SFINŢII

Sfântul Ilie Proorocul
20 iulie (calendarul latin)
20 iulie (calendarul bizantin)

Unii dintre profeţii Vechiului Testament şi-au împlinit misiunea de vestitori şi apărători ai legii divine fără a fi scris mesajul lor; aceştia sunt "profeţii acţiunii", spre deosebire de profeţii scriitori care, asemenea lui Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel şi alţii, au lăsat scrieri, acum incluse în canonul Cărţilor Sfinte. Unul dintre cei mai mari profeţi ai faptelor este Ilie, misiunea lui fiind aceea de a readuce poporul şi a-l menţine în credinţa într-un singur Dumnezeu, într-o perioadă în care cultul idolatric şi licenţios al Canaanului atrăsese pe mulţi dintre Israeliţi. Ilie s-a născut spre sfârşitul secolului al X-lea î.C., şi cea mai mare parte a activităţii sale s-a desfăşurat sub domnia timidului Achab (873-854), ajuns un instrument docil în mâinile soţiei sale Izabela, de origine feniciană, şi care de la început a favorizat cultul lui Baal, pe care apoi l-a impus întregului popor.

Când credinţa într-un singur Dumnezeu aproape dispăruse, şi majoritatea poporului îmbrăţişase idolatria, Ilie s-a prezentat în faţa regelui Achab şi a anunţat o perioadă de trei ani de secetă, drept pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Pentru a dovedi falsitatea idolilor şi puterea adevăratului Dumnezeu, Ilie convoacă pe Muntele Carmel pe regele Achab şi pe delegaţii din toate triburile lui Israel, ca să participe la o probă a focului. Ilie a spus către popor: "Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi-l pe El; şi dacă este Baal, urmaţi-l pe acesta ... Prooroc al Domnului am rămas numai eu singur, iar prooroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci de oameni şi prooroci ai dumbrăvilor Astartei patru sute. Daţi-ne doi junci; ei să-şi aleagă unul, să-l taie în bucăţi şi să-l pună pe lemne, dar foc să nu aprindă; iar eu voi găti pe celălalt viţel şi-l voi pune pe lemne şi foc nu voi aprinde. Apoi voi chemaţi numele dumnezeului vostru, iar eu voi chema numele Domnului Dumnezeului meu. Şi Dumnezeul care va răspunde cu foc, acela este Dumnezeu. Şi a răspuns tot poporul: "Bine ai grăit!"" (IIIRegi 18,21-25). Proorocii lui Baal au pregătit primii altarul şi au început să strige către cer: "şi strigau cu glas mai tare şi se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi lănci până ce curgea sânge. Trecuse de amiază şi ei tot s-au zbuciumat mereu până la timpul jertfei, dar n-a fost nici un glas, nici răspuns, nici auzire" (IIIRegi 18,27-29). Ilie pregăteşte şi el un altar, cere să se toarne apă pe lemne şi în jurul altarului şi apoi se roagă: "...auzi-mă, Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că tu eşti Dumnezeu în Israel ... Şi s-a coborât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ. Şi tot poporul, când a văzut aceasta, a căzut cu faţa la pământ şi a zis: "Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!"" (IIIRegi 18,36-39).

Poporul entuziast a îndepărtat pe slujitorii cultului păgân şi a reînnoit legământul de credinţă faţă de Iahve. Ilie considera că a sosit ceasul triumfului definitiv, dar nu peste mult timp, cu amărăciune şi nedumerire în suflet, s-a văzut nevoit să fugă în pustiu pentru a scăpa de furia Izabelei.

Urmărit ca un animal de pradă, energicul şi inflexibilul profet a trecut printr-un moment de descurajare. Munca depusă până atunci şi însăşi viaţa lui i s-au părut zadarnice şi a rugat pe Dumnezeu să-i rupă firul care-l mai ţinea legat de pământ. Dar un înger al Domnului îl încurajează, oferindu-i o pâine coaptă în vatră şi un urcior cu apă; apoi îi apare însuşi Dumnezeu care îi redă curajul neînfricat de altădată. Ilie a înţeles că Dumnezeu nu realizează triumful binelui prin gesturi spectaculoase, dar lucrează cu îndelungată răbdare, deoarece El este Cel Veşnic şi timpul este supus Lui.

Profetul, cu forţe reîmprospătate, îmbrăcat într-o manta de piele peste şorţul aspru strâns în jurul coapselor, se reîntoarce în mijlocul poporului lui Dumnezeu, dar nu asistă la triumful deplin al credinţei în Iahve. Opera de refacere spirituală, începută cu atâta trudă, va fi dusă la bun sfârşit de către ucenicul său Elizeu, căruia Ilie i-a transferat chemarea divină şi spiritul său, aruncându-i pe spate mantaua. Elizeu a fost martorul unic al sfârşitului misterios al lui Ilie, întâmplat în anul 850 înainte de Cristos, prin urcarea lui într-un car de foc.

Prenumele Ilie, cu foarte multele lui variate, este printre cele mai răspândite, datorită faptului că sărbătorirea proorocului Ilie are loc în timpul de vârf al lucrărilor de seceriş, şi numele lui este legat de două elemente foarte importante în aceste lucrări: focul şi apa. La sărbătorirea proorocului Ilie s-au adăugat o serie de invocaţii şi practici rituale străvechi, prin care se invocă depărtarea grindinilor şi a incendiilor, ploaia pentru mirişti. Şi în cazul Sfântului Ilie, acumulările folclorice au dus la trecerea cu vederea peste înţelesul profund al cuvântului Ilie, format din alăturarea a două numiri vechi date lui Dumnezeu: El si Iahve, exprimând ideea: "Dumnezeul meu este Iahve". Este o mărturisire de credinţă în Dumnezeul Unic, o recunoaştere a stăpânirii sale asupra universului şi a vieţii oamenilor. Pentru acest motiv, proorocul Ilie este nu numai prin activitatea sa, ci şi prin numele său, o sinteză a Vechiului Testament, o piatră de temelie a Noului Testament, o prezenţă obligatorie la opera de pregătire şi încoronare a timpului mesianic. Creştinul a preluat acest nume cu respect, traducându-l în greacă şi latină prin Helias şi Elias. În româneşte are multe variante: Ilie, Elie, Lie, Ilia, Iliaş, Iliescu, Ilieş, Iliică, Ilioiu, Ilioaia, Ilaţ, iar mai nou: Eliade, Eliana. La rostirea fiecăruia dintre aceste nume, creştinul îşi aminteşte crezul pe care proorocul Ilie l-a trăit şi l-a apărat: "Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău; să le întipăreşti în sufletele fiilor tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli ..." (Deuteronom 6,4-7).

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti