SFINŢII

COPILĂRIA ESTE EXPUSĂ DURERII ŞI MIRACOLULUI

Toţi ştiu că Tereza este Sfânta "copilăriei spirituale" şi mulţi se gândesc că doctrina sa este legată de experienţa privilegiată pe care a trăit-o în familia sa sfântă. Dar copilăria Terezei nu a fost numai candoare şi inocenţă, a fost şi suferinţă (cum se întâmplă adesea copiilor). Rana morţii mamei a fost incurabilă şi s-a repetat când sora mai mare, care a avut mereu grijă de ea, a lăsat-o să intre în mânăstirea carmelitană din Lisieux. Tereza nu avea încă 10 ani şi a reacţionat cu o boală nervoasă care a condus-o aproape de moarte. S-a vindecat pentru că toată lumea, strânsă în jurul tatălui, s-a rugat Sfintei Maria până când i-au smuls un miracol şi un zâmbet, dar a rămas fragilă şi nesigură. Educaţia copiilor este mereu un miracol.

Iată povestirea Terezei:

Pe la sfârşitul anului am fost cuprinsă de o durere continuă de cap (...). Într-o seară unchiul m-a luat cu el şi mi-a povestit de Mama, de amintirile trecute, cu o bunătate care m-a mişcat profund şi m-a făcut să plâng; în aceeaşi seară, în timp ce mă dezbrăcam, am fost cuprinsă de un tremur ciudat; crezând că mi-e frig, mătuşa mea m-a înfăşurat cu pături şi mi-a pus sticle calde, dar nimic nu putea să-mi diminueze agitaţia care a durat toată noaptea (...).

Nu ştiu cum să descriu o boală atât de ciudată... spuneam şi făceam lucruri pe care nu le gândeam, aproape mereu părea că sunt în delir şi spuneam cuvinte fără sens, şi totuşi sunt sigură că nu am fost lipsită de raţiune nici un moment... De multe ori păream leşinată, pentru că nu făceam nici cea mai mică mişcare... totuşi auzeam tot ce se spunea în jurul meu şi încă îmi amintesc totul. Mi s-a întâmplat o dată să stau mult fără să pot deschide ochii şi să-i deschid un moment în timp ce mă găseam singură...

Eram în frumoasa lună mai, toată natura se împodobea cu flori şi emana veselie, numai "floricica" zăcea şi părea ofilită pentru totdeauna... Totuşi avea un Soare alături de ea, acest Soare era Statuia miraculoasă a Sfintei Maria... şi de multe ori, foarte des, floricica îşi îndrepta corola spre acel Astru binecuvântat...

Dintr-o dată, Maria mi-a apărut frumoasă, aşa de frumoasă că niciodată nu mai văzusem ceva atât de frumos, chipul său emana o bunătate şi o gingăşie de nespus, dar ceea ce m-a pătruns până în adâncul inimii a fost zâmbetul încântător al Mariei. Atunci toate suferinţele mele au dispărut, două lacrimi mari au ţâşnit din ochi curgându-mi liniştit pe obraji, dar erau lacrimile unei bucurii perfecte... Ah! M-am gândit, Maria mi-a zâmbit, cât sunt de fericită!...

(Manuscrisul A)