SFINŢII

Sfântul Ştefan (sec. I)
26 decembrie (calendarul latin)
27 decembrie (calendarul bizantin)

După coborârea Duhului Sfânt, apostolii au început să predice învăţătura lui Cristos celor care le erau mai aproape, adică evreilor, şi astfel au reaprins împotrivirea autorităţilor religioase ale iudaismului, care abia se potoliseră prin judecarea şi condamnarea lui Cristos. Ca şi Învăţătorul lor, apostolii au cunoscut foarte curând umilirile bătăilor cu vergi şi ale închisorii, dar îndată după ce erau eliberaţi din lanţuri reluau predicarea evangheliei. Prima comunitate creştină, dorind să împlinească integral porunca dragostei frăţeşti, a pus în comun toate bunurile şi se împărţea zilnic fiecăruia ceea ce era necesar pentru viaţă. Când comunitatea s-a mărit, apostolii au încredinţat serviciul asistenţei zilnice la şapte «miniştri ai carităţii», numiţi diaconi.

Între aceştia strălucea tânărul Ştefan, care pe lîngă îndatoririle de administrator al bunurilor comune, nu a încetat să răspândească «Vestea cea bună»; el îndeplinea această misiune cu atât zel şi cu astfel de succese încât evreii «se repeziră cu toţii asupra lui, îl luară cu sila şi-l duseră la Sinedriu. Au pus martori falşi care să zică: acest om vorbeşte fără încetare împotriva Lăcaşului Sfânt şi împotriva Legii. L-am auzit spunând că Isus Nazarineanul va dărâma acest lăcaş şi va schimba datinile ce ni le-a lăsat Moise».

Ştefan, după cum citim în capitolul VII din Faptele Sfinţilor Apostoli, «plin de har şi de tărie», s-a folosit de prilejul autoapărării sale şi a încercat să lumineze minţile adversarilor săi. Mai întâi a făcut un scurt rezumat al istoriei ebraice de la Adam pînă la Solomon, apoi a declarat că nu a rostit blesteme nici împotriva lui Dumnezeu, nici împotriva lui Moise, ori a Legii şi a Templului. A demonstrat că Dumnezeu şi-a arătat slava sa şi în afară de Templu şi se pregătea să expună învăţătura despre Isus, ca ultimă descoperire a lui Dumnezeu, dar adversarii nu au mai suportat să continue discursul, ci «strigară în gura mare, îşi astupară urechile, se repeziră cu toţii asupra lui şi scoţându-l afară din oraş, îl bătură cu pietre» (Fapte VII, 58).

Plecându-şi genunchii sub ploaia de pietre, primul martir al credinţei creştine, din adâncul inimii şi cu glas puternic, a rostit cuvintele iertării dăruite deja de pe lemnul Crucii de Cristos: «Doamne, nu le lua în seamă acest păcat».

În anul 415 au fost descoperite relicvele Sfântului Ştefan; faptul a produs o mare emoţie în lumea creştină. Când o parte din aceste relicve a fost adusă mai târziu, de către Paul Orosiu, în insula Minorca (Baleare), entuziasmul locuitorilor a fost atât de mare încât, uitând lecţia de iubire dată de primul martir, au trecut prin ascuţişul sabiei pe toţi evreii imigraţi pe insulă.

Sărbătoarea celui dintâi martir a fost celebrată întotdeauna imediat după ziua Naşterii Domnului, şi el a fost numărat între «Comites Christi» - «însoţitorii lui Cristos», alături de Sfântul Ioan Evanghelistul, ei fiind cei mai apropiaţi de Fiul lui Dumnezeu venit între oameni, deoarece sunt primii care au dat mărturie supremă de credinţă şi dragoste: Sfântul Ştefan prin moartea pentru Cristos, iar Sfântul Ioan prin îmbrăţişarea fecioriei pentru Cristos.

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti