SFÂNTA TREIME

SACRAMENTELE ŞI RUGĂCIUNEA

Sacramentele sunt continuarea cea mai autentică a semnelor lui Isus. Nu numai ele, dar în Biserică miracolul este un fenomen care însoţeşte viaţa ei ca semn al intervenţiei lui Dumnezeu în lume.

Totuşi - după cum în Evanghelii nu minunile sunt argumentele principale, deoarece sarcina lui Isus era predicarea Împărăţiei lui Dumnezeu: "căci pentru aceasta am venit" ( Mc 1, 38) - şi în Biserică nu miracolul, ci lucrul cel mai important este învăţătura Bisericii, Euharistia, Iertarea şi celelalte sacramente pe care le administrează ca semne ale lui Cristos, prin care El vorbeşte, iartă, hrăneşte, sfinţeşte şi mântuieşte pe toţi.

Dacă raportul lui Dumnezeu cu omul poate fi miracol, raportul omului cu Dumnezeu devine rugăciune.

Isus e omul care se roagă. După ce ne-a învăţat că Dumnezeu este Tatăl Său şi Tatăl nostru, bun şi iertător, drept şi răbdător, ne-a învăţat - în primul rând prin exemplul său - care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de Tatăl ceresc.

Când se găsea în sinagogă, Isus se unea cu poporul în recitarea psalmilor şi a rugăciunilor comune.

Dar îi plăcea să se roage în singurătate ( cf. L 6, 12). Se retrăgea pentru ca în reculegere să se pregătească pentru misiunea Sa. Rugăciunea ne indică direcţia precisă spre care trebuie să ne conducă activitatea noastră.

Cea mai mişcătoare rugăciune a lui Isus este strigătul din Grădina Getsimani, înainte de patimile şi moartea care-l aşteptau: "Părinte, toate îţi sunt cu putinţă; depărtează de la mine paharul acesta; însă nu precum vreau eu, ci precum vrei tu" (Mc 14, 36).

Isus cheamă pe Dumnezeu Tată. E cuvântul familiar copiilor, cuvânt rostit cu simplitate şi încredere care, şi pe buzele noastre trebuie să reproducă conştiinţa adevăratei atârnări de singurul şi adevăratul Creator. La Acesta trebuie să recurgem aşa cum suntem, în condiţia noastră omenească de fiecare zi, cu necazurile şi lipsurile noastre.

Când Isus ne spune că în rugăciuni nu trebuie să folosim multe cuvinte "căci ştie Tatăl nostru cele ce vă trebuiesc" (M 6, 7-8); şi când ne îndeamnă să stăruim în rugăciune (cf. L 11, 5-13; 18, 1-7). El ne învaţă să ne comportăm faţă de Dumnezeu ca faţă de un Tată căruia îi place să ne audă şi să-i fim aproape. El ne ascultă rugăciunea, nu atât pentru mulţimea cuvintelor, cât pentru atitudinea de fii.

Isus ne învaţă să fim sinceri faţă de Tatăl ceresc, cerând cele de lipsă şi aşteptând cu încredere împlinirea rugăciunilor. Când suferinţele ne încearcă să nu cerem socoteală lui Dumnezeu, care urăşte răul, ci mai de grabă să ne gândim la răutatea noastră proprie, cerându-I să ne ierte datoriile ce le avem faţă de El, chiar dacă şi alţii ne sunt datori nouă. Nimeni nu este fără greşeală.

Isus promite că rugăciunea va fi ascultată. Dar când vedem că ea nu se împlineşte, Isus ne învaţă să continuăm mereu, ajungând astfel într-un contact cu Dumnezeu încât ruga noastră să fie cuprinsă în cealaltă dorinţă, mai profundă: "Fie voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ". Dar "cât de departe sunt cerurile de la pământ tot atât de departe sunt căile mele de căile voastre şi cugetele mele de cugetele voastre" (Is 55, 9). De aceea nu ne dăm seama cum Dumnezeu ne împlineşte rugăciunea: dacă nu după dorinţa noastră, de multe ori împlinirea ei depăşeşte mult ceea ce am cerut. Acest lucru îl vedem clar în rugăciunea lui Isus din grădina Getsimani: a cerut să fie scăpat de suferinţe, dar rugăciunea i-a fost ascultată într-un sens mai înalt: triumful învierii asupra morţii.

Pentru a înţelege acest lucru, e necesară lumina credinţei prin care să ne putem da seama de modul în care rugăciunea este împlinită. "Aceasta este nădejdea noastră ce o avem către dânsul: că de cerem ceva după voia lui ne aude, şi dacă ştim că ne aude tot ceea ce cerem, ştim că toate rugăciunile noastre vor fi ascultate" (1 I 5, 14-15).

Toate acestea sunt cuprinse în rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Isus: "Tatăl nostru care eşti în ceruri...", rugăciune ce depăşeşte orice naţionalism. Cuprinde cerere pentru orice nevoie; rugăciune originală, spre sfinţirea numelui lui Dumnezeu şi venirea Împărăţiei Sale.

"Fie voia ta..." Isus era pătruns de dorinţa de a face voia Tatălui în totală şi absolută supunere. Supunerea faţă de Tatăl nu era o greutate, ci constituia bucuria lui Isus. Astfel, El dă omenirii exemplul unei vieţi orientate după voia lui Dumnezeu, ca să devină mai bogată, mai deschisă, mai simplă.

Totul în viaţa lui Isus a fost voluntar. În mod deliberat trăieşte retras, necunoscut în Nazaret, timp de treizeci de ani. Dacă în timpul vieţii s-a cununat cu sărăcia în care s-a născut, a trăit şi a murit; dacă s-a obosit şi a dormit pe timp de furtună ameninţătoare; dacă varsă lacrimi la mormântul lui Lazăr şi la vederea încăpăţânării Ierusalimului care n-a vrut să recunoască ceasul graţiei; dacă a murit pe cruce, totul e pentru că aşa a voit, ca în felul acesta să lumineze sufletele, să inaugureze Împărăţia lui Dumnezeu, despre care vorbeşte mereu. Voinţa Lui, dorinţa Lui, a fost ca să se împlinească voia Tatălui: realizarea pe pământ a Împărăţiei, a Stăpânirii lui Dumnezeu.