SFINȚII 

Sf. Tereza de Lisieux: viața este iubire
Antonio Maria Sicari

achizitionare: 29.07.2003; sursa: Părinții Carmelitani Desculți

Inapoi la cuprins

VIAȚA CARMELITANĂ

Ca orice viață creștină, și viața carmelitană constă în respectarea a două "mari porunci": iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui. Dar în Carmel, aceste două iubiri sunt pâinea fiecărei ore.

Clauzura este ca o îmbrățișare strânsă: face evidentă (în rugăciune lungă și în tăcere), exclusiva apartenență a "fiecărei surori" la Isus Domnul. Dar, în consecință, fiecare știe că trebuie să întrupeze apoi "pentru cealaltă soră" aceeași iubire. Nu mai e vorba doar de "a-l iubi pe aproapele așa cum îl iubește Isus". Provocarea e mult mai înaltă: fiecare îi oferă Lui spațiul propriei umanități pentru ca El însuși - în fiecare creatură - să iubească și să fie iubit.

Îmi amintesc un act de caritate pe care Bunul Dumnezeu m-a inspirat să-l fac când eram novice: era în perioada în care Sora Saint-Pierre mergea încă la cor și la refectoriu. La rugăciunea de seară... cu zece minute înainte de 6, trebuia ca o călugăriță să se deranjeze pentru a o conduce în refectoriu... Mă costa mult să-mi propun să fac acest mic serviciu, pentru că știam că nu era ușor s-o mulțumești pe biata Soră Saint-Pierre care suferea atât de mult, încât nu-i plăcea să-și schimbe însoțitoarea. Totuși nu voiam să pierd o ocazie atât de frumoasă pentru a exercita caritatea, amintindu-mi că Isus spusese: "Ceea ce veți face celui mai mic dintre frații mei, mie îmi veți fi făcut". Deci m-am oferit cu multă umilință s-o însoțesc: mi-a trebuit mult ca s-o conving să accepte serviciile mele. În sfârșit, m-am pus pe treabă și aveam atâta bunăvoință încât m-am descurcat perfect. În fiecare seară când o vedeam pe Sora Saint-Pierre scuturându-și clepsidra, știam că asta vrea să însemne: "mergem!". E incredibil cât mă costa să mă deranjez, mai ales la început, totuși o făceam imediat, și începea o întreagă ceremonie: trebuia mutată și dusă băncuța într-un anumit mod, mai ales fără grabă, apoi era plimbarea; era vorba de a o urma pe biata infirmă, susținând-o de centură, o făceam cu toată dulceața de care eram capabilă; dar dacă, din nefericire, făcea un pas greșit, imediat i se părea că o țin prost și că era pe punctul de a cădea. - "Ah! Dumnezeul meu! Dumneavoastră mergeți prea repede, o să mă rănesc!" Dacă încercam să merg și mai încet: "Dar, în sfârșit, susțineți-mă, nu vă mai simt mâna, mi-ați dat drumul, cad, ah! am spus eu că sunteți prea tânără ca să mă însoțiți!". În sfârșit ajungeam în refectoriu fără incidente; acolo se mai adăugau alte probleme: trebuia așezată cu grijă și acționat cu grijă pentru a n-o lovi, apoi trebuia să i se ridice mânecile (mereu într-un anume fel), apoi eram liberă să plec. Cu bietele ei mâini deformate, ea aranja pâinea în castron, cum putea. Mi-am dat seama imediat și, în fiecare seară, o lăsam numai după ce-i făceam și acest mic serviciu. Și deoarece nu mi-l ceruse, a fost foarte impresionată de grija mea, și prin acest mijloc, pe care nu-l căutasem în mod expres, i-am câștigat toată bunăvoința, mai ales pentru că (am aflat-o mai târziu), după ce-i tăiam pâinea, îi zâmbeam cum puteam eu mai frumos înainte să plec.... Mi-amintesc uneori anumite amănunte care, pentru sufletul meu, sunt ca o boare de primăvară. Iată unul care-mi revine în memorie: într-o seară de iarnă, îmi desfășuram ca de obicei micul meu serviciu; era frig, era întuneric... dintr-o dată am auzit în depărtare sunetul armonios al unui instrument muzical: atunci mi-am imaginat un salon bine luminat, cu totul strălucind de aur, și fete elegant îmbrăcate care-și făceau reciproc complimente și onoruri mondene; apoi privirea mi-a căzut pe biata bolnavă pe care o sprijineam; în loc de o melodie, auzeam din când în când cum se plângea; în loc de aur, vedeam cărămizile mânăstirii noastre austere, abia luminată de o lumină slabă.

Nu pot să exprim ce s-a întâmplat în inima mea, ceea ce știu este că Domnul a luminat-o cu razele adevărului care depășesc atât de mult splendoarea tenebroasă a sărbătorilor de pe pământ, că nu-mi puteam crede fericirii mele...

Ah! pentru a mă bucura mii de ani de sărbătorile mondene, nu aș fi dat cele zece minute implicate în îndeplinirea umilului meu oficiu de caritate (...). Nu am practicat mereu caritatea cu aceste avânturi de bucurie, dar la începutul vieții mele religioase, Isus a vrut să mă facă să simt cât e de dulce să-l vezi în inimile mireselor lui; de aceea, când o însoțeam pe Sora Saint-Pierre, o făceam cu atâta iubire că mi-ar fi fost imposibil s-o fac mai bine dacă ar fi trebuit să-l însoțesc pe Isus în persoană.

(Manuscrisul C)
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire