SFINŢII

Sfântul Beda Venerabilul (672-735)
preot şi învăţător al Bisericii
25 mai (calendarul latin)

Numele Beda în limba saxonă înseamnă rugăciune. Sfântul Beda, «părintele învăţământului englez» - cum l-a numit istoricul Burke, - a murit la virsta de 63 de ani în mănăstirea din Jarrow, Anglia, după ce a dictat ultima pagină a ultimei sale cărţi şi a recitat rugăciunea «Gloria Pairi»: «Slavă Tatălui, şi Fiului şi Sfântului Duh, precum era la început, şi acum, şi pururea şi în vecii vecilor. Amin».

Era ajunul sărbătorii Înălţării Domnului, 25 mai 735. «Am trăit destul - spunea atunci când a simţit că se apropie moartea - şi Dumnezeu mi-a hărăzit o viaţă bună». Beda, născut în 672 dintr-o familie de simpli muncitori, şi-a desăvîrşit formaţia sufletească şi culturală în două mănăstiri benedictine, din Wearmouth şi din Jarrow, unde a fost sfinţit preot la vîrsta de 22 de ani.

Cele mai mari satisfacţii ale vieţii sale au fost exprimate de el în trei cuvinte: discere, docere, scribere: să cunoască el însuşi, să înveţe pe alţii şi să scrie. Cea mai mare parte a operelor sale scrise au în vedere învăţământul. A scris mult în domeniul filozofiei, istoriei, aritmeticii, gramaticii, astronomiei, muzicii, medicinei, urmând astfel exemplul spaniolului Isidor de Sevilia. Dar mai presus de toate, Sfântul Beda este un teolog care îşi expune cunoştinţele într-un limbaj curgător şi limpede, pe înţelesul tuturor. El este unul dintre părinţii culturii ce a urmat după dânsul, exercitând, prin şcoala din York şi prin şcoala lui Carol cel Mare, o influenţă hotărâtoare asupra întregii culturi europene.

Între monumentele cele mai însemnate ale istoriografiei se află cartea sa «Historia ecclesiastica gentis Anglorum» - «Istoria bisericească a neamului englezilor»; pentru această lucrare a meritat să fie proclamat, în Sinodul de la Aquisgrana (Aix-la-Chapelle, astăzi Aachen, Germania), în 836, «venerabilis et modernis temporibus doctor admirabilis», «venerabil şi admirabil învăţător pentru veacul nostru». El însuşi ţinea să se numească: «historicus verax», istoric al adevărului, conştient că a făcut un mare serviciu cunoaşterii adevărului. Îşi încheie marea sa operă istorică cu această rugăciune : «Te rog, Isuse al meu, care mi-ai dat harul să mă adăp cu nespusă bucurie din cuvântul înţelepciunii tale, ajută-mă cu mila ta ca într-o zi să ajung la Tine, izvor al înţelepciunii, şi să privesc cu nesaţ faţa ta».

Papa Grigore al II-lea l-a chemat la Roma, dar Beda l-a implorat să-l lase în singurătatea atât de activă a mănăstirii din Jarrow, de care nu s-a depărtat decât câteva luni, pentru a pune bazele şcolii din York; din această şcoală avea să iasă mai tîrziu celebrul Alcuin, maestru la Curtea lui Carol cel Mare, şi fondator al primului centru de învăţământ din Paris.

După ce, la rugămintea secretarului, a dictat ultima pagină din «Comentarium in loannem» - «Comentariu asupra Evangheliei Sfântului loan» - îi zise călugărului care terminase de scris: «acum ridică-mi capul şi ajută-mă să-mi pot întoarce ochii spre locul sfânt unde îmi făceam rugăciunea, deoarece simt că mă cuprinde o fericită bucurie». Au fost ultimele sale cuvinte. Una din marele comete ale desăvârşirii umane se desparte de planeta noastră, după ce ne-a arătat că Domnul este Dumnezeul ştiinţelor.

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti