SFINŢII

Sf. Hariton Mărturisitorul (+350)
28 septembrie (calendarul bizantin)

Despre Cuviosul Hariton, ucenic al Sfintei Tecla, se ştie că este originar din eparhia Licaoniei, el trăind în cetatea Iconiei, pe vremea împăratului Aurelian (270-275), asupritor al creştinilor. Acest împărat a dat ordin tuturor creştinilor să aducă jertfă idolilor, cei care refuzau urmând să fie ucişi. Astfel a fost constrâns şi Hariton, care însă a refuzat şi a răspuns: "Toţi idolii păgânilor sunt diavoli, care pentru mândria lor au fost surpaţi din cer în iad, căci vroiau să se asemene cu Dumnezeul cel prea înalt. Acum, oameni fără de minte caută să-i cinstească precum pe dumnezei. Însă şi ei, şi cei ce li se închină lor, vor pieri curând, şi ca şi fumul stingându-se se vor pierde. Pentru aceea nu mă voi închina lor, căci eu am pe adevăratul Dumnezeu, Căruia îi slujesc şi mă închin, Care este ziditor tuturor, Mântuitor al lumii Care trăieşte în veci".

Această impresionantă mărturisire a credinţei avea să-l coste pe Hariton. El a fost întins pe jos şi bătut cu cruzime, până acolo încât asupritorii nu credeau că mai este vreo şansă să mai trăiască, astfel că l-au luat şi l-au aruncat în temniţă să moară acolo. Domnul l-a vindecat, iar Hariton a supravieţuit pentru o nouă judecată, în care şi-a mărturisit cu şi mai mare tărie credinţa sa. Au urmat noi chinuri, trupul fiindu-i ars cu făclii, după care a fost aruncat din nou în temniţă. Domnul l-a vindecat pe servul său, iar pe împăratul Aurelian l-a luat la dânsul. Următorul împărat, pentru a nu avea soarta lui Aurelian, de frică, i-a eliberat pe creştini, deci şi pe Hariton, şi a urmat o perioadă mai blândă.

Hariton, scăpat din închisoare, a pornit spre Ierusalim, dar pe drum a fost prins de o ceată de tâlhari, care l-au legat şi l-au dus în peştera unde trăiau ei. Printr-o minune dumnezeiască, tâlharii au murit de otrava unui şarpe, iar Hariton a scăpat şi a rămas cu comoara tâlharilor. El a luat banii şi i-a dat o parte la săraci, iar cu alta a ctitorit biserici şi mănăstiri. După aceea a construit o mănăstire în peştera tâlharilor, unde au început să se adune tot mai mulţi fraţi. Faima sfinţeniei lui Hariton creştea tot mai mult şi tot mai mulţi veneau la el pentru rugăciuni şi vindecări. După câţiva ani, Hariton a ales din nou drumul pustiului, mergând în hotarele Ierihonului, într-o altă peşteră. Cu rugăciunea însă, rămăsese alături de fraţii lăsaţi în urmă, despre care, se spune în viaţa lui, înfloreau în sfinţenie ca nişte crini sădiţi în pustie.

În peştera din Ierihon, Hariton şi-a asprit viaţa, mâncând verdeţurile puţine ce creşteau prin zonă, dar hrănindu-se mai ales cu rugăciunea. Viaţa lui devenise aşa cum scria psalmistul: "Făcutu-s-au lacrimile mele, mie, pâine ziua şi noaptea" (Psalm 41,3). Dar cum lumina nu poate rămâne mult timp ascunsă, peştera cuviosului Hariton a fost descoperită de oameni, iar singurătatea s-a dus din acel moment. Alţi călugări s-au strâns acolo, formându-se o nouă mănăstire în care Hariton a conservat regulile vieţii din prima fondată de el. Nu după mult timp, Hariton pleacă din nou prin părţile Tecuitului, alegându-şi un nou lăcaş pentru viaţa sa aspră. Şi din nou avea să nu scape de turma credincioasă ce avea să se strângă a treia oară în jurul său, în cea de-a treia mănăstire fondată de el. Hariton s-a retras în vârful muntelui de lângă mănăstire, unde cu greu se putea ajunge, veghind cu rugăciunea asupra fraţilor din mănăstire. În vârf de munte fiind, nu avea apă, dar Hariton l-a rugat pe Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a scos apă din piatră cea uscată, ca lui Israel în pustie. Aşa a mai trăit câţiva ani, în sfinţenie.

Viaţa cuviosului Hariton s-a apropiat de sfârşit. El i-a chemat atunci pe egumenii celor trei mănăstiri pe care le-a fondat şi le-a spus că va merge la Domnul. Discutând ce să facă cu trupul său după moarte, s-au hotărât să îl îngroape în prima mănăstire, în cea din peştera tâlharilor. Hariton a fost dus în acel loc, unde, fără nici o suferinţă trupească, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. În această mănăstire fraţii i-au îngropat apoi moaştele, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh în veci. Amin.

după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Episcopiei Ortodoxe a Romanului şi Huşilor