orelor şi care se recită noaptea, înainte de culcare.

[ Liturgia Orelor ]

Denumirea dată numeroaselor grupuri locale de creştini care se străduiesc să înainteze în viaţa spirituală prin rugăciune comunitară, prin studierea şi meditarea Sfintei Scripturi şi prin angajare în diferite activităţi sociale. Aceste mişcări au fost încurajate mai ales de episcopatul latino-american. Documentele de la Puebla (Mexic) din 1979 vorbesc de "comunităţi ecleziale de bază" pentru a le deosebi de alte grupuri care au legături mai slabe cu autorităţile ecleziastice.

(Din lat. concelebrátio; cum celebráre, a celebra împreună). Celebrarea Sfintei Liturghii de către mai mulţi preoţi împreună, prezidată de un celebrant principal. "Este o formă adecvată de manifestare a unităţii preoţiei" (SC 57). Totodată exprimă în chip minunat unitatea poporului lui Dumnezeu, mai ales când e prezidată de episcop, înconjurat de preoţii concelebranţi, când slujesc şi diaconii şi ceilalţi slujitori, iar întreaga adunare a credincioşilor participă în mod activ. Preoţii pot să concelebreze Euharistia dacă interesul credincioşilor nu impune sau nu recomandă contrariul. Rămâne inviolabilă libertatea fiecărui preot de a celebra în mod individual, dar nu în timp ce se concelebrază în aceeaşi biserică sau în acelaşi oratoriu (CDC, can. 902).

[ Celebrare; Euharistie ]

(Din lat. concílium, adunare). Adunare legitimă a episcopilor, păstori ai Bisericii, în care se discută şi se hotărăşte în mod colegial în probleme privind credinţa şi morala, organizarea pastorală şi disciplinară a Bisericii.

(Din lat. concílium, adunare, şi din gr. oikouméne, întregul pământ locuit). Adunarea tuturor episcopilor din Biserica întreagă care, împreună cu papa şi sub autoritatea papei, discută şi hotărăsc în mod colegial în probleme care privesc credinţa şi morala, precum şi organizarea pastorală şi disciplinară a Bisericii universale. Numai Pontiful roman are dreptul să convoace Conciliul, să-l prezideze personal sau prin alţii, să-l trasfere, să-l întrerupă sau să-l dizolve, să stabilească problemele ce trebuie tratate şi normele ce trebuie observate, şi să aprobe toate decretele (cf. CDC, can. 338). Pe baza primei liste întocmite de sfântul Robert Belarmin (1542-1621), Biserica Catolică acceptă 21 de Concilii ecumenice: de la întâiul din Niceea (325), la al II-lea din Vatican (1962-1965).

[ Conciliu plenar; Conciliu provincial ]

Adunarea episcopilor tuturor Bisericilor particulare (dieceze) ale aceleiaşi Conferinţe episcopale. Se celebrează ori de câte ori Conferinţa episcopală consideră că acest lucru este necesar sau util, cu aprobarea Scaunului Apostolic.

[ Conferinţă episcopală ]

Adunarea episcopilor tuturor diecezelor care formează o provincie ecleziastică. Se celebrează când majoritatea episcopilor consideră că acest lucru este oportun.

[ Provincie ecleziastică ]

Este considerat de Biserica Catolică al XXI-lea Conciliu ecumenic. A fost convocat de Papa Ioan al XXIII-lea în anul 1962 şi încheiat de Papa Paul al VI-lea în anul 1965. A promulgat 16 documente: 4 constituţii, 9 decrete şi 3 declaraţii. A înfăptuit o reînnoire a vieţii Bisericii şi a pus bazele promovării unităţii Bisericii şi a familiei umane.

[ Conciliu ecumenic ]

(Din lat. concláve, cameră închisă cu cheia). Termenul înseamnă atât locul unde se adună cardinalii pentru alegerea unui nou papă şi unde locuiesc zi şi noapte până la terminarea alegerii, cât şi adunarea cardinalilor care efectuează alegerea. În primul mileniu papa era ales de preoţii şi credincioşii laici din Roma. Papa Nicolae al II-lea a decis, în anul 1059, că au dreptul de a-l alege pe papă numai cardinalii şi episcopii. În anul 1179, Papa Alexandru al III-lea a rezervat acest drept în mod exclusiv Colegiului cardinalilor. Actualmente, cardinalii care au împlinit vârsta de 80 de ani nu mai fac parte din conclav.

[ Cardinal ]

(Din lat. concordátum, pact, convenţie). Tratat încheiat între un stat şi Sfântul Scaun cu scopul de a reglementa de comun acord chestiunile care interesează ambele părţi. Se consideră că primul concordat a fost cel de la Worms (1122), prin care Papa Calixt al II-lea şi împăratul Henric al V-lea au pus capăt luptei pentru investitură.

(Din lat. concubinátus). Convieţuire a unui bărbat cu o femeie fără căsătorie religioasă. În creştinism este considerat păcat foarte grav. Concubinii sunt consideraţi de Biserică păcătoşi publici. Dacă înainte de moarte nu au dat nici un semn de pocăinţă, nu pot fi înmormântaţi bisericeşte (cf. CDC, can. 1184).

[ Adulter ]

(Din lat. concupiscéntia, de la concupíscere, a dori cu ardoare). Mai este numită "poftă". În sens etimologic "poate desemna orice formă vehementă de dorinţă omenescă. Teologia creştină i-a dat sensul special de mişcare a apetitului sensibil care se opune lucrării raţiunii omeneşti" (CBC 2515). "În tradiţia catehezei catolice, porunca a noua a lui Dumnezeu interzice pofta (concupiscenţa) trupească, iar porunca a zecea, pofta după bunurile altora" (Ibidem, 2514).

[ Cumpătare ]

Registre oficiale în care fiecare paroh este obligat să înregistreze celebrarea unor sacramente şi sacramentalii. Dreptul universal al Bisericii Catolice prescrie trei condici: condica de botezaţi, condica de căsătoriţi şi condica de răposaţi. Dreptul particular (Conferinţa episcopală sau episcopul diecezan) poate prescrie şi alte condici, cum ar fi condica de miruiţi şi condica celor care primesc pentru prima oară Sfânta Împărtăşanie. Binele public al Bisericii şi respectul faţă de drepturile credincioşilor sunt motive suficiente ca Biserica să impună parohilor această obligaţie gravă.

Unirea a două sau a mai multor federaţii monastice, cu aprobarea Scaunului Apostolic.

[ Federaţie monastică ]

Organism colegial, de origine ecleziastică şi cu caracter permanent, constituit din episcopii unei ţări sau ai unui anumit teritoriu, care îndeplinesc împreună anumite funcţii pastorale pentru credincioşii din teritoriul respectiv, cu scopul de a promova binele pe care Biserica îl oferă oamenilor, mai ales prin forme şi metode de apostolat adaptate circumstanţelor de timp şi de loc, conform Dreptului canonic (CDC, can. 447). E o instituţie de ordin pastoral, expresia colegialităţii episcopale; un instrument indispensabil al colaborării între episcopi în slujba poporului lui Dumnezeu. Desigur, Conferinţa episcopală are şi o funcţie legislativă, adică poate da decrete generale, care sunt adevărate legi, dar numai în cazurile prevăzute în mod expres de către drept (cf. CDC, can. 455).

(Din lat. conféssio, mărturisire). Scaun special, de obicei închis, prevăzut cu gratie fixă între penitent şi duhovnic, unde credincioşii îşi mărturisesc păcatele în cadrul sacramentului Pocăinţei. În actuala sa formă, confesionalul a fost introdus începând din sec. al XVI-lea.

[ Pocăinţă ]

(Din lat. conféssio, mărturisire, mărturie). Acest termen are mai multe semnificaţii. 1. Locul în care o persoană a fost martirizată sau locul în care a fost înmormântată (în gr. martýrion, mărturie). Altarul confesiunii este altarul unei bazilici situat pe mormântul unui martir. 2. Mărturisire a păcatelor în cadrul sacramentului Pocăinţei; spovadă sau spovedanie. 3. Mărturisire publică a propriei credinţe. 4. Comunitate de creştini diferită de toate celelalte datorită crezului său (confesiune catolică, ortodoxă şi protestantă).

(Din lat. conféssor, derivat din confitéri, a mărturisi). 1. Preotul care administrează sacramentul Pocăinţei. Mai este numit şi duhovnic. Pentru a dezlega în mod valid de păcate, este necesar ca, pe lângă puterea preoţească, să aibă şi facultatea de a exercita această putere asupra credincioşilor cărora le dă dezlegarea (cf. CDC, can. 966). 2. Denumire dată, în liturgie, tuturor sfinţilor bărbaţi care nu sunt martiri sau apostoli.

[ Missio canonica; Pocăinţă ]

(Din lat. confirmátio, întărire). Sacrament sau taină care imprimă în suflet un caracter de neşters şi prin care cei botezaţi, continuându-şi iniţierea creştină, sunt îmbogăţiţi de darul Duhului Sfânt şi legaţi mai desăvârşit de Biserică, sunt întăriţi cu o putere specială a Duhului Sfânt şi prin aceasta au obligaţia mai strictă de a răspândi şi de a apăra, prin cuvânt şi faptă, credinţa, ca adevăraţi martori ai lui Cristos (cf. LG 11). Împreună cu Euharistia şi Botezul, Confirmaţiunea sau Mirul formează ansamblul "sacramentelor iniţierii creştine".

[ Caracter sacramental; Iniţiere creştină; Sacramente ]

(Cuv. lat., "Mărturisesc"). Rugăciune de la începutul Sfintei Liturghii, prin care credincioşii îşi recunosc păcatele şi invocă mila lui Dumnezeu. Termenul derivă de la primul cuvânt, în limba latină, cu care începe rugăciunea.

(Din lat. congregátio, asociere). Institut călugăresc, de bărbaţi sau de femei, în care se depun voturi publice (castitate, sărăcie, ascultare), temporare sau perpetue. Se deosebeşte de "ordin călugăresc", unde se depun voturi solemne.

[ Institut călugăresc; Ordin călugăresc; Vot ]

Mai multe mănăstiri autonome unite într-o asociaţie mai mare.

[ Mănăstire autonomă ]

Denumire dată unor instituţii superioare ale Curiei romane, care îl ajută pe papa în conducerea Bisericii universale. Sunt numite astfel, deoarece sunt constituite, la eşalonul superior, dintr-un număr de cardinali care se adună (lat. congregáre, a aduna la un loc) la intervale determinate pentru a analiza problemele ce le sunt încredinţate. Există nouă congregaţii. 1. Congregaţia pentru Bisericile Orientale (tratează problemele privind toate Bisericile Orientale Catolice). 2. Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor (se ocupă, conform unei legi speciale, de procesele privind beatificarea şi canonizarea slujitorilor lui Dumnezeu). 3. Congregaţia pentru Cler (tratează problemele referitoare la preoţii şi diaconii clerului secular, cu excepţia acelor probleme care aparţin de drept episcopilor). 4. Congregaţia pentru Cultul Divin şi Sacramente (se ocupă cu reglementarea şi promovarea liturgiei sacre, în primul rând a sfintelor sacramente). 5. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei (are ca scop promovarea şi apărarea credinţei şi moralei în întreaga lume catolică). 6. Congregaţia pentru Episcopi (se ocupă de înfiinţarea şi atribuirea canonică a diecezelor, precum şi de exercitarea oficiului episcopal în Biserica Latină). 7. Congregaţia pentru Evanghelizarea Popoarelor (conduce şi coordonează în toată lumea opera de evanghelizare a popoarelor şi cooperarea misionară, cu excepţia teritoriilor în care este competentă Congregaţia pentru Bisericile Orientale). 8. Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică (promovează şi reglementează practicarea sfaturilor evanghelice, precum şi activitatea tuturor Societăţilor de viaţă apostolică). 9. Congregaţia pentru Seminarii şi Institutele de Studii Superioare (se ocupă cu formarea celor chemaţi la sfânta Preoţie şi de promovarea şi reglementarea educaţiei catolice).

[ Curia romană ]

Adunare solemnă extraordinară care are ca scop cinstirea publică a Preasfântului Sacrament şi aprofundarea unui anumit aspect al misterului euharistic. Poate fi diecezan, naţional şi internaţional. Primul congres euharistic internaţional a avut loc în 1881, la Lille (Franţa). Congresul euharistic trebuie să fie un semn autentic de credinţă şi de dragoste, prin participarea deplină a unei Biserici şi prin prezenţa reprezentanţilor celorlalte Biserici locale.

[ Euharistie; Sacrament (Preasfântul) ]

(Din gr.konopéion, perdea). Văl care acoperă portiţa tabernacolului în care se păstrează Ostiile consacrate. Actualmente este facultativ, în cazul în care tabernacolul este confecţionat din material preţios şi lucrat artistic.

[ Tabernacol ]

(Din lat. consecrátio). Rit solemn prin care o persoană este destinată permanent slujirii lui Dumnezeu, iar un lucru este destinat cultului divin. De exemplu, consacrarea altarelor, a bisericilor, a fecioarelor.

[ Binecuvântare ]

(Din lat. consílium, derivat din consúlere, a consulta, a cere sfat). Consiliul format din episcopul diecezan, vicarul general şi vicarii episcopali, cu scopul unei mai mari eficienţe în activitatea pastorală a diecezei (cf. CDC, can. 473).

Consiliul format din clerici, laici şi călugări, desemnaţi conform criteriilor stabilite de episcopul diecezan, căruia îi revine sarcina să descopere, să examineze şi să propună soluţii tactice privind problemele legate de activităţile pastorale ale diecezei (cf. CDC, can. 511-514). Înfiinţarea lui nu este obligatorie.

Consiliul format din credincioşi care aparţin unei parohii (clerici, laici şi călugări) desemnaţi conform criteriilor stabilite de episcopul diecezan, sub conducerea parohului, şi urmăreşte promovarea eficientă a activităţii pastorale parohiale (cf. CDC, can. 536). Înfiinţarea lui nu este obligatorie.

Grup de preoţi care, reprezentând toţi preoţii diecezei (parohi, vicari; seculari, călugări etc.), formează un fel de senat al episcopului şi le revine sarcina de a-l ajuta pe episcop în conducerea întregii dieceze, conform normelor dreptului, ca să fie promovat cât mai mult posibil binele pastoral al porţiunii poporului lui Dumnezeu încredinţată episcopului. Existenţa acestui organism în fiecare dieceză este obligatorie. Fiecare consiliu trebuie să aibă statute proprii. Jumătate din membrii consiliului sunt aleşi de către preoţi, iar cealaltă jumătate este formată din membrii de drept (vicarul general, vicarii episcopali, rectorul seminarului mare, unii diecezani) şi din membrii desemnaţi în mod liber de episcopul diecezan. În tot cazul, e necesar ca toţi membrii consiliului să fie preoţi competenţi, activi şi însufleţiţi de spirit de slujire, de disponibilitate şi plini de zel pastoral. Cei aleşi de către preoţi şi cei numiţi de episcop sunt desemnaţi pentru un timp determinat, stabilit de statute. Dreptul canonic stabileşte totuşi că întregul consiliu sau măcar o parte din el să fie reînnoit în decurs de cinci ani. Unele statute prevăd că nimeni nu poate fi ales de preoţi sau numit de episcop mai mult de două ori consecutiv. Consiliul e prezidat de episcop, are numai vot consultativ şi încetează când scaunul episcopal devine vacant (cf. CDC, can. 495-502; PO 7).

[ Colegiul consultanţilor ]

(Din lat. consistórium, de la consístere, a asista, a fi de faţă). Întrunire a cardinalilor, din ordinul şi sub preşedinţia papei, în cursul căreia se examinează diferite probleme de importanţă majoră pentru Biserică. La consistoriul ordinar sunt convocaţi toţi cardinalii, cel puţin cei care se află la Roma, pentru a fi consultaţi în unele probleme grave, dar care apar în mod frecvent, sau pentru a îndeplini anumite acte deosebit de solemne. La consistoriul extraordinar sunt convocaţi toţi cardinalii din întreaga lume şi este celebrat când cerinţe speciale ale Bisericii sau probleme mai grave ce trebuie rezolvate impun acest lucru (cf. CDC, can. 353).

[ Cardinal ]

(Din lat. constitútio, dispoziţie, ordin). Termenul are mai multe semnificaţii. 1. Document papal de importanţă majoră, în care sunt tratate probleme care privesc credinţa, morala sau disciplina ecleziastică. În cele mai multe cazuri un asemenea document este prezentat sub formă de bulă şi are denumirea oficială de "constituţie apostolică". 2. Culegere de legi şi prescripţii care formează codul fundamental al unui institut de viaţă consacrată şi în care sunt precizate natura, scopul, mijloacele de acţiune, modul de conducere, obligaţiile membrilor etc. Denumirea oficială a unei asemenea culegeri este de "constituţie" sau "regulă". 3. Document solemn al unui Conciliu ecumenic, în care sunt expuse şi precizate în mod detaliat unul sau mai multe puncte ale Bisericii cu privire la credinţă sau morală, ori cu privire la activitatea pastorală. De exemplu, Conciliul al II-lea din Vatican a promulgat patru constituţii: Sacrosánctum concílium (despre Liturgie), Lúmen géntium (despre Biserică), Déi Vérbum (despre Revelaţia divină) şi Gáudium et spes (constituţie pastorală privind Biserica în lumea contemporană).

[ Decret; Regulă ]

(Din lat. consubstantiális, trad. a termenului gr. homooúsios, de aceeaşi substanţă, de aceeaşi fiinţă). Termen teologic, adoptat de Conciliul ecumenic din Niceea (325) pentru a defini unitatea perfectă şi identitatea, nu numai specifică, ci şi "numerică", de substanţă, esenţă şi natură între Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Tatăl. Fiul este "consubstanţial- de o fiinţă" cu Tatăl. Conciliul din Constantinopol din anul 381 a păstrat această expresie din formularea Crezului de la Niceea şi l-a mărturisit pe "Fiul lui Dumnezeu unul-născut care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu creat, de o fiinţă (lit. de aceeaşi substanţă) cu Tatăl" (DS 150). Termenul "consubstanţial" este aplicat şi Sfântului Duh, a treia Persoană a Sfintei Treimi, consubstanţial Tatălui şi Fiului ("care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit"). Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt consubstanţiale (o singură natură şi trei ipostaze). Sfânta Treime este de o fiinţă şi nedespărţită.

[ Ipostază; Treime (Sfânta) ]

(Din lat. consumátio, de la consumáre, a împlini, a desăvârşi). Căsătoria este "consumată" dacă soţii au săvârşit împreună (după celebrarea ei) actul conjugal, capabil în sine pentru naşterea copiilor şi în vederea căruia căsătoria este rânduită prin natura sa şi prin care soţii devin un singur trup (cf. CDC, can. 1061). O căsătorie validă, dar neconsumată poate fi desfăcută de papa dacă există un motiv just (cf. CDC, can. 1142; 1697-1706).

[ Căsătorie ]

(Din lat. contemplátio, contemplare, observare, examinare). Formă de rugăciune făcută în tăcere în timpul căreia credinciosul reflectează cu iubire la Dumnezeu şi la misterele sale. Când contemplaţia este rezultatul unei exercitări sârguincioase, se numeşte "dobândită" (acquisíta); când este rezultatul unui dar special al lui Dumnezeu, se numeşte "infuză" (infúsa). Conciliul al II-lea din Vatican o numeşte "aderare la Dumnezeu cu mintea şi cu inima" (PC 5).

[ Meditaţie; Rugăciune; Viaţă contemplativă ]

(a unei căsătorii).

[ Sanatio in radice ]

(a unei căsătorii). (Din lat. convalidátio, validare). Validarea unei căsătorii nule datorită unui impediment, sau a unui viciu de consimţământ, sau a unui defect de formă, prin reînnoirea consimţământului (cf. CDC, can. 1156- 1160).

[ Sanatio in radice ]

(Din lat. convéntus, adunare). Casa unui ordin călugăresc ori a unei congregaţii întemeiate începând din sec. al XIV-lea, care, nefiind abaţie, nu are titlu de mănăstire.

[ Congregaţie călugărească; Mănăstire; Ordin ]

(Din lat. conventuális, de la convéntus). Ramură a Ordinului sfântului Francisc de Assisi (Franciscani) care continuă vechea comunitate organizată de sfântul Bonaventura (1221-1274). Denumirea oficială: Órdo Frátrum Minórum Conventuálium (Ordinul fraţilor minori conventuali). Din Ordinul conventualilor s-au desprins ulterior Observanţii şi Capucinii.

[ Franciscani ]

Formă de viaţă spirituală care are la bază următoarea învăţătură evanghelică: "Dacă nu veţi fi ca şi copiii nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Mt 18,3). A fost practicată în chip special de sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897).

[ Viaţă spirituală ]

(Din lat. chórus). 1. Ansamblu vocal care îndeplineşte o funcţie proprie în cadrul diferitelor celebrări liturgice. 2. Parte a bisericii unde se află de obicei orga şi cântă corul. 3. Loc în prezbiteriu, rezervat canonicilor sau membrilor unei comunităţi monahale care participă la celebrarea Liturgiei Orelor şi la celelalte celebrări liturgice.

[ Canonici; Liturgia Orelor ]

(Din lat. corporále, de la corpus, trup). Pânză albă de in sau bumbac, apretată, de aproximativ 60/60 cm, care se aşterne pe masa de altar şi se aşază pe ea patena şi potirul, la Sfânta Liturghie, şi ostensorul, la expunerea Preasfântului Sacrament.

[ Expunerea Preasfântului Sacrament; Ostensor; Patenă ]

Clasificarea îngerilor în nouă coruri, devenită populară datorită operei Istoria cerească a lui Dionisiu Pseudo-Areopagitul (sec. V-VI). Aceste nouă coruri sunt subîmpărţite în grupe: serafimii, cherubimii, tronurile; stăpânirile, tăriile, puterile; începătoriile, arhanghelii, îngerii.

[ Îngeri ]

(Din fr. cotte, tunică). Veşmânt liturgic de in sau bumbac, de culoare albă, purtat peste sutană de către clerici, având forma unei cămăşi largi, lungă până aproape de genunchi, folosit la diferitele celebrări liturgice, cu excepţia celebrării Sfintei Liturghii (când se îmbracă alba). Este îmbrăcată şi de acoliţi, lectori şi ministranţi.

Etimologie incertă; probabil din lat. creátio, naştere. Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Isus Cristos, celebrată anual la 25 decembrie. Instituită la Roma în jurul anilor 330, a fost fixată la 25 decembrie pentru a face să dispară sărbătoarea Natális sólis invícti (Ziua de naştere a soarelui neînvins) pe care păgânismul roman o celebra la acea dată, zi considerată ca fiind şi cea a solstiţiului de iarnă. Biserica Romei a dat acestei sărbători păgâne o semnificaţie diferită. În momentul în care se sărbătoreşte naşterea astronomică a soarelui, creştinilor le era prezentată naşterea adevăratului soare, Cristos Domnul, care a venit în lume după o lungă noapte a păcatului.

(Din ital. credenza, dulap). Măsuţă, situată în prezbiteriu, pe care sunt aşezate vasele sacre şi alte obiecte liturgice necesare pentru celebrarea Sfintei Liturghii.

(Din lat. crédere, a crede). Virtutea teologală prin care noi credem în Dumnezeu şi credem tot ceea ce el ne-a spus şi ne-a revelat şi ceea ce Biserica ne-a propus să credem, căci el este însuşi Adevărul. Creştinul trebuie nu numai să păstreze credinţa şi să o trăiască, ci să o şi profeseze, să-i dea mărturie cu îndrăzneală şi să o răspândească (cf. CBC 1814-1815).

[ Virtuţi teologale ]

[ Simbolul credinţei ]

(Din lat. crýpta, derivat din gr. krypté, grotă). Spaţiu săpat sub zona prezbiteriului unei biserici şi care, în vechime, servea ca loc de acces la mormântul unui martir aşezat sub altarul principal. Actualmente, unele biserici au spaţii subterane sau cripte mai mari, rezervate unor celebrări cu participare mai redusă a credincioşilor.

[ Prezbiteriu ]

(Din gr. chrísmon, unguent). Ulei de măsline, amestecat cu balsam, consacrat de episcop în cadrul Liturghiei crismei din Joia Sfântă. Este folosit în general pentru toate consacrările de persoane şi de lucruri, dar în special la Botez, la Confirmaţiune sau Mir şi la Preoţie.

[ Liturghia crismei; Uleiuri sfinţite ]

Teologie care îi acordă lui Cristos locul central în structura ei; care vorbeşte despre Dumnezeu avându-l în vedere pe Cristos şi pornind de la el.

Parte a teologiei dogmatice care tratează în mod sistematic despre misterul lui Cristos Isus.

(Din gr. christós, trad. ebr. mashíah, mesia, uns, consacrat). Numele Cristos înseamnă Cel Uns. Isus este Cristos pentru că "Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere" (Fap 10,38). El era "cel care trebuie să vină" (Lc 7,19), "speranţa lui Israel" (Fap 28,20).

[ Mesia ]

(Din lat. crux). Semn specific creştin care exprimă moartea lui Cristos pentru mântuirea noastră. "Sua sanctíssima passióne in lígno crúcis nóbis iustificatiónem méruit" (prin Patima sa preasfântă pe lemnul Crucii, el ne-a meritat îndreptăţirea), învaţă Conciliul Tridentin (DS 1529), subliniind caracterul unic al lui Cristos ca "izvor de mântuire veşnică" (Evr 5,9). "În afară de Cruce nu există altă scară care conduce la cer" (sfânta Roza din Lima). Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), venerarea Crucii în Vinerea Sfântă, Calea Crucii (Via crúcis), semnul Crucii făcut cu evlavie, privirea îndreptată spre crucifix etc., sunt câteva din atâtea moduri de a ne aminti de moartea lui Cristos pe lemnul Crucii. Cruce pectorală, crucea purtată pe piept de papa, cardinali, episcopi şi abaţi. Cruce procesională, cruce folosită la procesiuni, la intrarea solemnă în biserică la începutul Sfintei Liturghii, la înmormântări etc.

[ Crucifix ]

(Din lat. crucifíxus, part. trecut al verb. crucifígere, a răstigni). Cruce din lemn sau metal pe care Cristos este reprezentat răstignit. În unele locuri este folosit şi substantivul "răstignit". În casele lor şi în instituţiile publice (şcoli, tribunale, spitale etc.), creştinii aşază crucifixul la loc de cinste.

[ Cruce ]

Culorile veşmintelor sacre: albul, roşul, verdele, violetul, negrul şi rozul. Diversitatea culorilor la veşmintele sacre are drept scop exprimarea mai limpede şi prin mijloace exterioare a specificului misterelor de credinţă celebrate (de ex., albul este folosit la celebrarea misterelor de bucurie şi de slavă ale Domnului) precum şi a mersului vieţii creştine în cursul anului liturgic (de ex., violetul este folosit în timpurile de pregătire la celebrarea Crăciunului şi a Paştelui, albul în zilele celebrării pline de bucurie ale aceloraşi mistere, iar verdele în timpul de peste an trăit în aşteptarea plină de speranţă a ultimelor realităţi, cf. PNMR 307; 308).

[ An liturgic ]

(Din lat. cúltus, derivat din cólere, a venera, a cinsti). Adorarea lui Dumnezeu, exprimată în laudă, în mulţumire, în oferire de sine, în părere de rău pentru păcatele săvârşite şi în cerere de haruri şi binecuvântări. Cultul personal dat lui Dumnezeu poate avea loc pretutindeni şi oricând. Cultul creştin public este liturgia. Jertfa euharistică (Sfânta Liturghie), memorialul morţii şi învierii Domnului, în care se perpetuează de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii, este culmea şi izvorul întregului cult şi al întregii vieţi creştine. Cultul Maicii Domnului (cf. Lc 1,48) diferă în mod esenţial de cultul de adoraţie care i se aduce Cuvântului Întrupat deopotrivă ca şi Tatălui şi Duhului Sfânt. El îşi găseşte expresia în sărbătorile liturgice dedicate Născătoarei deDumnezeu şi în rugăciunea mariană, cum ar fi Sfântul Rozariu, rezumat al întregii Evanghelii (cf. CBC 971). Biserica îi cinsteşte şi pe îngerii şi sfinţii din cer, datorită harului deosebit pe care l-au primit de la Dumnezeu.

[ Adoraţie; Dulie; Hiperdulie; Latrie ]

(Din lat. computátio, socoteală, chibzuinţă). Virtute morală care moderează atracţiile plăcerilor şi dă echilibru în folosirea bunurilor create. Ea asigură stăpânirea voinţei asupra instinctelor şi menţine dorinţele în limitele bunei-cuviinţe (cf. CBC 1809).

[ Virtuţi umane ]

[ Castitate ]

(Din lat. cúria, loc de întrunire; senat; tribunal). Ansamblul instituţiilor şi organismelor, cu sediul la Roma, care îl ajută pe papa în exercitarea oficiului său pastoral spre binele şi slujirea Bisericii universale şi a Bisericilor particulare (cf. PB 1). Compoziţia Curiei romane: 1. Instituţii superioare: a) Secretariatul de Stat, cu două secţii: Secţia Afacerilor Generale şi Secţia Raporturilor cu Statele; b) Congregaţiile (există 9 congregaţii); c) Tribunalele (Penitenţiaria Apostolică, Supremul Tribunal al Signaturii Apostolice şi Rota Romana); d) Consiliile pontificale (12 consilii). 2. Alte organisme care nu sunt instituţii superioare: Prefectura Casei Pontificale şi Oficiul Celebrărilor Liturgice ale Papei. 3. Instituţii legate de Sfântul Scaun: Arhiva Secretă, Biblioteca Apostolică, Academia Pontificală de Ştiinţe, Editura Vaticană, Radio Vatican şi Centrul de Televiziune.

[ Congregaţie romană ]

Ansamblul persoanelor şi organismelor care îl ajută pe episcopul diecezan în conducerea întregii dieceze, adică vicarul general, care de obicei este şi coordonatorul curiei, vicarii episcopali (numai în sectorul pentru care sunt numiţi), cancelarul, economul diecezan, consiliul cu problemele economice şi tribunalul diecezan.

[ Cancelar; Econom diecezan; Tribunalele bisericeşti; Vicar general; Vicar episcopal ]

(În lat. Vérbum Dei; Vérbum Dómini). Formulă folosită des în tradiţia iudeo-creştină, care înseamnă tot ceea ce Dumnezeu ne-a revelat şi este conţinut în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Liturgia, magisteriul Bisericii şi viaţa creştină sunt locuri în care Cuvântul este ascultat şi meditat, interpretat şi actualizat. Formula "Cuvântul Domnului" este rostită la sfârşitul fiecărei lecturi biblice din cadrul celebrărilor liturgice, iar credincioşii răspund "Mulţumim lui Dumnezeu" (la lecturile din Vechiul Testament şi la cele din Noul Testament, cu excepţia Evangheliilor) sau "Laudă ţie, Cristoase" (la Evanghelie).

[ Biblie ]

Comunitatea de credincioşi, circumscrisă teritorial, în cadrul unei dieceze, încredinţată unui preot în calitate de păstor propriu al ei, care, datorită unor circumstanţe speciale, nu a fost încă ridicată la rangul de parohie (cf. CDC, can. 516). E înfiinţată cu perspectiva de a deveni cândva parohie.

[ Parohie ]