SFINŢII

TEREZA PRUNCULUI ISUS ŞI A SFINTEI FEŢE

Începând cu 10 ianuarie 1889, Tereza Pruncului Isus (acesta este numele pe care l-a primit în mânăstire) a adăugat numelui său un "titlu" nou: "a Sfintei Feţe". Ce se întâmplase? De ce să legi Copilăria lui Isus direct cu Pătimirea sa (într-atât că ea scria cele două titluri fără conjuncţia şi)? Chiar în timpul acela tatăl Terezei cădea în prada unei boli care, din când în când, îi tulbura mintea. El îi oferise Domnului viaţa sa, ca şi fiicele, şi accepta răbdător acea boală umilitoare pe care dureros o conştientiza. În momentele cele mai triste, fiicele îl vedeau acoperindu-şi faţa cu o batistă ca şi cum s-ar fi ruşinat să se facă văzut în acea stare. Tereza - care ceruse să poată participa la suferinţele lui Isus - n-a crezut niciodată că se poate suferi atât de mult, ca atunci când şi-a văzut tatăl astfel. Dar iată: chipul tatălui era ca cel pe care Isus l-a lăsat întipărit în vălul Veronicăi: un chip marcat de suferinţă şi de umilinţă, cu ochii lăsaţi, ascultători. Atunci Tereza a înţeles că misterul copilăriei lui Isus se extindea până pe Cruce: acolo îşi atingea culmea ascultarea cu care El a acceptat să se facă om din Iubire pentru noi.

Astfel, în timp ce Tereza se consacra misterului copilăriei lui Isus, tatăl - care o condusese la Tatăl ceresc - îi dădea ultima învăţătură devenind şi el, bătrânul suferind, "copilul bunului Dumnezeu", dar şi el pe cruce.

Cei trei ani de martiriu ai Tatălui mi se par cei mai plăcuţi, cei mai fructuoşi ai întregii noastre vieţi, nu i-aş da pe toate extazurile şi revelaţiile Sfinţilor; inima mea se revarsă de recunoştinţă gândindu-mă la acea comoară inestimabilă care trebuie să trezească Îngerilor din curtea Cerească o sfântă invidie.

(Manuscrisul A)

(Tata) purta pe chipul său venerabil, pe capul său de-acuma alb, semnul încercării glorioase... Aşa cum Faţa Adorabilă al lui Isus a fost acoperit în timpul Pătimirii, la fel şi faţa servitorului său fidel trebuia să fie acoperită în zilele durerii, pentru a putea străluci în Patria Cerească la Domnul său, Cuvântul Etern!...

(Manuscrisul A)

Dragă Celina,

Isus arde de iubire pentru noi. Tu să contempli Faţa sa adorabilă! Contemplă acei ochi stinşi şi aplecaţi! Contemplă acele răni! Contemplă-l pe Isus în Faţa sa Sfântă şi vei vedea cum ne iubeşte.

Sora Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe.

(Scrisoarea 87, din 4 aprilie 1889)

Pentru sărbătoarea surorii şi Superioarei sale, în 1894, Tereza pictează un tablou: Visul Pruncului Isus şi scrie şi explicaţia: este Mirele - Copil (Isus) care se joacă în leagăn cu florile oferite de Mireasa - Copilă (Biserica-Tereza). Dar adoarme şi visează pentru ea un cadou şi mai mare: îşi visează "Patima" sa, când îi va da toată iubirea lui:

Jucându-se cu florile pe care mireasa lui iubită i le-a adus la iesle, Isus se gândeşte la ceea ce va face pentru a-i mulţumi. Acolo sus, în grădinile cereşti, îngerii, servitorii Pruncului Divin, împletesc deja coroniţele pe care inima sa le-a păstrat pentru iubita lui. Între timp s-a făcut noapte. Luna îşi trimite raza argintată iar dulcele Prunc Isus adoarme... Mânuţa sa nu dă drumul florilor care l-au înveselit pe timpul zilei şi inima sa continuă să se gândească la fericirea miresei sale iubite. Pe neaşteptate, El întrezăreşte în depărtare nişte obiecte care nu seamănă deloc cu florile primăvăratice. O cruce!... O suliţă!... O coroană de spini!... Şi totuşi Pruncul Divin nu tremură. Iată ce alege pentru a arăta miresei sale cât o iubeşte!... Dar nu e încă destul: chipul său copilăresc şi aşa de frumos, el îl vede desfigurat, sângerând!... de nerecunoscut!... Isus ştie bine că mireasa Lui îl va recunoaşte mereu, că va rămâne alături de el, când toţi îl vor părăsi; astfel Pruncul Divin zâmbeşte acestei imagini însângerate, zâmbeşte şi la cupa plină cu vinul care face să înflorească feciorii. Ştie că în Euharistia sa, ingraţii îl vor părăsi, dar Isus se gândeşte la iubirea miresei sale, la gingăşiile ei. Vede florile virtuţilor ei care parfumează Sanctuarul şi Pruncul Isus continuă să dormiteze dulce...Aşteaptă ca umbrele să apună, ca noaptea vieţii sale să fie înlocuită de ziua strălucitoare a eternităţii! Atunci îi va înapoia Isus iubitei sale florile pe care ea i le-a dăruit pe pământ. Atunci îşi va întoarce către ea Faţa Divină radiind de glorie şi o va face pe mireasa lui să guste etern dulceaţa inefabilă a sărutului său divin!

(Scrisoarea 156, din 21 ianuarie 1894)