SFINŢII

Sfânta Irina din Portugalia (sec. VII)
fecioară martiră
20 octombrie (calendarul latin)

Oraşul portughez Santarem, port pe malul fluviului Tajo, păstrează în numele său amintirea unei tinere fecioare din secolul al VII-lea, care prin viaţa ei curată şi prin moartea tragică ce i-a adus sfârşitul a făcut ca numele de Irina să fie între cele mai răspândite nume atât în Portugalia cât şi în Spania.

Irina a trăit în localitatea Tomar, din Extremadura, pe timpul rege­lui nonagenar Chindesvinte. Pentru a-i asigura o formare temeinică, părinţii au încredinţat-o unei mănăstiri, unde să-şi însuşească cunoştinţele şi deprinderile necesare unei tinere de familie nobilă. După ter­minarea primei etape de formare au rechemat-o la casa părintească şi au angajat pe un călugăr de la abaţia învecinată să vină şi să-i predea lecţii, la domiciliu, deoarece, conform obiceiului din acele vremi, tânăra Irina nu ieşea din curtea castelului decât o singură dată pe an, la săr­bătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, când mergea să se închine la sanctua­rul închinat lor. Cu prilejul unei astfel de călătorii a fost văzută de un tânăr nobil, numit Berlod, care s-a îndrăgostit peste măsură de făptu­ra ei aleasă. Înţelegând că dragostea lui nu va fi niciodată împărtăşită, a căzut pradă disperării şi a fost cuprins de o boală ce-l ducea cu paşi repezi spre mormânt. Irina a aflat despre aceasta şi cu învoirea părin­ţilor s-a dus la căpătâiul nefericitului muribund, i-a destăinuit jurământul ei de a se consacra lui Dumnezeu pentru toată viaţa, l-a îndemnat să-şi pună încrederea în bunătatea Tatălui Ceresc şi şi-a luat rămas bun, spunându-i: «La revedere, în paradis». Vizita Irinei a adus pacea în sufletul lui Bertod; el a rămas cu convingerea că dacă ea nu s-ar fi consacrat lui Dumnezeu, cu siguranţă ar fi acceptat să fie soţia lui; acest gând l-a ajutat să nu se mai gândească la ea decât pentru a-şi expri­ma admiraţia faţă de frumuseţea şi gingăşia sufletului ei.

Nu aceleaşi erau gândurile profesorului. Cuprins de o pasiune vio­lentă faţă de tânăra lui elevă, a început să-şi permită gesturi şi cuvinte provocatoare, încercând să obţină asentimentul ei. Irina a simţit primej­dia în care se afla, a cerut să întrerupă lecţiile, iar călugărul nesocotit să fie pedepsit şi închis în mănăstire. Drept răzbunare, acesta a răspândit mai multe zvonuri calomnioase la adresa Irinei, spunând, printre alte­le, că în curând va naşte un copil. Zvonul a ajuns şi la urechile lui Ber­tod; cuprins de gelozie, a tocmit pe un asasin să curme viaţa aceleia care, conform zvonului, şi-a bătut joc de el. Peste câteva zile, trupul Irinei, sfârtecat de mai multe lovituri de sabie, a fost descoperit pe ma­lul fluviului Tajo de către călugării benedictini, în dreptul oraşului Scalabe, ce avea să se numească de atunci încolo Santa Irina, prin pre­scurtare Santarem. Sfânta Irina rămâne o floare splendidă, crescută în pământul unei epoci pline de crime şi decădere morală.

* * *

Foarte răspândit şi îndrăgit de creştinii din primeie veacuri, numele Irina provine din cuvântul grecesc eirene - pace (se pronunţă irini). Cuvântul «Eirene» traduce cuvântul ebraic «salom», prin care în Vechiul Testament se exprimă binecuvântarea supremă acordată de Dumnezeu oamenilor şi una din definiţiile lui Mesia: «El va fi pacea noastră».

În limba română acest nume este întâlnit şi sub formele: Erina, Orena, Irinca, Orina, precum şi forma de provenienţă occidentală Irene. Forma hipocoristică Irinel, deşi cu aspect de masculin, se atribuie nu­mai la fete. Sub toate formele, el aminteşti creştinilor cuvântul lui Isus: «Fericiţi făcătorii de pace» (Matei 5, 9).

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti