SFINŢII

Sfântul Ieronim (347-420)
30 septembrie (calendarul latin)
15 iunie (calendarul bizantin)

Pe firmamentul Bisericii creştine, în secolul al IV-lea au apărut câteva stele de primă mărime: Atanasie, Ilarie, Ambrozie, Augustin, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Ieronim: oameni cu o vastă cultură, cu o dragoste pătimaşă de singurătate şi asceză, cu o imensă activitate culturală şi socială. Ieronim este omul de legătură între toţi aceştia, întrucât a luat legătura direct şi a purtat corespondenţă cu fiecare dintre ei.

S-a născut în jurul anului 347, în orăşelul Stridonium din Dalmaţia, pe malul Mării Adriatice, dintr-o familie creştină, dar, conform obiceiului de atunci, nu a fost botezat decât mult mai târziu. La Roma a urmat diferite şcoli, uimindu-i pe toţi cu setea lui de învăţătură şi uşurinţa cu care învăţa diferite limbi, dar şi cu izbucnirile de mânie, când pumnii lui grei impuneau respect şi tăcere; pentru a avea posibilitatea să-şi procure diferite cărţi, de multe ori a renunţat la mâncare; mulţi colegi îl urau şi-l dispreţuiau, considerându-l provincial necioplit, profesorii îl admirau şi-l apărau. Spre uimirea tuturor, după ce, în anul 365, a primit botezul, deodată a dispărut din Roma.

A studiat teologia la Augusta Treverorum (astăzi, Trier în Germania), apoi s-a întors în locurile natale, unde, împreună cu un grup de preoţi şi laici care trăiau în comunitate, a petrecut câţiva ani în studiu şi rugăciune. Mânat de dorinţa de a cunoaşte Locurile Sfinte, a pornit într-o călătorie lungă, ce va dura din 374 până în 382. Ajuns la Antiohia Siriei, s-a îmbolnăvit grav, iar unii dintre tovarăşii de drum au murit; după ce s-a făcut sănătos, dornic de a-şi găsi liniştea sufletului, s-a retras în pustiul Calchis şi a început o viaţă de pocăinţă aspră, de rugăciune şi de studiu înverşunat al limbii ebraice, consultând diferiţi rabini din împrejurimi. A revenit la Antiohia, unde a fost sfinţit preot, cedând rugăminţilor episcopului local, dar se pare că nu a celebrat niciodată Sfânta Liturghie, considerându-se nevrednic. Trece apoi la Constantinopol şi aici leagă o strânsă prietenie cu Grigore din Nazianz, care îl introduce în tainele scriitorilor creştini greci şi îl ajută să traducă operele clasice ale lui Origene şi Eusebiu.

În anul 382, se întoarce la Roma. Papa Damasus îl primeşte cu nespusă bucurie, îl alege ca secretar şi îl roagă să revizuiască textul latin al Bibliei, confruntându-l cu textul ebraic şi grecesc. Ieronim începe lucrarea cu elan, dar, în acelaşi timp, duce o intensă activitate de popularizare a cunoştinţelor biblice şi a normelor de viaţă ascetică întâlnite în peregrinările prin Asia Mică şi Palestina. În jurul lui s-au adunat mai multe persoane din societatea mare a Romei, persoane pe care Ieronim le-a îndrumat la viaţa ascetică şi culturală. O calomnie josnică i-a întristat adânc inima; cu învoirea papei, a părăsit Roma pentru totdeauna şi, după o scurtă vizită în Egipt, s-a aşezat lângă Bethleem, în Palestina. În urma lui au venit şi două familii nobile, care, din veniturile lor, au clădit lângă Bethleem o mănăstire pentru Ieronim şi ceata de secretari care îl întovărăşeau, şi, nu departe de aceasta, o altă mănăstire pentru femeile din Roma, dornice de a se bucura de conducerea spirituală a lui Ieronim.

Cât timp a stat lângă locul unde s-a născut Mântuitorul, Ieronim a terminat revizuirea şi traducerea integrală a Bibliei în limba latină, dăruind Bisericii textul numit Vulgata, text folosit şi astăzi; a scris comentarii ample la toate cărţile Sfintei Scripturi; a participat prin cărţi şi scrisori la toate dezbaterile privind adevărurile de credinţă şi viaţa Bisericii. Răcnetele acestui "Leu al deşertului" se auzeau atât în Apus, cât şi în Răsărit. Firea lui violentă i-a inspirat uneori expresii violente ce nu au cruţat pe nimeni. A avut cuvinte grele, aspre, pentru Ambrozie, pentru Vasile cel Mare, şi însuşi prietenul său, Augustin, a fost nevoit să înghită multe "îmbucături amare". Dar ştia să-şi potolească pornirile atunci când împlinea misiunea de conducător sufletesc; corespondenţa lui are multe pagini pline de duioşie.

Acest om extraordinar era conştient de lipsurile sale şi de propriile greşeli, pentru care adesea îşi lovea pieptul cu o piatră, plângând şi cerând mila Domnului. Referitor la calomniile care l-au dezgustat de Roma, scria: "Mi se aruncă în faţă infamia unei ticăloşii pe care eu nu am săvârşit-o, dar să ştii că nu judecăţile oamenilor închid sau deschid poarta cerului". În ziua de 30 septembrie 420, la vârsta de 72 de ani, mâna lui Ieronim încetează de a-şi mai lovi pieptul, şi glasul de a mai dicta frazele izvorâte dintr-o înflăcărată dragoste faţă de cuvântul întrupat în paginile Sfintei Scripturi şi în peştera Betleemului. Papa Benedict al XV-lea scria în 1920: "Biserica cinsteşte în Sfântul Ieronim pe cel mai mare învăţător pe care cerul i i-a dăruit pentru cunoaşterea şi interpretarea Sfintelor Scripturi".

* * *

Folosit chiar din vechime, numele Ieronim - în greceşte, Hierónymus - avea sens religios, fiind format din cuvintele: hieros = sfânt, sacru, ascuns privirii profane, şi: onoma = nume; se atribuia unei persoane a cărei activitate era legată de domeniul sacrului, a slujirii divinităţii. În decursul timpului, s-a creat şi forma feminină Ieronima, foarte rar folosită. Prin împrumut din alte limbi, se întâlnesc formele: Jerom, Girólamo, Gerónimo, Gerolamina. Sfântul Ieronim şi-a onorat numele prin dragoste şi preocupare pentru cuvântul lui Dumnezeu.

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti