SFÂNTA TREIME

IUBIREA

În doctrina lui Isus, la baza oricărei legi, centrul, nucleul, focarul, este iubirea. Iubirea în toate direcţiile, în toate sensurile: iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui, din care Isus face cea dintâi şi cea mai de seamă poruncă, poruncă la care se reduce orice lege.

Dumnezeu ne iubeşte şi pretinde să-L iubim.

Dar nu-l putem iubi pe Dumnezeu fără să iubim pe aproapele: "cine iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe fratele său" (I I. 4, 21). Dar aproapele - orice om - nu este un mijloc de a dovedi iubirea faţă de Dumnezeu, ci este obiect concret de iubire: omul de lângă noi, cu nevoile sale, cu personalitatea sa. În acest om trebuie să vedem pe Dumnezeu, rădăcina şi raţiunea primordială a întregii existenţe, raţiunea supremă a iubirii.

Isus a iubit pe oameni dăruindu-se, în supunere cu voinţa Tatălui ceresc, pentru mântuirea lor, până la moarte.

Abnegaţia creştină devine şi ea iubire şi, deci, plăcută lui Dumnezeu, dacă se practică din aceste motive care l-au însufleţit pe Isus. Iar iubirea este fericire.

Cine nu se caută pe sine duce o viaţă fericită, căci în toate găseşte motiv de a se devota oamenilor prin Cristos, pentru Dumnezeu vrednic de toată iubirea.

În acest sens, abnegaţia şi devotamentul devine jugul lui Cristos; jug plăcut şi sarcină uşoară (cf. M 11, 30).