SFINŢII

Sfântul Placid şi însoţitorii săi, martiri (515-541?)
5 octombrie (calendarul latin)

Viaţa Sfântului Placid este strâns legată de începuturile renumitului ordin călugăresc al benedictinilor. Benedict, tânăr patrician din vechea familie romană Anicia, la vârsta de douăzeci de ani se retrage în singurătatea de la Subiaco, la 60 km sud-est de Roma. Cu patru veacuri în urmă, împăratul Nero îşi construise aici o vilă somptuoasă, pe terenul numit Sublaqueum, deoarece se afla la picioarele unui podiş pe care amenajase un splendid lac artificial. Când fiul Aniciilor a venit aici, nu mai rămăseseră decât ruine şi văgăuni întunecate printre stânci. Pe aceste locuri părăsite, Benedict ridică, împreună cu alţi tineri fascinaţi de idealul său: "Ora et labora" - "Roagă-te şi munceşte", primele aşezăminte benedictine, care devin focare de pietate şi cultură. Pe drumul pe care altădată se îndrepta Nero, cu alaiul curtenilor săi, acum îşi poartă paşii tinerii dornici de a se smulge din viaţa uşuratecă a Romei, sau nobilii patricieni care voiau să-şi încredinţeze copiii lor conducerii luminate a lui Benedict şi a fraţilor săi. Într-o zi din anul 522 a venit şi prefectul Romei, Tertullus, aducându-l pe fiul său Placid, în vârstă de şapte ani; el fusese îndemnat de exemplul prietenului său Equitiu, care făcuse acelaşi lucru cu fiul său Maur, devenit Sfântul Maur, amintit de Martirologiul Roman la 15 ianuarie.

Despre Sfinţii Placid şi Maur se istoriseşte în "Viaţa Sfântului Benedict", scrisă de Sf. Grigore cel Mare, un fapt ce ilustrează sfinţenia marelui patriarh al monahismului occidental, precum şi puterea ascultării necondiţionate. În timp ce abatele Benedict era cufundat în rugăciune, a observat, ca pe un ecran de televiziune, cum copilul Placid s-a dus să ia apă din lacul apropiat şi, nefiind atent, a căzut în valuri. Imediat l-a chemat pe fratele Maur şi i-a spus: "Frăţiorul meu Maur, fugi repede căci călugăraşul nostru s-a dus la lac şi a căzut în apă". Maur nu a stat pe gânduri nici o clipă; a alergat pe malul apei, a trecut mai departe şi prinzându-l pe Placid de părul capului, l-a adus pe uscat. Numai atunci şi-a dat seama că umblase pe apă ca şi pe un drum bătut, asemenea Sfântului Petru pe lacul Tiberiadei. Plin de uimire, a istorisit Sfântului Benedict ce se întâmplase; acesta a spus că miracolul se datorează meritelor lui Maur, dar ucenicul era convins de contrariul; însuşi Placid a confirmat părerea lui, declarând că el s-a prins de mantia abatelui: "...şi mi se ipărea că el mă trăgea din apă".

Este cunoscut faptul cum Sfântul Benedict a trebuit să părăsească ţinutul Subiaco, şi împreună cu ucenicii săi credincioşi s-a îndreptat spre sud, către oraşul Napoli, alegându-şi locuinţa definitivă pe stâncile muntelui Cassino. De aici, el l-a trimis pe Placid în Sicilia, pentru a întemeia o nouă mănăstire pe locul donat de către tatăl tânărului monah. Patru ani de zile a lucrat la zidirea noului aşezământ, fiind în acelaşi timp icoana vie a unui adevărat benedictin: cu sufletul total dezlipit de bunurile trecătoare, muncea mult, se ruga cu fervoare, nu consuma vin, dormea puţin, şi îi ajuta pe toţi. În jurul lui Placid s-a adunat un mare număr de tineri din cele mai bune familii din împrejurimi şi s-au dăruit vieţii călugăreşti.

Cu prilejul inaugurării şi sfinţirii de către Episcopul din Messina a noului aşezământ, au venit din Roma fraţii şi sora lui Placid: Eutichie, Victorin şi Flavia. După ceremonia solemnă a sfinţirii, o expediţie de corsari mauri din nordul Africii au debarcat pe insulă şi au atacat mănăstirea, pe când călugării se aflau la slujba de la miezul nopţii. Au fost cu toţii arestaţi, puşi în lanţuri şi duşi în faţa şefului expediţiei; împreună cu ei au fost luaţi fraţii şi sora lui Placid. La refuzul lor de a se lepăda de Cristos, au fost chinuiţi în chip îngrozitor şi în ziua de 5 octombrie, probabil a anului 541, au fost executaţi prin decapitare. Placid abia împlinise douăzeci şi cinci de ani. El este considerat întâiul martir - protomartirul ordinului benedictin, şi împreună cu sora, fraţii şi călugării supuşi lui, sunt amintiţi în ziua de 5 octombrie.

* * *

Placid este un nume necunoscut în onomastica modernă; el era folosit însă atât la vechii romani cât şi în antichitatea creştină, având şi forme feminine: Placida, Placidia, Placidina. Provine din adjectivul latin: placidus, placida, placidum = blând, liniştit, binevoitor, favorabil. Prin înţelesul său, acest nume exprimă o însuşire necesară oricărui creştin care doreşte să se bucure de liniştea sufletului. "Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla linişte sufletelor voastre" (Matei 11,29). În limba română se întâlnesc formele Blându sau Blânda, ca nume de familie. Curajul, martiriul şi tinereţea Sfântului Placid sunt în măsură să reînnoiască preferinţa pentru acest nume.

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti