Mic dicţionar creştin catolic
pr. Ioan Tămaş
achizitionare: 04.03.2003; sursa: Sapientia

(Din lat. baccalaureátus; de la bácca láuri, bacă de laur). Primul grad academic conferit în universităţile ecleziastice sau pontificale. Celelalte două grade sunt licenţa şi doctoratul. Bacalaureatul este conferit la sfârşitul celor şase ani de studii filozofico-teologice, în urma prezentării unei lucrări ştiinţifice scrise şi a unui examen oral din întreaga teologie.

[ Universitate ecleziastică ]

(Din ital. baldacchino, pânză de mătase de Bagdad). Acoperământ, de obicei în formă de boltă, susţinut de coloane, împodobit cu franjuri, care este purtat deasupra Preasfântului Sacrament în timpul procesiunii.

[ Procesiune euharistică; Sacrament (Preasfântul) ]

Balustrada care separă prezbiteriul de naos şi de-a lungul căreia credincioşii se prezintă pentru a primi, în genunchi, Sfânta Împărtăşanie. După reforma liturgică înfăptuită după Conciliul al II-lea din Vatican, în cele mai multe biserici, banca de împărtăşanie a fost desfiinţată, credincioşii primind Sfânta Împărtăşanie stând în picioare.

(Din lat. baptistérium). Locul destinat celebrării Botezului. În vechime, era o construcţie mică de formă rotundă sau poligonală, situată în apropiere de biserică (de ex., renumitul baptisteriu din Florenţa sau cel de la Roma de lângă bazilica "Sfântul Ioan din Lateran"), care avea în mijloc o mică piscină adâncă de aproximativ 70 cm. Actualmente este un spaţiu sau o capelă mică, situate de obicei la intrarea în biserică, în care se păstrează apa de Botez.

[ Botez ]

Ordin călugăresc înfiinţat în 1530 de către sfântul Anton Maria Zaccaria. Denumirea oficială: Clericii Regulari ai Sfântului Paul. Au luat numele de barnabiţi după ce li s-a încredinţat, la Milano, biserica închinată sfântului Barnaba. Lucrează în misiuni şi la educarea tineretului.

[ Clerici regulari ]

(Din gr. stóa basiliké, portic regal; lat. basílica). Denumirea dată în vechime bisericilor care, spre deosebire de simplele case transformate în lăcaşe de cult, erau construite după modelul bazilicilor civile din Imperiul Roman (începând din sec. al IV-lea d.C.), adică edificii mari, dreptunghiulare, de cel puţin trei navate dintre care cea de la centru e cea mai înaltă şi are ferestre proprii. Poartă numele de bazilică mare ("basílica máior") fiecare din cele patru mari bazilici din Roma: "Sfântul Ioan din Lateran", "Sfânta Maria cea Mare", "Sfântul Petru din Vatican" şi "Sfântul Paul din afara zidurilor". Titlul de bazilică mică ("basílica mínor") este un titlu onorific acordat astăzi unor biserici mai importante.

[ Arhibazilică ]

(Din lat. beatificátio). Act prin care Suveranul Pontif, în urma unor investigaţii începute în dieceză şi continuate la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, acordă unui creştin catolic decedat, care a fost martirizat sau care a practicat toate virtuţile în chip eroic, titlul de "Fericit" şi permite să i se aducă un cult public de către un grup limitat de credincioşi (de ex., o ţară, o dieceză, un institut de viaţă consacrată). Beatificarea, introdusă în Biserica Catolică în vremurile mai recente, constituie prima etapă a procesului de canonizare.

[ Canonizare ]

Formează ramura feminină a Ordinului monahal al sfântului Benedict. Apărute în sec. al VII-lea, urmează regula benedictină elaborată special pentru femei. Actualmente au 840 de mănăstiri.

[ Benedictini; Regula benedictină ]

Cel mai vechi ordin monahal din Occident, înfiinţat de sfântul Benedict de Norcia (480-547). Principiile de bază ale vieţii benedictinilor sunt: şederea stabilă în mănăstire (stabílitas loci); ascultarea de abate (considerat reprezentantul lui Cristos) împreună cu o conduită morală demnă (conservátio mórum); celebrarea împreună a Liturgiei Orelor (ópus Dei) şi munca manuală (ópus mánuum): óra et labóra (roagă-te şi munceşte!), considerat ca un mijloc puternic de a-l învinge pe diavol. Actualmente benedictinii sunt uniţi în 21 de congregaţii autonome care formează o confederaţie cu centrul la Roma. Fideli devizei lor ora et labora, benedictinii s-au remarcat întotdeauna şi se remarcă şi astăzi prin spiritualitatea lor profundă şi printr-o intensă activitate în domeniul social (agricultura şi construcţiile), în domeniul cultural (în trecut prin copierea de manuscrise şi formarea de biblioteci), în domeniul teologic (îndeosebi la liturgie) şi în cel misionar.

[ Ordin monahal ]

(Cuv. lat., "Binecuvântat"). Cântare prin care preotul Zaharia îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru naşterea fiului său Ioan Botezătorul (cf. Lc 1,68-79) şi care după Biblia Vulgata începe cu cuvântul Benedíctus (Binecuvântat). Se recită în fiecare zi la Laude, în cadrul Liturgiei Orelor.

[ Laude ]

O entitate juridică înfiinţată pentru totdeauna de către autoritatea ecleziastică competentă, constând dintr-un oficiu sacru şi din dreptul de a percepe din dotă drepturile ataşate oficiului (cf. CDC 1917, can. 1409). Conform Conciliului al II-lea din Vatican, importanţa primordială trebuie acordată oficiului îndeplinit de clerici şi nu beneficiului (cf. PO 20). Actualul CDC (can. 1272) stabileşte că e de datoria Conferinţelor episcopale să reglementeze administrarea beneficiilor aşa încât veniturile şi chiar dota beneficiilor să fie transferate, treptat, la fondul comun diecezan pentru întreţinerea clerului. Majoritatea conferinţelor episcopale au procedat astfel. Practic, se poate vorbi de o desfiinţare a sistemului beneficial.

[ Oficiu ecleziastic ]

(Expr. lat., "Acordul Scaunului Apostolic"). Denumire dată permisiunii Scaunului Apostolic fără de care nu pot fi îndeplinite anumite acte juridice (de ex., înstrăinarea unor bunuri ecleziastice de importanţă deosebită, cf. CDC, can. 1292). Denumire dată actului însuşi prin care se acordă această permisiune.

[ Scaunul Apostolic ]

(Din fr. berret, prov. din lat. bírrus, manta cu glugă). Acoperământ pentru cap, de formă pătrată, cu trei sau patru colţuri, având în mijloc un mic ciucure din fire de mătase purtat de preoţi şi diaconi (culoare neagră), de episcopi şi prelaţi (culoare roz) şi de cardinali (culoare roşie).

Titlul original: La Bible de Jérusalem. Traducerea în limba franceză a Bibliei, publicată de "Şcoala biblică de la Ierusalim", condusă de dominicani, mai întîi în 43 de volume separate, iar în anul 1956 într-un singur volum. Ultima ediţie, revăzută în întregime, a apărut în anul 1994 la editura "Editions du Cerf", Paris.

[ Biblie; Dominicani ]

(Din gr. biblía [pl.], cărţi, culegere de cărţi). Denumire dată ansamblului celor 73 de scrieri sacre, inspirate de Dumnezeu, dintre care 46, de origine ebraică, formează Vechiul Testament, iar 27, de origine creştină, formează Noul Testament.

[ Noul Testament; Vechiul Testament ]

Biblie tradusă într-o limbă naţională de către mai multe confesiuni creştine. De exemplu, Traduction Oecumenique de la Bible (TOB), publicată de catolici şi protestanţi.

Fenomen mistic extraordinar care constă în faptul că aceeaşi persoană este prezentă simultan în două locuri diferite. Este un dar pe care Dumnezeu îl face unor sfinţi.

[ Mistică ]

(Din lat. binátio). Celebrare a două Sfinte Liturghii în aceeaşi zi de către acelaşi preot. Ea poate avea loc atât în cazurile prevăzute de normele liturgice, cât şi în cazul când preotul are permisiunea necesară de la Ordinariul locului (cf. CDC, can. 905).

[ Trinare ]

(Din lat. benedíctio, de la bénedícere, a spune de bine). Rugăciune, de obicei însoţită de semnul Sfintei Cruci, făcut cu mâna dreaptă şi de stropirea cu apă sfinţită, prin care este invocată bunăvoinţa dumnezeiască asupra unei persoane, a unui lucru, a unui loc. Binecuvântările sunt constitutive şi invocative. Cele constitutive fac ca un loc şi un lucru să devină sacre (de ex., o biserică, un oratoriu sau o capelă, un altar, un cimitir etc.), iar o persoană să devină consacrată, adică destinată în mod permanent slujirii lui Dumnezeu. Cele invocative imploră ajutorul şi ocrotirea lui Dumnezeu asupra persoanelor (de ex., binecuvântarea de la sfârşitul Sfintei Liturghii), asupra unui loc (de ex., o casă, o şcoală, un ogor etc.), asupra unui obiect (de ex., o maşină). Prin binecuvântarea invocativă persoanele, lucrurile şi locurile nu devin sacre.

[ Consacrare; Sacramentalii ]

O formă de devoţiune euharistică ce a devenit obişnuită în Occident încă din sec. al VI-lea. O Ostie consacrată este expusă pe altar spre a fi adorată de credincioşi. După diferite cântări, incenzări şi rugăciuni, celebrantul (cleric) binecuvântează poporul făcând semnul Sfintei Cruci cu Ostia Sfântă păstrată în pixidă sau în monstranţă.

[ Adoraţie euharistică; Prezenţa reală; Sacrament (Preasfântul) ]

Rugăciune specială pentru miri, rostită de preot în cadrul Sfintei Liturghii (când are loc şi celebrarea căsătoriei), după rugăciunea "Tatăl nostru".

Binecuvântarea făcută de preot cu ocazia vizitării familiilor creştine, de obicei la începutul lunii ianuarie.

[ Binecuvântare ]

(Din gr. basiliké, casă împărătească sau casa lui Dumnezeu, Împăratul cerului şi al pământului; în gr. ekklesía, adunare a poporului; în lat. ecclésia). Cuvântul Ekklesía desemnează adunarea celor pe care Cuvântul lui Dumnezeu îi convoacă pentru a forma poporul lui Dumnezeu şi care, hrăniţi cu Tupul lui Cristos, devin ei înşişi Trupul lui Cristos. Biserica este în acelaşi timp cale şi scop al planului lui Dumnezeu: prefigurată în creaţie, pregătită în Vechiul Testament, întemeiată de cuvintele şi faptele lui Isus Cristos, realizată prin Crucea lui răscumpărătoare şi prin Învierea lui, ea s-a manifestat ca mister de mântuire prin revărsarea Duhului Sfânt. Ea se va desăvârşi în slava cerului ca adunare a tuturor celor răscumpăraţi de pe pământ. Biserica este poporul lui Dumnezeu al Noii Alianţe (cf. Tit 2,14; 1Pt 2,9), în care se intră prin credinţă şi prin Botez. Biserica este Trupul lui Cristos. Prin Duhul Sfânt şi prin acţiunea sa în sacramente, mai ales în Euharistie, Cristos mort şi înviat constituie comunitatea credincioşilor ca Trup al său. În unitatea acestui Trup, există o diversitate de mădulare şi de funcţii, dar toate mădularele sunt legate unele de altele, în special cele care suferă, sunt sărace şi persecutate. Biserica este mireasa lui Cristos: El a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea. A purificat-o prin Sângele său. Biserica este Templul Duhului Sfânt. Duhul este ca sufletul trupului mistic, principiul vieţii ei, al unităţii în diversitate şi al bogăţiei darurilor şi carismelor lui (CBC 777-778; 804-809). Comunitatea eclezială se realizează la două niveluri: a) Biserică universală: întregul popor al lui Dumnezeu, comunitate a tuturor celor botezaţi, uniţi între ei prin mărturisirea aceleiaşi credinţe, prin aceleaşi sacramente şi prin conducerea ecleziastică; b) Biserică particulară: porţiune a poporului lui Dumnezeu, în care este cu adevărat prezentă şi acţionează Biserica lui Cristos una, sfântă, catolică şi apostolică (cf. LG 26). Biserica particulară sau locală este însăşi Biserica universală care trăieşte şi acţionea-ză într-un loc determinat şi într-o comunitate determinată de credincioşi. "Biserica universală se află în întregime în fiecare Biserică particulară" (H. de Lubac). Biserica particulară prin excelenţă este dieceza.

[ Dieceză; Notele Bisericii; Poporul lui Dumnezeu ]

(Din gr. basiliké, casă împărătească). Edificiu sacru destinat cultului divin, în care credincioşii se adună pentru a aduce, mai ales în mod public, cult lui Dumnezeu.

[ Capelă; Oratoriu ]

(În lat. ecclésia doméstica). Astfel numeşte Conciliul al II-lea din Vatican familia creştină, unde "părinţii trebuie să fie pentru copiii lor, prin cuvânt şi exemplu, primii vestitori ai credinţei" (LG 11). Acelaşi Conciliu mai numeşte familia "sanctuar casnic al Bisericii" (AA 11). "Familia creştină constituie o revelare şi o realizare specifică a comuniunii ecleziale; din acest motiv ea trebuie numită Biserică familială" (Papa Ioan Paul al II-lea).

Totalitatea Bisericilor particulare a căror limbă oficială este limba latină. Biserica latină se mai caracterizează şi printr-o triplă unitate de bază: de rit, de conducere şi de disciplină. Mai este numită şi Biserica Romano-Catolică.

[ Rit latin ]

Biserica văzută, de pe acest pământ care e în călătorie spre patria cerească. E diferită de Biserica suferitoare, a sufletelor din Purgator, şi de Biserica cerească (triumfătoare) sau a sufletelor care au ajuns deja în Paradis.

[ Biserica văzută ]

[ Biserica Latină ]

Biserica e văzută din punct de vedere social, instituţional, ierarhic, sacramental, adică sub aspectul său de mijloc de mântuire. Biserica este şi nevăzută, adică o comunitate de credinţă, speranţă şi iubire, comunitate spirituală, Biserică plină de bogăţii cereşti. "Dar societatea organizată ierarhic, pe de o parte, şi Trupul mistic al lui Cristos, pe de altă parte, adunarea vizibilă şi comunitatea spirituală, Biserica de pe pământ şi Biserica plină de bogăţii cereşti nu trebuie considerate ca fiind două entităţi, căci formează o singură realitate, complexă, constituită dintr-un element uman şi un element divin" (LG 8).

[ Biserică ]

Prin această expresie se înţelege raportul dintre aceste două comunităţi care sunt autonome şi independente în propria lor sferă, dar care trebuie să colaboreze în slujba omului şi a binelui comun şi să păstreze o dreaptă libertate, adică Biserica să recunoască libertatea civilă a statului, iar statul libertatea religioasă a Bisericii. Autonomia scoate în evidenţă puterea suverană atât a Bisericii cât şi a statului, iar independenţa exclude orice pretenţie juridică de a exercita interferenţe şi subordonări în sfera celuilalt.

[ Libertate religioasă ]

Toate Bisericile care aparţin celor cinci mari tradiţii orientale (alexandrină, antiohiană, armeană, caldee, constantinopolitană) şi sunt în comuniune deplină cu Biserica Romei. La tradiţia alexandrină aparţin Biserica coptă (Egipt) şi Biserica etiopiană; la cea antiohiană aparţin Biserica siriană, Biserica maronită (Liban) şi Biserica malancareză (India); la cea armeană aparţine Biserica armeană; la cea caldee aparţin Biserica caldee sau siriano-orientală şi Biserica malabareză (India); la cea constantinopolitană aparţin: Biserica bielorusă, Biserica bulgară, Biserica greacă, Biserica italo-albaneză, Biserica melkită, Biserica română, Biserica ruteană, Biserica slovacă, Biserica ucraineană, Biserica maghiară, Biserica rusă şi Biserica albaneză.

[ Biserica Latină ]

(Din lat. blasphémia). Rostire lăuntrică sau exterioară a unor cuvinte de ură, de reproş, de dispreţ sau cuvinte necuviincioase la adresa lui Dumnezeu, a Sfintei Fecioare Maria, a sfinţilor şi a lucrurilor sfinte. Exemple de blasfemie sau hulă: Dumnezeu nu-i drept, nu-i bun, nu-i pasă de ce se întâmplă în lume; tot astfel, glumele deplasate făcute pe seama lui Dumnezeu, a sfinţilor, a lucrurilor sfinte.

(Din lat. blastimáre, a invoca urgia divinităţii asupra cuiva). Păcat împotriva poruncii a doua a lui Dumnezeu, prin care omul doreşte un rău mare aproapelui său, invocând intervenţia lui Dumnezeu sau a diavolului.

(Din gr. baptízein, a spăla, a scufunda). Cel dintâi şi cel mai important sacrament prin care omul devine membru al Bisericii lui Cristos şi capabil de a primi celelalte sacramente. Spălaţi cu apă şi consacraţi de Duhul Sfânt (cf. In 3,5; Mt 28,19), cei botezaţi sunt curăţiţi de păcatul strămoşesc şi de toate celelalte păcate făcute înainte de Botez (cum e cazul celor adulţi), devin părtaşi ai morţii şi învierii lui Cristos şi încep în el o viaţă nouă (cf. Rom 6,3-11), devin fii adoptivi ai Tatălui, mădulare ale lui Cristos, temple ale Duhului Sfânt. "Cei care mor pentru credinţă, catecumenii şi toţi oamenii care, sub impulsul harului, deşi nu cunosc Biserica, îl caută pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc să împlinească voinţa lui, sunt mântuiţi chiar dacă nu au primit Botezul" (CBC 1281; cf. LG 16).

Botezul administrat copiilor născuţi din părinţi creştini. Chiar în Noul Testament se menţionează indirect practica botezării copiilor, când se vorbeşte de familii întregi care îmbrăţişează credinţa creştină şi primesc Botezul (cf. Fap 10,1-48; 16,15.33; 18,8; 1Cor 1,16). În sec. al III-lea, sfântul Ciprian şi Origene vorbesc explicit de botezul copiilor. În sec. al V-lea, practica botezării copiilor este deja generalizată. Deoarece toţi oamenii sunt chemaţi la mântuirea veşnică, Biserica afirmă dreptul şi obligaţia de a fi botezaţi copiii părinţilor creştini (cf. DS 2552-2562; 3296), cu condiţia ca cel puţin unul dintre părinţi să fie de acord şi totodată să existe speranţa educării creştine a copilului botezat (cf. CDC, can. 867-868). "Încă din cele mai vechi timpuri, Botezul este administrat copiilor, fiindcă el este un har şi un dar al lui Dumnezeu care nu presupune merite omeneşti; copiii sunt botezaţi în credinţa Bisericii. Intrarea în viaţa creştină deschide calea spre adevărata libertate" (CBC 1282).

[ Botez; Iniţiere creştină ]

Sărbătoarea Botezului Domnului nostru Isus Cristos în râul Iordan de către sfântul Ioan Botezătorul. Face parte din sărbătorile "epifanice", adică sărbători în care este celebrată arătarea Domnului. Este celebrată în fiecare an în prima duminică de după Solemnitatea Epifaniei Domnului (6 ianuarie), şi cu ea se încheie ciclul Crăciunului.

[ An liturgic; Epifanie ]

În sens larg, orice scrisoare apostolică de mai mică importanţă. În sens strict, document papal sigilat cu inelul pescarului. Sigiliul e din ceară roşie pe care este imprimat chipul sfântului Petru care pescuieşte în lacul Genezaret (ánulus Piscatóris, inelul pescarului).

[ Bulă; Motu Proprio; Scrisoare Apostolică ]

(Din lat. breviárium, rezumat). Denumire dată în Occident cărţii sau cărţilor folosite pentru rugăciunea zilnică obligatorie pentru episcopi, preoţi, diaconi şi alte persoane (călugări, călugăriţe)

[ Liturgia Orelor; Oficiu Divin ]

(Din lat. búlla, sigiliu). Mic disc de plumb, marcat cu iniţialele numelui papei, care se foloseşte pentru înscrisurile pontificale cele mai importante şi care este prins de document cu fire de mătase. Deseori este înlocuit cu un sigiliu de ceară roşie. Însuşi înscrisul papal care poartă acest sigiliu (scrisori apostolice, constituţii apostolice). Cel mai vechi "plumb" papal cunoscut este cel al Papei Agapit (553), păstrat în copie desenată. Cel mai vechi "plumb" original este cel al Papei Adeodatus (615-618), păstrat în Vatican

[ Bulariu ]

(Din lat. bullárium). Culegere cronologică de bule sau constituţii apostolice. Prima culegere, de 60 de bule, datează din anul 1550. Există şi bularii particulare, care conţin documentele unui singur papă sau documente ce se referă la un ordin călugăresc

[ Bulă ]

Solemnitatea celebrării veştii primite de Sfânta Fecioară Maria, de la arhanghelul Gabriel, că va zămisli şi va naşte ca om pe Domnul nostru Isus Cristos (cf. Lc 1,26-38). De origine bizantină, solemnitatea a fost celebrată la Roma din sec. al VII-lea. Data de 25 martie, când e celebrată, premerge cu nouă luni Crăciunul, 25 decembrie, data tradiţională a naşterii lui Isus.

[ Solemnitate ]

Bunuri materiale (mobile şi imobile) care aparţin persoanelor juridice publice în Biserică. De exemplu: bunurile diecezei, ale parohiilor, ale seminarului, ale Cáritas-ului diecezan, ale institutelor călugăreşti.

Sunt bunurile ecleziastice care au o valoare deosebită din punct de vedere artistic sau istoric. Ele nu pot fi înstrăinate decât cu permisiunea Sfântului Scaun (cf. CDC, can. 1292).

[ Bunuri ecleziastice ]

Sunt lucrurile şi locurile destinate cultului divin fie prin consacrare, fie prin binecuvântare (de ex., un potir, o biserică, o icoană etc.). Deci, două sunt elementele costitutive ale sacralităţii: destinaţia pentru cult şi ritul consacrării sau al binecuvântării (CDC, can. 1171).

[ Consacrare; Binecuvântare ]