SFINŢII

Sfântul Ludovic (1214-1270)
regele Franţei
25 august (calendarul latin)

Deşi rege al Franţei, Ludovic preferă să semneze "Ludovic de Poissy", numele localităţii unde a fost botezat, spunând că demnitatea cea mai înaltă a primit-o de la Dumnezeu. De alte onoruri nu ţinea seamă, dar, pentru că poporul i-a pus pe cap coroana de rege chiar de la vârsta de doisprezece ani, a voit să practice meseria de rege cu perfecţiune desăvârşită, aşezând alături două lucruri care pentru noi, muritorii de rând, par de neîmpăcat: viaţa ascetică şi politica. Sub veşmintele de mătase purta haina aspră a pocăinţei. Mulţi din jurul său găseau că dăruieşte prea mult timp rugăciunii. "E straniu" - reflecta cu glas tare tânărul suveran - "că evlavia mea este considerată drept pierdere de timp, dar în schimb nu s-ar rosti nici o vorbă de dojană dacă acest timp l-aş risipi la vânătoare sau diferite distracţii".

S-a născut în 1214. Mama sa, virtuoasa Bianca de Castilia, regentă a Franţei în perioada când Ludovic a fost minor, i-a dat fiului său o formaţie creştinească solidă. A voit să conducă în pace, dar de mai multe ori a trebuit să pună mâna pe arme împotriva englezilor, pe care i-a învins, apoi împotriva vasalilor rebeli, pe care i-a readus sub ascultare. Din mai multe părţi, chiar şi de la Roma, a primit sfatul să pornească război împotriva împăratului Frederic al II-lea, dar regele, înţelept, nu s-a lăsat atras în cursă; dimpotrivă, s-a oferit să fie mijlocitor între papa şi împărat, şi a contribuit la aplanarea neînţelegerilor dintre ei. În schimb, a pus multă energie în opera de reînnoire a justiţiei şi a economiei ţării sale.

Modul său de a împărţi dreptatea era exemplar. El le repeta fiilor săi: "Dacă un sărac se află în judecată cu un bogat, susţine cauza săracului până la descoperirea completă a adevărului". A ridicat spitale, cămine, şcoli; a susţinut Universitatea din Sorbona, dând Franţei primatul culturii europene; a încurajat ridicarea de mănăstiri pe pământul ţării sale. Urmând idealul religios pe care şi l-a propus, a organizat o cruciadă pentru eliberarea Locurilor Sfinte. A cucerit fortăreaţa Damietta, de lângă braţul răsăritean al Nilului, dar, în anul următor, a căzut prizonier la egipteni, în bătălia de la Mansourath. Armata lui a fost decimată de ciumă şi de foamete. Pentru răscumpărarea lui, s-a plătit o sumă imensă, şi acest insucces a provocat o răzvrătire generală a elementelor duşmănoase din întreaga Franţă. Ludovic, schimbând expediţia militară în pelerinaj, a rămas patru ani în Ţara Sfântă. Întorcându-se în patrie, a reluat expediţia, de data aceasta, pornind din partea opusă, din Tunisia. Atins de ciumă, a murit la poarta Tunisului, în ziua de 25 august 1270. După douăzeci şi şapte de ani a fost ridicat la cinstea altarelor. Prin aceasta, a fost încoronată o viaţă dăruită înfăptuirii dreptăţii şi a iubirii în viaţa oamenilor. Onestitatea şi bunătatea lui au fost recunoscute chiar şi de musulmanii cu care se afla în război, şi care îl numeau "Sultanul drept".

Ludovic este un nume vechi de origine germană, format din cuvintele: hlod = glorie, glorios şi Wig = luptă; împreună înseamnă: "om glorios, biruitor în luptă"; în onomastica creştină, a intrat prin întemeietorul regatului francilor, Clovis, Clodoveus în latineşte, care i-a şi creştinat. Optsprezece regi ai Franţei au purtat numele Ludovic. Există şi formele feminine Ludovica, Luiza, Lujza. Prin împrumut din alte limbi, se întâlnesc şi variantele: Louis, Luigi, Laioş, Ludwig cu derivatele: Ludi, Lutz, Wickl, Wiggi. Martirologiul Roman o aminteşte la 31 ianuarie pe fericita Ludovica Albertonia, şi, în afară de Sfântul Ludovic, rege, pe alţi trei sfinţi cu acest nume. Faptul că Sfântul Rege Ludovic, contrar înţelesului numelui său, a fost biruit la războaie ne aminteşte sfatul dat de Isus apostolului Petru: "Întoarce sabia ta la locul ei, căci toţi cei care folosesc sabia, de sabie vor pieri". (Matei 26,53)

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti