SFINŢII

Sfânta Rita din Cascia (1381-1457)
văduvă
22 mai (calendarul latin)

Privită de aproape şi dând la o parte aureola legendei, avem în faţă inima plină de omenie a unei femei care nu a trecut indiferentă pe lângă tragedia durerii şi a mizeriei materiale, morale şi sociale. Evenimentele vieţii sale sunt evenimentele de ieri, de azi şi de totdeauna.

Rita s-a născut în anul 1381, într-un colţ îndepărtat al Umbriei, la Raccaporena. A crescut în frica de Dumnezeu, alături de părinţii ei înaintaţi în vârstă, a căror autoritate a respectat-o atât de mult încât, pentru a face voinţa lor, a renunţat la gândul de a intra în mănăstire şi a acceptat să se căsătorească cu un tânăr violent şi certăreţ, Paul Ferdinard. Biografiile sfintei ne prezintă icoana unei vieţi de familie ca multe altele: o soţie bună, iertătoare, atentă să nu provoace supărare soţului, ale cărui abateri ea le cunoştea bine, dar care suferă şi se roagă în tăcere. Bunătatea ei reuşeşte până în cele din urmă să înmoaie inima lui Paul, care îşi schimbă viaţa şi obiceiurile, dar nu reuşeşte să facă uitate vechile ameninţări din partea numeroşilor săi duşmani. Într-o seară, cineva intră speriat în casă şi îi spune Ritei că soţul ei zace mort pe marginea unui drum. Cei doi copii ai lor, de acum mărişori, au jurat să se răzbune; Rita încearcă să îi convingă să renunţe la acest gând, dar a trebuit să îşi dea seama că toate eforturile ei sunt zadarnice, şi atunci a găsit curajul să-L roage pe Dumnezeu să îi cheme la El mai degrabă decât să permită să îşi păteze mâinile cu o crimă. Rugăciunea ei, omeneşte de neînţeles, a fost ascultată. Rămasă fără soţ şi fără copii, Rita se duce şi bate la poarta mănăstirii călugăriţelor augustiniene din Cascia, dar cererea nu i-a fost primită.

Întorcându-se în căminul ei pustiu, se roagă fierbinte şi timp îndelungat la cei trei protectori ai ei: Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Augustin şi Sfântul Neculai de Tolentino. Şi într-o noapte se întâmplă minunea: cei trei sfinţi apar, o invită să îi urmeze, dau la o parte poarta mănăstirii, bine asigurată cu zăvoare şi lanţuri, şi o conduc în mijlocul capelei unde călugăriţele făceau rugăciunile de la miezul nopţii. Astfel Rita a fost primită în mănăstire şi a îmbrăcat haina călugărească, împlinindu-şi dorinţa din copilărie de a se dărui cu totul lui Dumnezeu, consacrându-se unei vieţi de rugăciune, de aspră pocăinţă şi de iubire faţă de Cristos Răstignit pe Cruce. Ca răsplată, Isus Cristos a asociat-o în mod vizibil la suferinţele sale, înfingând în fruntea ei un spin din coroana purtată de El.

Spinul miraculos primit în timpul unui extaz i-a produs o rană foarte dureroasă, care a supurat până la moarte, adică timp de 14 ani. Renumele sfinţeniei ei a trecut dincolo de zidurile mănăstirii. Rugăciunile Ritei au obţinut de la Dumnezeu numroase vindecări minunate şi conversiuni. Pentru ea, nu cerea decât să i se dea durerile prin care îi uşura pe semenii ei. Şi-a sfârşit viaţa în mănăstirea din Cascia, în anul 1457, şi a fost canonizată în mod oficial în 1900. Este numită "mijlocitoarea cazurilor disperate". Viaţa şi rugăciunile ei aduc şi astăzi pacea şi curajul în multe suflete.

* * *

Margareta este numele unei flori, dar la origine se trage din cuvântul margarita care înseamnă perlă, o piatră semipreţioasă, dură, de culoare sidefie. Ca nume de persoană, Margareta poate exprima dorinţa părinţilor de a vedea pe copila lor frumoasă ca un mărgăritar. Dată fiind în unele limbi apropierea între numele de floare şi numele de piatră preţioasă, s-a născut o familie de cuvine exprimând în esenţă ideea de frumuseţe şi fermitate sufletească, idee pe care sfintele au realizat-o în gradul cel mai înalt. Fac parte din această familie: Margareta, Marga, Reta, Margo, Greta, Rita, Mag, Maggy devenit Peggy, Daisy (în engleză Daisy=margareta, floare), Marghita, Marghit şi altele.

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti