SFINŢII

BĂTĂLIA CREDINŢEI

Tereza o iubea mult pe Ioana d'Arc (care la vremea aceea încă nu fusese canonizată). Spunea că simte în ea aceeaşi ardoare şi aceeaşi dorinţă de glorie ca "fecioara d'Orléans". A scris chiar o piesă de teatru în cinstea ei, a cărei protagonistă a fost, şi s-a lăsat fotografiată în hainele eroinei franceze. Dar ştia că trebuie să "lupte" într-o manieră nouă şi diferită: misiunea mea nu e aceea de a încorona un rege muritor, ci de a-L face iubit pe Regele cerului.

Începând cu Paştele din 1896, Tereza a experimentat duritatea unei astfel de lupte, ea însăşi pătimind "încercarea credinţei", credinţa ei simplă şi luminoasă de copil a devenit obscură şi ea s-a simţit învăluită de întuneric. Şi a rămas aşa până în momentul morţii. Se oferise iubirii lui Dumnezeu iar Dumnezeu îi cerea să împărtăşească suferinţele tuturor păcătoşilor şi ale necredincioşilor, depărtaţi de Dumnezeu. Ca răspuns, Tereza a început să ţină la inimă o copie a Evangheliilor, pe care scrisese Crezul chiar cu sângele ei.

În aprilie 1897, Tereza află că un francmason cu o proastă reputaţie i-a proiectat fotografia în care este îmbrăcată ca Ioana d'Arc, în timpul unei conferinţe organizate la Paris, ca batjocură la adresa Bisericii: lumea păcătoşilor a întemniţat-o - aşa cum i s-a întâmplat odată lui Isus - şi ea se lasă capturată, oferindu-şi "agonia" pentru ei.

Mă bucuram atunci de o credinţă atât de vie, atât de limpede, încât gândul Cerului era toată fericirea mea, nu reuşeam să cred că existau nişte nelegiuţi lipsiţi de credinţă. Credeam că spun lucruri pe care nu le credeau cu adevărat când negau existenţa Cerului, al frumosului Cer unde Dumnezeu Însuşi ar dori să fie veşnica lor recompensă. În zilele atât de fericite ale timpului pascal, Isus m-a făcut să experimentez că există într-adevăr suflete care nu au credinţă, care, abuzând de haruri, pierd această comoară preţioasă care sunt izvor doar al bucuriilor pure şi adevărate. A permis ca sufletul meu să fie invadat de tenebrele cele mai intense şi ca gândul despre Cer, atât de dulce mie, să nu mai fie decât un motiv de luptă şi de tortură... Această încercare nu va fi durat numai câteva zile, câteva săptămâni: ci va fi dispărut numai în ceasul stabilit de Bunul Dumnezeu şi ... acea oră încă nu a sosit... Aş vrea să pot exprima ceea ce simt, dar vai, cred că e imposibil. Trebuie să fi călătorit prin acest tunel adânc ca să-i poţi înţelege întunecimea.

(Manuscrisul C)

Dar Doamne, copila ta...îţi cere iertare pentru fraţii ei, primeşte pâinea durerii atâta timp cât vei voi şi nu se gândeşte să părăsească - înainte de ziua pe care ai sorocit-o - ospăţul amărăciunii de care au parte sărmanii păcătoşi...Astfel ea poate spune în numele ei şi al fraţilor săi: Fie-ţi milă de noi, Doamne, căci suntem nişte sărmani păcătoşi...Oh! Doamne, întoarce-ne cu dreptate...Toţi cei neluminaţi de flacăra strălucitoare a Credinţei să o vadă, în fine, strălucind...O Isuse, dacă masa murdărită de ei ar putea fi curăţată de un suflet care te iubeşte, atunci doresc să mănânc doar eu pâinea încercării, până când vei binevoi să mă conduci în împărăţia ta luminoasă. Singurul har pe care ţi-l cer este ca niciodată să nu te mâhnesc!..."

(Manuscrisul C)

...La un moment dat, ceaţa care mă înconjoară, devine mai densă, îmi străpunge sufletul şi îl învăluie în aşa fel încât nu mai pot regăsi în el imaginea atât de dulce a Împărăţiei mele: totul a dispărut! Când vreau să-mi odihnesc inima obosită de întunericul care o înconjoară amintindu-mi de tărâmul luminos către care aspir, tortura mea se dublează, mi se pare că întunericul prinde glasul păcătoşilor şi îmi spune bătându-şi joc de mine: "Tu visezi lumina, o împărăţie plină de cele mai suave parfumuri, visezi stăpânirea eternă a Creatorului tuturor acestor minunăţii, crezi că vei ieşi într-o zi din ceaţa care te înconjoară, mergi înainte, mergi înainte, bucură-te de moartea care nu-ţi va da ceea ce speri, ci o noapte şi mai profundă, noaptea nimicului". Maică iubită, imaginea pe care am vrut să o dau tenebrelor care întunecă sufletul meu este la fel de imperfectă ca ciorna în comparaţie cu modelul, totuşi nu mai vreau să continui să scriu, mă tem că aş putea să blestem...mi-e teamă că am zis deja prea mult...

(Manuscrisul C)