SFINŢII

Sfântul Narcis (?-212)
Patriarh de Ierusalim
29 octombrie (calendarul latin)

Sfântul Narcis este al treizecilea Episcop al Ierusalimului, chemat să păstorească această venerabilă biserică în anul 195, pe când avea vârsta de aproape o sută de ani. Despre el se ştie că împreună cu Teofil al Cezarei a prezidat Conciliul care a hotărât ca sărbătoarea Paştelui să fie ţinută totdeauna în zi de duminică. Până atunci, unele biserici sărbătoreau Învierea urmând datele calendarului ebraic, şi astfel sărbătoarea Paştelui cădea în fiecare an în altă zi din săptămână.

Cu toată vârsta înaintată şi înţelepciunea de care dădea dovadă, nu a fost scutit de loviturile urii şi răutăţii omeneşti. Trei oameni nemernici, pentru a se dezvinovăţi pe ei înşişi de o oarecare crimă, au acuzat pe păstorul lor de unele fapte nedemne, jurându-se că nu mint. "Să fiu ars de viu, dacă mint", a spus primul; "Să mă mănânce lepra", s-a jurat al doilea; iar al treia a adăugat: "Şi eu să orbesc". Faţă de atare calomnie, bătrânul Episcop a considerat că este mai bine să tacă şi să părăsească Ierusalimul, reîntorcându-se în singurătatea chiliei sale. Toţi au crezut că a dispărut definitiv şi după câţiva ani au reales un înlocuitor, în persoana lui Germanian, căruia i-a urmat, după puţin timp, Episcopul Gordus. Între timp, cei trei calomniatori au ajuns să vadă realizate jurămintele false pe care le-au făcut: primul a ars într-un incendiu, împreună cu toţi ai săi; al doilea a murit măcinat de lepră, iar al treilea şi-a pierdut vederea, plângându-şi greşeala.

Spre uimirea şi bucuria tuturor, în anul 212, bătrânul Narcis reapare în oraş, cu trupul slăbit, însă cu inima şi mintea pline de viaţă. L-au rugat să primească din nou conducerea Diecezei. El a acceptat, dar a cerut să i se dea un Episcop ajutător, fiind prima dată în istoria Bisericii când la acelaşi scaun episcopal se aflau concomitent doi Episcopi. Această practică a fost urmată şi de alte biserici şi se continuă până în zilele noastre, în cazurile când Episcopul titular nu este în măsură, din cauză de sănătate sau vârstă, să împlinească toate obligaţiile misiunii sale. Ajutorul Sfântului Narcis s-a numit Alexandru; de la el ne-a rămas o scrisoare în care arată că la vârsta de 116 ani, Episcopul Narcis îşi exercita atribuţiile sale în chip strălucit. Se crede că a murit la vârsta de 120 de ani, fiind venerat chiar din timpul vieţii ca un urmaş vrednic al sfinţilor apostoli şi al patriarhilor.

* * *

Numele Narcis traduce numele tânărului din mitologia greacă Narkissos, care s-a îndrăgostit de chipul său oglindit în apă, şi căutând să se apropie de el s-a înecat şi a devenit floarea numită narcisă. În realitate, narcisa poartă acest nume din cauza parfumului său ameţitor; în greceşte, ameţeala, toropeala se numeşte nárke. De aici s-au format şi cuvintele: narcisism, dragoste exagerată faţă de sine însuşi, narcotic, substanţă care provoacă ameţeală, somn etc. Ca nume personale, Narcis şi Narcisa sunt destul de rar folosite, poate şi pentru legătura sonoră cu numele substanţelor narcotice. Cazul Sfântului Narcis ne dovedeşte că omul poate fi cu mintea limpede şi la 120 de ani, dacă se lasă condus în viaţă de lumina raţiunii şi a harului divin.

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti