SOŢI   /   PĂRINŢI

Demnitatea căsătoriei şi a actului conjugal

Pentru creştini, căsătoria este o realitate voită şi orânduită de Dumnezeu, înălţată de Cristos la demnitatea de sacrament, întrucât reprezintă unirea fecundă dintre Cristos şi Biserica sa.

Înalta preţuire a căsătoriei apare, de pildă, în cursul istoriei, în lupta pe care Biserica a purtat-o cu maniheii, care, fie că interziceau complet căsătoria adepţilor lor, fie că, în cazul că o aprobau, interziceau raporturile sexuale în perioadele de fertilitate. În concepţia lor, materia este rea, întrucât ar proveni de la diavol şi a procrea un copil înseamnă a încarcera un suflet spiritual într-un trup material. Acestor sectari Biserica le punea în faţă cuvintele sfântului Pavel: "Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul cel roşu în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria... Vreau, aşadar ca, văduvele tinere să se mărite şi să aibă copii, să fie gospodine la casa lor, ca să nu dea duşmanului prilej de ocară!" (1Tim 4,1-3; 5,1).

"Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina nestămpânirii voastre!" (1Cor 7,5).

Conciliul Vatican II apără legitimitatea raporturilor conjugale: "Actele prin care soţii se unesc în curăţie şi intimitate sunt oneste şi vrednice de mare cinste!" (1). Ele au din partea Creatorului destinaţii precise. Mai întâi, exprimând şi întreţinând prin ele dragostea reciprocă, soţii se realizează ca persoane umane: "Dacă sunt împlinite în mod cu adevărat uman, ele semnifică şi favorizează dăruirea reciprocă prin care ei se îmbogăţesc unul pe altul cu bucurie şi recunoştinţă!" (2).

În al doilea rând au drept scop transmiterea vieţii, procrearea. Copilul este rodul natural al iubirii exprimate prin actul conjugal. Soţii sunt colaboratorii lui Dumnezeu Creatorul:

"Trăirea autentică a iubirii conjugale, precum şi întreaga structură a vieţii de familie care izvorăşte din ea, tind, fără a subestima celelalte scopuri, ale căsătoriei, să-i dispună pe soţi să colaboreze cu tărie sufletească, la iubirea Creatorului şi a Mântuitorului care, prin ei, îşi sporeşte şi îşi îmbogăţeşte neîncetat familia!" (3).

Dacă unul din scopurile raporturilor sexuale este realizarea soţilor ca persoane umane nu înseamnă că ele sunt mijlocul unic şi necesar pentru ca omul să se realizeze. Isus Cristos, care nu a fost căsătorit, persoanele care îmbrăţişează viaţa de celibat sau feciorie pentru împărăţia cerurilor, după exemplul lui Cristos, şi din îndemnul sfântului Pavel (4), sau chiar acelea care, din motive ascetice renunţă la raporturile conjugale, sunt persoane pe deplin realizate.

În textul conciliar amintit este o expresie de o extremă importanţă care vine şi se cere explicată: "Dacă actele conjugale sunt împlinite într-un mod cu adevărat uman!" Ce condiţii se cer pentru ca actul conjugal să fie săvârşit într-un mod cu adevărat uman şi nu la nivel animalic? Mai întâi să se ţină cont de cele două scopuri pentru care Creatorul l-a orânduit. Ele nu se pot separa. Primul scop este de ordin spiritual şi vizează dezvoltarea afectivă: iubirea şi prietenia dintre soţi. Al doilea este de ordin biologic şi vizează transmiterea vieţii. Dar trupul uman, cu legile sale biologice este parte integrantă a persoanei umane. Actul sexual este întotdeauna, ca orice act uman, spiritual şi biologic. Astfel încât, dacă din actul sexual soţii elimina în mod voit al doilea scop, transmiterea vieţii, nu se va realiza nici primul scop, îmbogăţirea şi dezvoltarea reciprocă a personalităţii lor, dimpotrivă soţii se degradează, devenind simple instrumente de plăcere unul pentru celălalt.

Actul conjugal este cu adevărat uman atunci când nu este dominat de instinct şi de pasiune, ca la animale, ci este controlat de judecată şi de voinţă, care sunt proprii omului, şi mai ales atunci când se naşte din iubire autentic umană. Actul suprem de iubire din partea soţilor este acela de-a transmite unei alte persoane umane, copilul, scânteia vieţii pe care şi ei au primit-o la rândul lor şi care aparţine Creatorului. Dacă soţii exclud din raporturile lor conjugale transmiterea vieţii, acestea nu mai sunt expresia iubirii, ci expresia unui egoism în doi şi a unui edonism steril, lipsit de sens, ei devenind astfel sclavii instinctelor şi pasiunilor oarbe, profanând iubirea conjugală autentică.

Mai este un aspect de care trebuie ţinut cont pentru ca actele conjugale să fie săvârşite într-un mod cu adevărat uman. La animale atracţia sexuală cunoaşte o periodicitate bine definită. Reglementarea naşterilor se realizează prin legi precise, care ţin de instinct. La om, în schimb, atracţia sexuală este permanentă, şi în acest caz omul, înzestrat cu minte şi cu voinţă, trebuie să facă ordine în domeniul sexualităţii aşa cum trebuie să facă ordine în atâtea alte domenii ale existenţei umane. După cum vom vedea mai departe, când vom trata despre reglementarea naşterilor, soţii trebuie să realizeze o paternitate responsabilă şi o maternitate responsabilă, cu deplina respectare a legilor morale, orânduite de Dumnezeu.

Din cele afirmate până aici se poate deduce că nici plăcerea legată de actul sexual nu constituie vreun păcat în sine şi că este voită şi orânduită şi ea de Dumnezeu. Deoarece, însuşi Creatorul a pus în funcţia de reproducere "o plăcere şi o fericire a trupului şi a sufletului, soţii nu săvârşesc nici un păcat căutând şi bucurându-se de această plăcere" (5).

Această plăcere devine păcat, numai atunci când, din mijloc devine scop, atunci când actul sexual este viciat în el însuşi, fiind exclus în mod voit scopul, actului sexual, adică transmiterea vieţii, şi odată cu el, celelalte scopuri: îmbogăţirea reciprocă prin iubire şi potolirea pasiunii (remedium concupiscentiae).

Plăcerea căutată în ea însăşi, fără o finalitate, nu potoleşte pasiunea, ci o exacerbează, transformând-o în tiran nicicând satisfăcut.