SFINŢII

Sfântul Dominic (1170-1221)
8 august (calendarul latin)

Castilia veche, provincie centrală din nordul Spaniei, are cinstea de a fi locul de naştere al unuia dintre cei mai mari sfinţi ai Bisericii Catolice: Sfântul Dominic. Părinţii săi, Felix de Guzman, guvernator al oraşului Calaruega, şi Ioana d'Aza, erau mâhniţi pentru că primii doi copii ai lor îi părăsiseră alegând viaţa călugărească, încrezători în bunătatea lui Dumnezeu, se duc la mănăstirea benedictină din San Sebastian şi se roagă la mormântul Sfântului Dominic Siloss; când la 24 iunie 1170 li s-a născut un copil, drept recunoştinţă, la botez i-au dat numele «Dominic».

Tânărul Dominic a absolvit în mod strălucit studiile clasice, filozofice şi teologia la Palencia, după care, la vârsta de 25 de ani a fost sfinţit preot. Pentru erudiţia sa şi pasiunea pentru carte, episcopul de Osma l-a numit în rândul canonicilor săi. O întâmplare neaşteptată îl scoate din viaţa liniştită de rugăciune şi studiu. Episcopul de Osma este rugat de regele Alfons al VIII-lea al Castiliei să meargă în Danemarca pentru a rezolva problema căsătoriei prinţului moştenitor cu fiica regelui Danemarcii. Episcopul îl alege pe Dominic să-i fie însoţitor, şi astfel el are ocazia să străbată Europa, de la sud până în pădurile Nordului. Cu prilejul acestei călătorii, începând chiar din sudul Franţei, Dominic ia cunoştinţă de o criză spirituală profundă a populaţiilor catolice din acele părţi. Numeroşi credincioşi, uneori în masă, părăseau Biserica Catolică şi aderau la curentele numite: catari, valdezi, albigenzi.

Misiunea episcopului Diego a eşuat, deoarece fiica regelui Danemarcii a murit. Trimişii regelui Castiliei nu s-au mai întors în Spania, dar, străbătând Europa centrală, au venit la Roma. Sub impresia celor văzute în călătoria lor, au cerut de la papa să fie trimişi în ţara cumanilor, pentru a-l predica pe Cristos. (Este vorba de populaţia migratoare care a venit din nordul Mării Negre şi s-a aşezat în părţile României, între Carpaţi şi Marea Neagră). Papa nu a acceptat cererea lor, dar i-a sfătuit să se alăture misionarilor trimişi în sudul Franţei pentru a readuce la sânul Bisericii pe cei trecuţi de partea catarilor, albigenzilor, valdezilor.

Catarii, albigenzii, valdezii erau grupări mai mari sau mai mici de credincioşi care profesau o viaţă de sobrietate şi frăţie evanghelică, dar excludeau ierarhia, sfintele sacramente, formele cultului catolic. Aceste atitudini, de fapt, ascundeau adesea nemulţumiri de ordin social şi politic, care în fond duceau la ruperea de adevărata credinţă creştină; pentru acest motiv Biserica a căutat să-i readucă înapoi la matca adevărată a Evangheliei lui Cristos. O misiune formată din călugări cistercieni a fost primită cu mult dispreţ, deoarece veniseră călare pe cai în harnaşamente splendide şi practicau un mod de predicare academică. Dominic a înţeles motivul nereuşitei şi s-a hotărât împreună cu episcopul său să călătorească pe jos, purtând o îmbrăcăminte simplă, ducând o viaţă sobră şi paşnică. Fără a se lăsa intimidaţi de pietre şi ameninţările cu moartea, sileau pe conducătorii catarilor să intre cu ei în discuţie; uneori discuţiile durau zile întregi, dar totdeauna sfârşeau cu punerea în lumină a dreptei credinţe.

Rezultatele concrete erau, puţine; teama de răzbunarea conducătorilor şi a coreligionarilor, precum şi dependenţa economică de instituţiile de binefacere ale frăţiei făceau pe mulţi să nu aibă curajul de a urma glasul conştiinţei. Dominic dorea organizarea unor mănăstiri în care să-şi găsească adăpost şi văduvele şi tinerele doritoare de o viaţă mai aleasă şi capabile să îngrijească pe bolnavii şi bătrânii din împrejurimi. Totodată se gândeşte la întemeierea unui ordin călugăresc de bărbaţi iubitori de sărăcie şi de studiu intens, care să predice învăţătura creştină nu numai în cuvinte dar şi prin exemplul vieţii lor; astfel a luat fiinţă Ordinul Dominicanilor, a cărui constituţie a fost aprobată în anul 1216. Spre deosebire de marea majoritate a ordinelor călugăreşti care nu impuneau o formaţie culturală deosebită, Dominic a impus urmaşilor săi datoria de a fi temeinic pregătiţi din punct de vedere intelectual, nu pentru a forma o elită intelectuală, dar pentru a vesti Evanghelia. Pilonii de temelie ai Ordinului dominican sunt sărăcia şi studiul; o sărăcie aspră, îmbrăţişată din toată inima. Dominic însuşi a dat exemplu umblînd cu picioarele goale, dormind pe pamânt, postind şi trăind din cerşit. La început, au fost puţini cei care l-au urmat: după patru ani erau deja şaizeci de mănăstiri, răspândite pe tot întinsul Europei. Înmulţirea fraţilor şi a mănăstirilor a dus la o slăbire a spiritului de sărăcie, fapt care a obligat pe Sf. Dominic ca la adunarea generală din anul 1221 la Bologna să fie necruţător cu abuzurile, poruncind restituirea tuturor proprietăţilor care nu făceau parte din vatra mănăstirii, înlăturarea cailor de curse, eliminarea a tot ce nu era strict necesar. Astfel purificaţi, fraţii dominicani au reuşit să-şi continuie cu rod munca apostolică. Ultimul succes al Sfântului Dominic a fost readucerea la credinţă catolică a oraşului Milano, care de multă vreme stătea sub influenţa catară.

Secretul forţei de convingere şi atracţie a Sfântului Dominic trebuie căutat în dragostea lui faţă de rugăciune, de studiu, de Sfânta Liturghie şi de Preacurata Fecioară Maria. Contrar obiceiului de atunci, el celebra zilnic Sfânta Liturghie. Averea lui erau cărţile, pe care totuşi, într-un an de secetă le-a vândut şi le-a transformat în hrană pentru cei înfometaţi. Cu toată cultura şi prestanţa de care se bucura, în călătoriile sale se apleca cu bucurie spre cei mai umili, şi-i invita «să vorbească puţin despre Dumnezeu». Abia împlinise vârsta de 51 de ani, când în ziua de 6 august 1221, în oraşul Bologna, a trecut pragul veşniciei. Peste treisprezece ani, în 1234, a fost ridicat la cinstea sfintelor altare.

O interpretare populară a cuvântului Dominicani, numele dat călugărilor Sfântului Dominic, a dus la despărţirea cuvîntului în Domini - canes şi la traducerea lui interpretativă: Câinii Domnului. Această interpretare se află la baza tradiţiei care afirmă că înainte de naşterea copilului, mama lui Dominic, Ioana de Aza, a avut un vis bizar: i se părea că poartă la sânul ei un câine alb-negru, care ţinea în gură o torţă aprinsă. În simbolica evului mediu, câinele înseamnă orator; şi dacă ţinem seama de faptul că fraţii dominicani au rasa călugărească de culoare albă şi peste ea poartă scapular negru, înţelegem că tradiţia amintită exprimă plastic însăşi viaţa Sfântului Dominic. Şi mama sa, Ioana de Aza, a fost beatificată în anul 1828 de către Papa Leon al XII-lea.

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti