SFINŢII

Sfântul Iacob (sec. I)
25 iulie (calendarul latin)
30 aprilie (calendarul bizantin)

Iacob cel Mare, fiul lui Zebedeu şi al Salomeei, fratele mai mare al Evanghelistului Ioan, apare alături de Isus chiar de la începutul activităţii publice a lui Mesia. Cei doi fraţi se aflau pe malul lacului Genizaret când Isus "i-a chemat". Răspunsul a fost imediat şi total: "Iar ei, lăsând barca şi pe tatăl lor, l-au urmat" pe Isus. Şi în acest amănunt se vede caracterul lor energic şi înfocat, motiv pentru care Isus i-a numit "fiii tunetului", lăudându-i şi dojenindu-i totodată. Comportarea lor de mai târziu avea să confirme această apreciere, cel puţin cu două prilejuri: prima dată cu ocazia purtării neprietenoase a samaritenilor, care au refuzat să-l primească pe Isus şi pe ucenicii săi: "Doamne, au spus într-un glas Iacob şi Ioan, nu e cazul să cerem de la Dumnezeu focul din cer care să-i distrugă?". "Fiul Omului nu a venit să ucidă suflete, dar să le mântuiască", a răspuns cu blândeţe Isus. Mai târziu, în timpul celei din urmă călătorii spre Ierusalim, amândoi fraţii, prin mama lor, şi-au exprimat dorinţa arogantă de a şedea unul la dreapta şi altul la stânga lui Isus, când avea să întemeieze Împărăţia Mesianică. În amândouă împrejurările au dat dovadă că nu înţeleseseră spiritul de iubire şi umilinţă al Învăţătorului, dar s-au arătat generoşi când s-a pus problema de a se avânta în luptă. La întrebarea lui Isus: "Puteţi voi să beţi paharul meu?", Iacob este primul care răspunde: "Putem!". Isus a ţinut seamă de cuvântul său şi Iacob a împlinit întocmai ceea ce a promis. După coborârea Duhului Sfânt, care a coborât din cer nu focul nimicitor al pedepsei, dar flacăra vie a iubirii, şi Iacob, ca şi ceilalţi apostoli, a fost victima prigoanei care s-a năpustit împotriva lor. Fiind aruncat în închisori şi biciuit "era nespus de bucuros că a fost aflat vrednic de a suferi ocară pentru numele lui Isus" (după cum citim în Faptele Apostolilor). A urmat a doua prigoană, a cărei victimă ilustră a fost Sfântul Ştefan şi apoi o a treia, mai cruntă decât celelalte, dezlănţuită de Irod Agripa "pentru a fi pe placul iudeilor".

Acest Irod, dovedind că era un urmaş vrednic de unchiul său, cel care a pus sa fie omorât Ioan Botezătorul, precum şi de bunicul său numit Irod cel Mare, omul care încercase să ucidă pe Isus îndată după naştere, de sărbătoarea Paştelui din anul 42 "a început să prigonească pe unii membri ai Bisericii; a făcut să fie ucis cu sabia Iacob, fratele lui Ioan şi văzând că aceasta e pe placul iudeilor, a dat ordin să fie arestat şi Petru".

Datele cuprinse în Noul Testament sunt sigure, indiscutabile. La acestea se adaugă o tradiţie care susţine ca Sfântul Iacob ar fi ajuns până în Spania; faptul este foarte puţin probabil, dar transmiterea tradiţiei amintite explică marea răspândire a cultului Sfântului Iacob în Spania şi ţinuturile de cultură spaniolă. Numeroase localităţi care-i poartă numele: Santiago (Sfântul Iacob), biserici şi monumente dedicate Sfântului Iacob şi mai cu seamă vestitul loc de pelerinaj din nord-vestul Spaniei, Compostella. O legendă din veacul al VII-lea spune că după executarea Sfântului Iacob, ucenicii săi i-au luat trupul şi urcând pe o corabie aflată întâmplător la malul mării au fost aduşi în mod miraculos până pe ţărmul Galiciei (Spania). Aici au coborât pe uscat şi l-au înmormântat în mijlocul unui câmp. Mult mai târziu, prin secolul IX, Dumnezeu arată unui păstor, printr-o stea minunată, locul unde odihneau rămăşiţele pământeşti ale "Fiului Tunetului"; se fac săpături şi într-adevăr se descoperă osemintele Sfântului Apostol, la atingerea cărora se săvârşesc nenumărate minuni. Locul respectiv a fost numit "Campus stellae" - "Compostella" - "Câmpul Stelei" - şi pe el s-a ridicat o biserică măreaţă, care a devenit unul dintre cele mai renumite locui de pelerinaj ale Europei.

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti