SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sfântul Alfons Rodriguez (1531-1617)
30 octombrie (calendarul latin)

Sfântul Alfons de Rodriguez comemorat la 30 octombrie nu trebuie confundat cu preotul iezuit Alfons Rodriguez (1528-1616) care a scris renumitul tratat de spiritualitate "Calea desăvârșirii creștinești"; sfântul de care ne ocupăm a fost și el călugăr iezuit, dar nu preot, ci frate coadiutor; în această calitate, timp de treizeci de ani a îndeplinit funcția de portar la Colegiul Monte Sion, din însorita insulă a Mediteranei, Palma de Mayorca, unde și-a meritat dragostea și prețuirea din partea elevilor și a locuitorilor orașului prin înțelepciunea, bunătatea și răbdarea lui îngerească. După ce în noaptea de 30 octombrie 1617 a încetat din viață, a doua zi, în ajunul sărbătorii Tuturor Sfinților, pe lângă sicriul cu trupul neînsuflețit a început o procesiune neîntreruptă a delegațiilor din partea diferitelor comunități, asociații, parohii, chiar și capitlul catedralei a ținut să fie prezent, fiecare dorind să mai vadă încă odată fața celui care le devenise frate și îndrumător pe calea vieții.

Superiorul mănăstirii, temându-se ca nu cumva a doua zi să se producă o aglomerare greu de controlat, a dat dispoziție să fie îngropat în timpul nopții, în capela Sfintei Fecioare Maria. Dumnezeu însă a intervenit printr-o revărsare de fapte extraordinare, vindecări miraculoase, favoruri spirituale deosebite, convertiri neașteptate, care au pus într-o lumină strălucitoare sfințenia umilului frate. Dar până să ajungă aici, a parcurs un drum greu și lung.

Alfons s-a născut la Segovia, în Spania, în ziua de 25 iulie 1531, ca fiu al țesătorului Diego Rodriguez și al soției sale Maria D'Alverado. De mic a dovedit o atracție deosebită pentru rugăciune, și îndeosebi îi plăcea să petreacă timp îndelungat în fața unei icoane a Maicii Domnului. Într-o notă biografică scrisă spre sfârșitul vieții, a destăinuit că în copilărie s-a adresat odată Preacuratei cu aceste cuvinte: "Scumpă mamă, dacă ai ști cât te iubesc eu, ai vedea că Tu nu mă poți iubi mai mult" și îndată a auzit un glas ceresc care i-a răspuns: "Te înșeli, copile drag; eu te iubesc mai mult decât ți-ai putea tu închipui". Cu prilejul unor misiuni, doi preoți iezuiți au poposit în casa lor. Observând atracția copilului pentru cele spirituale, l-au învățat să recite Sfântul Rozariu și i-au trezit în suflet dorința de a urma și el viața călugărească. Tatăl însă a hotărât să-l trimită la școală, împreună cu un alt frate al său. Nu au putut să continue, deoarece peste un an de zile tatăl a murit, și mama i-a rechemat pe copii pentru a prelua grija gospodăriei și a atelierului de țesut.

Alfons a început o viață nouă. Timp de câțiva ani a încercat să se descurce singur, dar lucrurile mergeau tot mai greu, și atunci și-a propus să se căsătorească, crezând că ajutat de o femeie destonică va redresa situația. Într-adevăr, Maria Suarez, fiica unui mare crescător de vite, a adus în casa lor curajul și o bună stare mulțumitoare. Din căsnicia lor s-au născut trei copii, în care își puneau mari speranțe, uitând poate că viitorul nu este în mâinile noastre. Mai întâi s-a stins fiica lor iubită, Maria, apoi s-a îmbolnăvit soția și a murit; nu după mult timp a murit și copilul mai mare; Alfons, rămas văduv, a trebuit să poarte de grijă de copilul mic și de mama lui suferindă. Considerând că toate aceste nenorociri s-au abătut asupra lor din cauza păcatelor lui, a cerut de la Dumnezeu harul să-i dea puterea de a suferi aici pe pământ chiar și chinurile iadului, numai să nu mai săvârșească nici un păcat de moarte. Această generoasă ofertă i-a redat curajul și el a reluat deprinderile sufletești de mai înainte; acestea l-au ajutat să suporte în liniște moartea mamei sale și a ultimului său copil.

Liber de orice legătură și afecțiune omenească, Alfons a revenit cu gândul la viața călugărească. S-a adresat părinților iezuiți. Aceștia, ținând seamă de vârsta lui înaintată, avea treizecișiopt de ani, de lipsa de formare intelectuală precum și de sănătatea lui șubredă, i-au declarat că nu-l pot primi în secția de scolastică. El nu s-a descurajat. A împărțit surorilor sale averea pe care o mai avea și s-a prezentat din nou la mănăstire, cerând să fie primit ca simplu frate ajutător. După o perioadă de probă, de numai șase luni, s-au convins de sinceritatea și hotărârea lui, precum și de alesele lui calități sufletești, plămădite în umilință și suferință, și l-au trimis la noul institut din insula Palma de Mayorca. Aici avea să rămână până la moarte, îndeplinind munci manuale, serviciul de portar, însoțitor al preoților în diferite misiuni, arătându-se în toate atât de binevoitor și serviabil încât sfințenia și darurile spirituale de care se bucura au atras în jurul său un mare număr de tineri, dornici să-i asculte cuvântul. Între aceștia s-a numărat și viitorul misionar al negrilor, Sfântul Petru Claver, căruia i-a prezis vasta activitate ce avea să o desfășoare pe meleagurile Columbiei. În timp ce pentru alții era lumină și sprijin, înlăuntrul său suferea torturi îngrozitoare, prin amintirea tulburătoare a plăcerilor căsniciei, prin îndoieli asupra sincerității sale, prin conștiința păcatelor săvârșite; la acestea s-au adăugat suferințele fizice, cu durerile de stomac și de plămâni și o erupție de furunculi, ce timp de paisprezece ani înainte de moarte l-au învăluit ca un foc arzător.

Superiorii i-au prescris un program de activitate redus, i-au poruncit să doarmă în pat și l-au obligat, începând din 1604, să noteze zilnic stările sufletești prin care trecea; rodul acestor însemnări este un document de mare valoare pentru cunoașterea fenomenelor vieții spirituale. A scris și alte mici tratate în care se întrevede o înțelepciune izvorâtă din comuniunea cu Dumnezeu, prin Preacurata Fecioară Maria, al cărei Rozariu și Oficiu l-a recitat în fiecare zi, până la sfârșit.

Din această viață interioară profundă a emanat forța de atracție ce i-a fascinat pe cei care l-au cunoscut, iar după moartea lui, în noaptea de 30 octombrie a anului 1617, a deschis izvorul unui adevărat torent de haruri și binecuvântări pentru cei care i-au cerut mijlocirea în fața Celui Atotputernic. Ca o confirmare și o încoronare a vieții sale minunate, în ziua de 15 ianuarie 1888, Papa Leon al XIII-lea l-a ridicat la cinstea sfintelor altare.

adaptare după "Viețile Sfinților"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire