SFINŢII

Sfântul Benedict (480-547)
Patronul Europei
11 iulie (calendarul latin)
14 martie (calendarul bizantin)

Până la reforma actuală a calendarului bisericesc, comemorarea Sfântului Benedict se făcea în ziua de 21 martie, zi în care Patriarhul monahismului apusean a încetat din viaţă, în anul 547, şi a fost apoi înmormântat alături de sora lui, Scolastica, decedată cu patruzeci de zile mai înainte, în mormântul de lângă mănăstirea de pe muntele Cassino (în sudul Italiei). În anul 580, năvălitorii lombarzi au distrus mănăstirea. Peste mai bine de o sută de ani, în 703, călugării benedictini de la Fleury-sur-Loire (Franţa) au răscolit ruinele vechiului aşezământ şi au descoperit trupul Sfântului Benedict, pe care l-au adus cu mare solemnitate în mănăstirea lor de pe malul Loarei, în ziua de 11 iulie. De atunci, în multe regiuni această zi a fost aleasă pentru sărbătorirea Sfântului Benedict, şi noul calendar a adoptat-o acum pentru întreaga Biserică.

În anul 1964, Papa Paul al VI-lea l-a declarat pe Sfântul Benedict patron principal al Europei, împlinind astfel un act de meritată recunoştinţă faţă de Sfântul căruia Europa îi datorează multe dintre valorile şi realităţile ei. Cu patru ani înainte de naşterea Sfântului Benedict, armatele năvălitoare ale herulilor sub conducerea lui Odoacru au trecut prin foc şi sabie pământul Italiei, şi ucigând pe ultimul împărat roman au închis definitiv capitolul stăpânirii Romei Imperiale; supravieţuirea culturii romane se va datora în cea mai mare măsură activităţii religioase şi culturale a călugărilor din aşezămintele monahale. Şi Sfântul Benedict este acela care a deschis capitolul glorios al monahismului occidental.

După cum ne informează cartea a II-a a "Dialogurilor" Sfântului Grigore cel Mare (540-604), Benedict s-a născut în anul 480 la Nurcia (Umbria-Italia), în familia patriciană Anicia. De tânăr a fost trimis la Roma să studieze retorica şi filosofia, dar dezgustat de uşurătatea vieţii din oraş s-a retras în mica localitate Affile şi şi-a continuat studiile, supunându-se unei aspre discipline ascetice. Nemulţumit cu această singurătate relativă, s-a retras într-o mică peşteră la Subiaco (localitate la sud de Roma) sub conducerea unui sfânt pustnic. Benedict avea atunci douăzeci de ani. După trei ani de singurătate, rugăciune şi penitenţă, a fost descoperit de păstorii din partea locului. Nenumăraţi credincioşi din împrejurimi îl căutau pentru a-i cere sfat şi rugăciuni; chiar călugării mănăstirii din Vicovaro l-au rugat să le fie conducător spiritual.

El a acceptat, şi a început astfel opera de restaurare a disciplinei mănăstireşti, dar unii dintre călugări s-au împotrivit cu îndârjire şi au ajuns până acolo încât au încercat să îl omoare, punându-i otravă în paharul cu băutură. Benedict i-a părăsit şi s-a retras la peştera lui dragă. În jurul lui au început să se strângă grupuri de tineri dornici de o viaţă spirituală deosebită. Pentru ei a întemeiat Sfântul Benedict douăsprezece mănăstiri cu câte doisprezece "fraţi", hotărâţi să urmeze normele trasate de părintele lor spiritual. Pentru a evita şicanele din partea unor persoane sus-puse, în anul 529, Benedict împreună cu mulţi dintre tinerii ucenici s-au retras spre sud, lângă oraşul Napoli, şi şi-au stabilit locuinţa pe o stâncă abruptă a muntelui Cassino. Aici au dărâmat templele zeilor Apolo şi Jupiter, rămase acolo din vechime, şi au clădit prima mănăstire închisă cu ziduri din patru părţi, asemenea unei fortăreţe, dar deschisă pentru lumina ce vine de sus, ca un mare rezervor care primeşte din cer ceva dătător de viaţă şi îl revarsă asupra lumii întregi.

Om practic şi clarvăzător, Benedict a sintetizat legile de bază ale vieţii mănăstireşti, "Regula vitae monasticae", într-un moto dătător de energie: "Ora et labora" - "Roagă-te şi munceşte"; prin aceasta, el a readus în viaţa şi ascetica creştină caracterul de contemplaţie unită cu acţiunea, aşa cum decurge din spiritul şi din litera Evangheliei. Adevăratul călugăr va trebui să fie, după cum se citeşte în capitolul al II-lea din Regulă: "nu orgolios, nu violent, nu mâncăcios, nu somnoros, nu leneş, nu clevetitor, nu pârâtor... ci cast, blând, silitor, umil, ascultător". Emblema mănăstirii: crucea, cartea şi plugul, a devenit expresia modului nou de a înţelege asceza creştină, rugăciune şi muncă, în vederea edificării spirituale şi materiale a unei societăţi noi, pe ruinele lumii romane.

De-a lungul veacurilor, din cuibul de pe Monte Cassino vor porni stoluri de oameni căliţi în rugăciune şi muncă şi vor deschide sute de aşezăminte asemănătoare pe întinsul întregii Europe, mai târziu şi în celelalte continente, aşezăminte care în vremuri de grele frământări au rămas focare vii de credinţă, cultură şi civilizaţie. Prin ucenicii şi urmaşii săi, Sfântul Benedict intră în rândul marilor binefăcători ai Europei, ai Bisericii şi ai omeniri.

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti