SFINŢII

Pietrele şi sângele

Primăvara sângele circulă mai repede şi copiii au adesea dorinţa de a se bate. Aceasta se întâmpla şi în şcoala pe care o frecventa Dominic. Uneori se auzeau provocări de felul: "Să te văd azi, dacă nu eşti fricos ca un iepure". "Afară încheiem socotelile!" Abia ajunşi afară, lăsau genţile deoparte, se băteau bine, apoi mergeau acasă rupţi şi murdari pentru a primi restul de la părinţi.

Într-o zi, lucrurile au devenit şi mai grave. Doi "cocoşi" au început să se uite cu ochi răi unul la celălalt şi să se insulte. Unul dintre ei a avut ideea năstruşnică de a insulta familia celuilalt. Era prea de tot. Celălalt şi-a pierdut capul şi a răspuns la provocare. În final, au ajuns la un duel în toată regula. Cei doi nu se încăierau oriunde. Supărarea era mare. Fiecare voia să facă rău celuilalt şi de aceea s-au hotărât să se întâlnească undeva departe de ochii lumii, pe o pajişte aproape de oraş. Cu lovituri de piatră, aveau de gând să-şi spargă capul unul celuilalt.

Câţiva colegi ştiau, dar au fost ameninţaţi.

- Dacă cineva suflă o vorbă, primul cap spart va fi al său. Şi nu glumeau.

Faptul a ajuns şi la urechile lui Dominic. Cei doi nu erau din oratoriu, altfel Dominic l-ar fi înştiinţat pe don Bosco. Nu-i era frică să vorbească, deşi nu era vorba de a o face pe-a spionul. Se punea problema numai de a-i împiedica să-şi facă rău unul altuia. În vreme ce alţii s-au spălat pe mâini (cu oarecare laşitate), Dominic s-a apropiat e cei doi duşmani şi le-a dovedit, le-a spus clar şi deschis că sunt pe punctul de a supăra grav pe Dumnezeu. Nu s-a putut face nimic. Atunci, Dominic le-a scris câte un bilet prin care îi înştiinţa că dacă continuă cu planul el va anunţa profesorul lor şi pe părinţi. Cei doi au pus biletele în buzunar şi, după terminarea orelor, s-au îndreptat spre locul unde au hotărât duelul. Erau însoţiţi de "prieteni" care, în loc să toarne apă pe foc, îi aţâţau şi mai tare ca să se poată bucura de priveliştea spectacolului.

Au adunat cinci pietre mari şi au ales arbitrul duelului. Au mers la capătul pajiştei şi au măsurat 20 de paşi distanţă.

Pe când se petreceau aceste lucruri preliminare, cineva a mers şi l-a anunţat pe Dominic.

- E gata să înceapă duelul! Vino repede!

Dominic a alergat până la pajişte, şi-a făcut loc printre cei care erau adunaţi să admire spectacolul şi a intrat în spaţiul liber dintre cei doi.

- Dă-te înapoi, i-a strigat acela care apucase deja prima piatră. Trebuie să mă răfuiesc cu acel ticălos şi n-are rost să încerci să mă împiedici.

Dominic l-a privit cu întristare. Ce să facă? O idee i-a trecut prin minte. A scos repede micul crucifix ce-l purta la gât şi a alergat spre cel mai apropiat.

- Priveşte crucifixul! i-a spus. Iar acum, dacă ai curajul, repetă: Isus a murit iertând pe călăii săi. Eu în schimb nu vreau să iert, vreau să mă răzbun până la capăt!

Băiatul l-a privit şi a bombănit:

- Ce contează?

Dominic a făcut cei 20 de paşi care-l despărţea de celălalt şi i-a repetat şi lui pe un ton poruncitor:

- Priveşte crucifixul! Şi dacă ai curaj, repetă: Isus a murit iertând pe călăii săi. Eu în schimb nu vreau să iert, vreau să mă răzbun până la capăt!

Acesta, un băiat voinic, a rămas fără răsuflare. Dominic l-a apucat de mână şi l-a tras până la celălalt.

- De ce vreţi să vă faceţi rău? De ce vreţi să supăraţi pe Dumnezeu şi pe părinţi? Isus i-a iertat pe călăii săi, iar voi nu sunteţi în stare să vă iertaţi o ofensă făcută într-un moment de supărare?

Acum, Dominic tăcea, dar continua să fixeze cu tristeţe pe cei doi duşmani şi strângea în mâini micul crucifix. Pietrele au început să cadă pe pământ una câte una. Duelul n-a mai avut loc. Mulţi ani mai târziu, unul dintre ei, îşi aducea aminte de această scenă. "M-am simţit plin de ruşinea de a fi silit un prieten atât de bun să se folosească de măsuri extreme pentru a împiedica acea tristă aventură şi l-am iertat din toată inima pe cel care mă ofensase".