SFINŢII

DOCTRINA TEREZEI: "UN DRUM MIC, CU TOTUL NOU"

Este greu să primeşti invitaţia evanghelică de a deveni sfinţi, fără ca în noi să nu se dezlănţuie ori înfumurarea de a ne înălţa cu operele noastre, ori disperarea de a ne afla mizerabili şi incapabili. În timpurile Terezei, mânăstirile erau locuri de eroism şi se insista mult pe greutatea căii sfinţeniei şi pe "marile opere" necesare pentru a o dobândi. "Mica Tereza" nu voia să renunţe la "dorinţele ei infinite", dar nici nu voia să devină mare bazându-se pe propriile merite şi pe propriile calcule. Toată copilăria sa fusese învăluită în milostivire. A intuit că era un nou mod de a atinge sfinţenia: devenind tot mai mică, pentru a obţine mereu tot mai multă milostivire. Însuşi Dumnezeu - aplecându-se spre ea, cu atât mai mult ea s-ar fi abandonat ca un mic copil în braţele tatălui ei - ar fi fost pentru ea "sfinţenie" şi "merit".

Copiii nu caută "merite", nici "câştiguri" şi nu fac calcule: caută doar să răspundă la iubire cu iubire, folosindu-se de lucrurile mici pe care le au la îndemână.

Întotdeauna mi-am dorit să devin o sfântă, dar vai! comparându-mă cu sfinţii am constatat mereu că între ei şi mine este deosebirea dintre un munte uriaş al cărui pisc se pierde în ceruri, şi firul de nisip neînsemnat, strivit sub paşii trecătorilor. În loc să-mi pierd curajul, mi-am spus: Bunul Dumnezeu nu inspiră dorinţe iluzorii, pot deci, în ciuda micimii mele, să năzuiesc la sfinţenie; să mă fac mai mare este imposibil, trebuie să mă accept aşa cum sunt, nedesăvârşită, dar aş vrea să caut modul pentru a mă duce în cer pe o cale foarte dreaptă, foarte scurtă, o cale mică cu totul nouă. Ne aflăm într-un secol al invenţiilor, nu mai trebuie să ostenim suind treptele scărilor; cei bogaţi au avantajul ascensorului. Aş vrea să găsesc şi eu un ascensor care să mă urce până la Isus, căci sunt prea mică pentru a sui scara abruptă a desăvârşirii. Atunci am căutat în cărţile sfinte indicaţia ascensorului, obiectul dorinţei mele, şi am citit aceste cuvinte ieşite din gura Înţelepciunii Eterne: "Dacă cineva este mic, să vină la mine". Atunci am venit, intuind că am găsit ceea ce căutam; şi dorind să ştiu, o Dumnezeul meu, ce ai face celui mic care ar răspunde chemării tale, mi-am continuat căutările şi iată ce am găsit: "Ca o mamă care-şi măngâie copilul, aşa vă voi consola, vă voi purta în braţe şi vă voi legăna pe genunchii mei!" Ah! niciodată cuvinte mai gingaşe, mai melodioase, nu mi-au bucurat inima: ascensorul care trebuie să mă urce la Cer sunt braţele tale, o Isuse! Pentru aceasta n-am nevoie să cresc, din contră, trebuie să rămân măruntă, să devin din ce în ce mai măruntă.

(Manuscrisul C)

Calea perfecţiunii mi se pare uşoară: ajunge să-ţi recunoşti propria nimicnicie şi să te abandonezi ca un copil în braţele Bunului Dumnezeu.

(Scrisoarea 226, din 9 mai 1897)

Mărturia unei călugăriţe
(Tereza este deja pe patul morţii):

Am întrebat-o dacă i se mai întâmpla să uite de prezenţa lui Dumnezeu. Mi-a spus cu multă simplitate: "O, nu, eu nu cred să fi petrecut vreodată trei minute fără să mă gândesc la Bunul Dumnezeu". I-am arătat atunci uimirea mea că o astfel de atenţie era posibilă. Ea mi-a răspuns: "Te gândeşti desigur la cel pe care-l iubeşti".

(Sfaturi şi amintiri)