SFÂNTA TREIME

MINUNILE ŞI PROFEŢIILE

Isus îşi dovedeşte dumnezeirea cu profeţiile pe care le-a făcut şi cu minunile pe care le-a săvârşit.

În afară de profeţiile Vechiului Testament care s-au împlinit în Isus, El însuşi a făcut profeţii care s-au împlinit cu exactitate: negarea lui Petru, prezicerea morţii şi învierii ( cf. M 17, 9; 16, 21; 26, 32), distrugerea Ierusalimului ( cf. M 24, 1-3) confirmată de istoricii Iosif Flaviu în "Războiul iudaic" şi Eusebiu în "Istoria bisericească"; prigoanele pe care vor trebui să le înfrunte apostolii şi atâtea altele, atât de multe încât împlinirea lor nu poate fi atribuită întâmplării.

Pentru a dovedi dumnnezeirea sa, Isus apelează la minunile pe care le-a făcut. Celor care nu credeau cuvântului său, prin care afirma că este Fiul lui Dumnezeu, le spune să creadă lucrurilor sale, din care "să cunoască şi să creadă că Tatăl este în El şi El în Tatăl" (I 10, 36-39).

Minunile, în sens biblic, sunt lucrări, fapte, în care omul vede intervenţia specială a lui Dumnezeu. Prin miracol străluceşte în mod deosebit puterea mântuitoare a lui Dumnezeu. Depăşind forţele cauzelor create, minunile sunt efecte extraordinare ale actului etern prin care Dumnezeu susţine şi conduce universul. Prin intervenţia lui Dumnezeu, forţele naturii sunt depăşite şi, totuşi, miracolul nu este dezordine sau act arbitrar, ci se integrează în ordinea graţiei ca semn ce o garantează. Astfel miracolul intră în ordinea totală, naturală şi supranaturală a creaţiei. El este lucrarea lui Dumnezeu prin care se prevesteşte noua creaţie, cerul nou şi noul pământ pe care îl aşteptăm (cf. II P 3, 13); el nu violează legile naturii ci, depăşindu-le, se aliniază în sensul "dorinţei" şi "suspinului" după slobozenie, a naturii supusă egoismului omului (cf. R 8, 20-24); el arată lumii ultimul şi misteriosul Său sens: răscumpărarea şi renaşterea omului păcătos, renaştere adusă lumii de Mântuitorul Cristos.

Isus Cristos a făcut minuni care, prin caracterul lor propriu şi original, se impun ca fapte istorice adevărate. Dar minunile lui nu sunt opere spectaculoase - cum sunt prezentate faptele altor întemeietori de religii sau ale magicienilor - ci sunt intervenţii în folosul persoanelor, gesturi simple, cuvinte liniştite în care se oglindeşte activitatea creatoare a lui Dumnezeu şi se reflectă bunătatea sa. Isus n-a recurs niciodată la miracol pentru a pedepsi şi nici n-a făcut vreo minune în avantajul său propriu (cf. M 4, 1-11).

Minunile lui Isus (ca şi toate minunile ce se fac prin puterea lui Dumnezeu în Biserică) sunt semne, cuvinte ale lui Dumnezeu (opera verbi verba) destinate să lucreze în suflete. Ele au o semnificaţie religioasă şi exclud ideea păgână a prodigiului sensibil. Vindecările, ca şi învierile din morţi, săvârşite de Isus, Îl arată duşman al răului şi al morţii, mai ales duşman al păcatului. Minunile Lui sunt semne care anunţă sosirea Împărăţiei în care se dă lupta contra răului.

Această luptă se vede mai ales în eliberarea celor stăpâniţi de diavol, despre care Isus vorbeşte ca despre o forţă personală, rea şi duşmănoasă, ducătoare la păcat. Chiar dacă evangheliştii confundă uneori boala (ex. epilepsiei) cu obsesia diavolească (stăpânirea facultăţilor senzitive ale omului de către diavol aşa încât raţiunea şi voinţa nu le mai poate conduce), totuşi vindecarea instantanee este semnul puterii divine a lui Isus asupra forţei răului.

Minunile făcute asupra naturii (liniştirea furtunii, înmulţirea pâinilor, etc.) indică grija pe care Isus o are faţă de cei ce-L roagă, şi siguranţa şi încrederea pe care aceştia trebuie să o aibă în El. Minunile au rolul de a întări credinţa, de a dovedi că învăţătura Lui e necesară omului. Dar ele au şi o semnificaţie proprie; unele simbolizează iertarea păcatelor ( cf. M 9, 6-7) sau iluminarea pe care o aduce iertarea ( cf. I 9); altele pregătesc pe oameni pentru primirea Sacramentului euharistic ( I 6), etc.