SFINŢII

Sfântul Toma de Villanova (1486-1555)
Episcop
22 septembrie (calendarul latin)

Numit "Sfântul Bernard al Spaniei", pentru scrierile sale despre Maica Domnului, despre iubirea divină şi despre probleme pastorale, Sfântul Toma de Villanova este una dintre figurile cele mai reprezentative ale secolului său. S-a născut la Fuenllana, în 1486, dar, îndată după naştere, a fost dus la Villanova, unde familia îşi avea domiciliul. Încă din copilărie a dovedit o mare dragoste faţă de săraci, lipsindu-se de tot pentru a le veni în ajutor. Se povesteşte că, într-o zi, fiind singur acasă, a decimat coteţul de găini şi le-a dat săracilor împreună cu obişnuitul pumn de făină. După ce şi-a dobândit o vastă formaţie culturală, în 1516, a cerut să fie primit între călugării augustinieni, iar după doi ani, a fost sfinţit preot. Împotriva voinţei sale, a fost ales superior al mănăstirii şi a îndeplinit această însărcinare până în anul 1544, când însuşi împăratul Carol al V-lea l-a propus pentru scaunul episcopal din Valencia.

A intrat în Valencia la 1 ianuarie 1545, fiind îmbrăcat în haine atât de simple, încât s-a crezut că este un simplu paroh de ţară venit să asiste la înscăunarea episcopului. Ca episcop, şi-a alcătuit un program de lucru inspirat din "idealul Bunului Păstor, învăţăturile Sfântului Pavel şi exemplele marilor episcopi ai antichităţii creştine, îndeosebi Augustin, Ambrozie şi Grigore cel Mare, din ale căror scrieri se hrănea zilnic". În acelaşi an, a început vizita pastorală a parohiilor diecezei. Pentru a nu întrerupe această activitate pastorală, nu a voit să-şi părăsească dieceza nici chiar pentru a se duce să participe la deschiderea Conciliului din Trento, cerând şi primind dispensă de la Sfântul Părinte Papa. A organizat diferite forme de asistenţă socială, îndeosebi pentru a uşura suferinţele şi a veni în ajutorul unor fiinţe nevinovate, cum erau copiii părăsiţi îndată după naştere: în palatul episcopal a creat un adevărat orfelinat, înzestrat cu mijloacele cele mai potrivite pentru protejarea vieţii copiilor.

A ajuns până acolo încât şi-a dat chiar patul propriu, neavând în acel moment altceva de dat. Într-o împrejurare asemănătoare, asemenea Sfântului Petru, l-a vindecat pe un olog căruia nu avea de unde să-i dea nimic (celebrul pictor Murillo a pictat această scenă). Înconjurat de dragostea săracilor săi, a murit în ziua de 8 septembrie 1555, fără să fi ieşit din propria dieceză nici măcar pentru a merge să o viziteze pe mama lui. Alexandru al VII-lea l-a trecut în catalogul sfinţilor la 1 noiembrie 1658 şi i-a dedicat parohia "Castel Gandolfo", din apropierea locuinţei de vară a papilor. Ca rod al activităţii sale pastorale au rămas şase volume de scrieri care cuprind predicile sale şi norme de viaţă creştină, dictate cu exemplul vieţii sale mai mult decât cu cuvântul, după cuvântul sfintei Evanghelii, care spune despre Isus că mai întâi a arătat cu fapta şi apoi a început să înveţe: "coepit facere ei docere".

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti