SFINŢII

Fericita Bonifacia Rodríguez Castro (1837-1905)

Bonifacia Rodríguez Castro, s-a născut la Salamanca (Spania), la 6 iunie 1837, în sânul unei familii de meşteşugari, profund creştină, preocupată de educaţia religioasă a copiilor lor. Prima ei şcoală a fost atelierul de croitorie al tatălui ei Juan. După ce a terminat studiile primare a învăţat munca de pasmanterie cu care începe să-şi câştige existenţa şi să-şi ajute mama şi fraţii, atunci când la vârsta de numai 12 ani a rămas orfană de tată. Nevoia de a munci pentru a supravieţui marchează curând personalitatea ei puternică, experimentând pe propria piele condiţiile grele ale femeilor muncitoare.

După ce a depăşit primele dificultăţi economice, şi-a înfiinţat propriul atelier de "pasmanterie şi alte lucrări", în care a lucrat într-o profundă reculegere, imitând viaţa ascunsă a Familiei de la Nazaret. Avea o mare devoţiune pentru Neprihănita Fecioară Maria şi pentru Sf. Iosif. Începând din 1865, data căsătoriei lui Augustina, unica dintre fraţii ei care ajunge la vârsta adultă, Bonifacia şi mama ei, care rămăseseră singure, se dedică unei vieţi intense de pietate, mergând zilnic la Biserica din apropiere, îngrijită de părinţii iezuiţi.

Un grup de fete din Salamanca, prietene ale ei, atrase de mărturia vieţii ei, încep să se adune în atelierul ei în serile de duminică şi în sărbători. Împreună decid să formeze Asociaţia Neprihănitei şi a Sf. Iosif, care mai târziu avea să se numească Asociaţia Iosefină. Atelierul Bonifaciei găzduieşte astfel un clar proiect apostolic şi social de asistenţă preventivă a femeilor muncitoare. Bonifacia se simte chemată la viaţa religioasă, şi se gândeşte să se facă dominicană, însă un eveniment de o importanţă deosebită îi va schimba viaţa: îl întâlneşte pe iezuitul catalan Francisco Javier Butinya i Hospital, dăruit apostolatului cu muncitorii manuali. Atrasă de mesajul său evanghelizator referitor la sfinţirea muncii, Bonifacia se lasă îndrumată spiritual de pr. Francisco. Prin intermediul ei, părintele intră în contact cu fetele care frecventează atelierul Bonifaciei, majoritatea fiind muncitoare manuale.

Bonifacia îi mărturiseşte dorinţa ei de a deveni dominicană, dar el îi propune ca ei să fondeze împreună Congregaţia Slujitoarele Sf. Iosif, menită să asiste preventiv pe femeile muncitoare, iar Bonifacia acceptă cu docilitate. Astfel, împreună cu alte şase fete din Asociaţia Iosefină, printre care şi mama ei, înfiinţează la Salamanca, în propriul atelier, comunitatea religioasă la 10 ianuarie 1874. Cu trei zile înainte, la 7 ianuarie, Episcopul de Salamanca, Joaquin Lluch i Garriga, semnase Decretul de Înfiinţare a Institutului. Însă era o formă de viaţă religioasă destul de avangardistă, aşa încât curând au apărut şi opozanţi printre clericii diecezani din Salamanca. În plus, după trei luni de la fondare, pr. Francisco Butinya este exilat din Spania împreună cu ceilalţi iezuiţi, iar în ianuarie 1875 Episcopul Lluch i Garriga este mutat la Barcelona. Bonifacia rămâne singură cu institutul, la numai un an de la înfiinţarea lui.

Noii directori ai comunităţii, numiţi de Episcop dintre preoţii seculari, stârnesc dezbinarea între surori, şi profitând de o vizită a Bonifaciei la alte comunităţi înfiinţate de pr. Francisco Butinya, încurajează destituirea ei din funcţia de superioară şi co-fondatoare a Institutului. Bonifacia primeşte totul în tăcere, umilinţă şi iertare, şi ca soluţie la conflict, îi propune Episcopului de Salamanca, Narciso Martínez Izquierdo, fondarea unei noi comunităţi la Zamora. Cu acordul Episcopului de Zamora, Tomás Belestá y Cambeses, Bonifacia înfiinţează aici o nouă comunitate, în iulie 1883, împreună cu mama ei. Casa mamă din Salamanca se detaşează complet de Bonifacia şi de fundaţia de la Zamora, şi sub îndrumarea superiorilor ecleziastici, face modificări la Constituţiile scrise de pr. Butinya, schimbând astfel scopurile Institutului.

La 1 iulie 1901 Papa Leon al XIII-lea acordă aprobarea pontificală Slujitoarelor Sf. Iosif, solicitată de casa mamă, casa din Zamora fiind exclusă din această aprovare. Bonifacia se hotărăşte atunci să meargă personal la Salamanca pentru a vorbi cu surorile, dar acestea nu au primit-o. În ciuda acestei noi respingeri din partea surorilor din Salamanca, plină de încredere în Dumnezeu, le spunea surorilor ei din Zamora că după moartea ei cu siguranţă comunităţile se vor uni. Cu această speranţă în suflet, înconjurată de dragostea comunităţii ei şi de lumea din Zamora care o cinstea ca pe o sfântă, a murit în acest oraş la 8 august 1905. La 23 ianuarie 1907, casa din Zamora a fost încorporată în restul Congregaţiei.

după situl www.vatican.va