SFINŢII

Sfinţii Patriarhi Avraam, Isac şi Iacob
20 decembrie (calendarul latin)

În apropierea sărbătorilor Naşterii Domnului, sunt amintiţi sfinţii Patriarhi Avraam, Isac şi Iacob, strămoşi după trup ai lui Isus Cristos, «fiu al lui David, fiu al lui Avraam» (Matei I, 1). Biserica creştină cinsteşte pe Patriarhii şi Profeţii Vechiului Testament, deoarece prin ei Dumnezeu a vestit şi a pregătit întruparea Fiului său Unic şi răscumpărarea neamului omenesc. Geneza, sau Cartea Facerii, istoriseşte pe larg, începând cu capitolul 11, vers 29, şi până la ultimul capitol, al 50-lea, întâmplările din viaţa lui Avraam, a fiului său Isac, şi a fiului acestuia, Iacob.

Avraam, fiul lui Terah, locuia în oraşul Ur din sudul Mesopotamiei, la gurile fluviilor Tigru şi Eufrat, cu aproape două mii de ani înainte de Cristos. Deşi trăia într-o lume care se închina la mai mulţi dumnezei şi era împărţită în diferite credinţe, el ajunge la convingerea că nu este decât un singur Dumnezeu, creator al universului şi părinte unic al tuturor oamenilor. Pe când avea şaptezeci şi cinci de ani, Domnul i-a cerut să părăsească acel ţinut şi să pornească spre o ţintă pe care i-o va arăta pe parcurs: «Ieşi din ţara ta, dintre rudeniile tale şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta Eu» (Geneza XII, 1). Atât de mare a fost credinţa lui Avraam, încât a acceptat imensul sacrificiu de a se rupe de locurile natale şi a pornit într-o direcţie necunoscută, sigur fiind că Cel care l-a chemat este vrednic de crezare. De acum, viaţa lui Avraam va fi un lung şir de încercări ale încrederii sale în cuvântul lui Dumnezeu.

După o călătorie îndelungată, împreună cu soţia, servitorii şi turmele sale, şi cu nepotul său Lot, au ajuns în ţara Canaanului şi s-au stabilit la Sichem, localitate aflată lîngă actualul oraş Napluza din Iordania, «unde a zidit un altar Domnului şi a chemat numele Domnului» (Geneza XII, 7). Aici Dumnezeu i-a promis că îi va da în stăpânire, lui şi urmaşilor, întreg ţinutul. Avraam era totuşi mâhnit deoarece atât el cât şi soţia sa erau înaintaţi în vîrstă, şi nu avea copii. Urmând obiceiul văzut la popoarele înconjurătoare, Sara i-a propus lui Avraam să se apropie de servitoarea lor Agar, poate că ea le va da un moştenitor. Agar a născut un copil pe care l-au numit «Ismail». Dar planul lui Dumnezeu a fost altul. Prin descoperire i-a arătat lui Avraam că soţia lui va avea un copil căruia i se va da moştenirea promisă. Cu prilejul acestei prevestiri, Dumnezeu i-a schimbat numele în «Avraam», ceea ce înseamnă «tatăl multor neamuri», deoarece mai înainte se numise «Avram», cuvânt ce înseamnă «tată înalt». În acest moment al vieţii sale, a avut loc dialogul dintre el şi Dumnezeu, privitor la soarta oraşelor Sodoma şi Gomora (Geneza cap. XVIII), dialog în care Avraam îşi expune părerile şi dorinţa de a salva ce se poate salva, iar Atotputernicul acceptă propunerile slujitorului său, arătând că adevărata credinţă nu înseamnă o supunere oarbă, ci o comuniune între Creator şi făptura sa, în vederea cunoaşterii şi realizării dreptăţii şi adevărului.

După naşterea copilului promis, Isaac, în casa bătrânului Patriarh s-a produs o furtună: soţia lui, Sara, nu o mai putea suferi pe mama primului copil, roaba Agar. Dumnezeu i-a spus lui Avraam : «Numai din Isaac va ieşi o sămînţă care va purta numele tău; dar şi pe fiul roabei tale îl voi face un neam» (Geneza XXI, 12-13). Roaba şi fiul ei Ismail au fost trimişi în pustiu, unde Dumnezeu le-a venit în ajutor în chip minunat. Ismail a devenit părintele poporului arab, iar Isaac este părintele poporului evreu.

Este cunoscută încercarea grea la care Dumnezeu a supus credinţa lui Avraam, atunci când i-a cerut să-l aducă jertfei pe fiul său Isaac (Geneza XXII); şi în acest caz, el a rămas statornic în încrederea faţă de Cel care l-a scos din pămîntul părinţilor săi; drept răsplată, i s-a destăinuit chemarea lui la înfăptuirea operei de răscumpărare a întregului neam omenesc: «Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca mea» (Geneza XXII, 18).

Pentru înmormântarea soţiei sale Sara, Avraam a cumpărat de la Efron hetitul peştera Macpela, cu pământul înconjurător, în ţinutul Hebron, la sud de Ierusalim; aici va fi înmormântat el însuşi, când «după o bătrâneţe fericită, înaintat în vârstă - o sută şaptezeci şi cinci ani - şi sătul de zile, a fost adăugat la poporul său» (Geneza XXV, 8). Mormântul patriarhului Avraam este venerat şi astăzi cu pietate de credincioşii religiei mozaice, creştine şi musulmane.

Binecuvântarea dată de Dumnezeu lui Avraam a trecut la fiul său Isaac, de la acesta la Iacob, fiul lui Isaac, şi de la el din generaţie în generaţie, până s-a realizat deplin în Isus Cristos, «fiul lui David, fiul lui Avraam» (Matei I, 1), pe care Patriarhul Iacob, deşi cu ochii îngreuiaţi de bătrîneţe, l-a întrezărit înainte de a muri, şi l-a numit «împăciuitorul, căruia i se vor supune popoarele» (Geneza 49, 10).

Biserica creştină, urmând îndemnul Eclesiasticului (44, 1), «Să lăudăm pe bărbaţii cei vestiţi în neamul lor» cinsteşte pe toţi strămoşii lui Cristos sub denumirea generală de «Sfinţii Patriarhi»; calendarul creştin catolic aminteşte în chip deosebit pe Sfinţii Avraam, Isaac şi Iacob, care poartă şi numele de Israel, în ziua de 20 decembrie, cu cinci zile înainte de sărbătorirea Naşterii Domnului nostru Isus Cristos, ca o recunoaştere a misiunii divine pe care au îndeplinit-o în opera de Răscumpărare.

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti