SFINŢII

A izbucnit holera

Vara şi toamna acelui an au fost foarte călduroase. În vreme ce asupra oraşului Torino părea că se lasă o mantie apăsătoare, s-a răspândit repede o ştire înfricoşătoare: a izbucnit holera. Boala îngrozitoare, care ori de câte ori apărea despuia oraşele şi satele ca un război atomic, a fost poate adusă în Piemont de unii dintre aceia care au fost în războiul din Crimeea.

Regele Victor Emanuel al II-lea şi întreaga familie regală, în cea mai mare grabă, au părăsit oraşul Torino într-o trăsură închisă şi s-au refugiat în castelul solitar de la Caselette.

Epidemia s-a abătut asupra oraşului. Erau peste o sută de bolnavi în fiecare zi. Familiile încă sănătoase se închideau în case, baricadau porţile şi refuzau orice legătură cu alte persoane. Cei loviţi de boală mureau singuri, părăsiţi de toţi.

În aceste condiţii, primarul oraşului Torino a făcut un apel la cei curajoşi. Era nevoie de a intra în case, de a duce bolnavii la spital şi de a-i îngriji. Trebuia să-ţi rişti viaţa pentru a salva oraşul.

Don Bosco i-a adunat pe cei 500 de copii şi le-a zis:

- Primarul a lansat un apel la oamenii curajoşi. Dacă cineva dintre voi se simte în stare să iasă împreună cu mine ca să îngrijim pe cei bolnavi, eu îi garantez în numele sfintei Fecioare că nici unul nu va fi atins de boală. Condiţia este ca fiecare dintre voi să fie în starea harului sfinţitor şi să aibă asupra lui o medalie a sfintei Fecioară.

Patruzeci şi patru de băieţi mai mari s-au oferit ca voluntari chiar în acea seară. Printre ei era şi Dominic.

Au fost zile de muncă foarte grea. Abia aveau vreme să mănânce ceva, apoi mergeau pe străzi, prin case. Pe tărgi improvizate duceau pe cei bolnavi la spital. Totuşi, unii nu mai erau în stare să fie transportaţi. Băieţii îi îngrijeau şi îi încurajau în ultimele ceasuri ale vieţii.

Odată cu răcirea vremii şi holera a dat înapoi. Cei loviţi de boală erau tot mai puţini, iar oraşul a reînceput să trăiască.

Trecând într-o seară pe strada Cottolengo, Dominic a fixat faţada unei case şi, ca şi cum o voce l-ar fi chemat, a urcat repede pe scări. Fără a şovăi a bătut la uşă. După câteva minute s-a arătat stăpânul casei.

- Vă rog să mă scuzaţi, a zis Dominic, dar aici trebuie să fie o persoană lovită de holeră şi are nevoie de îngrijire.

Bietul om s-a uitat foarte mirat la el.

- Nu, nu, aici nu-i nimeni bolnav. Asta ne-ar mai trebui!

- Dar sunteţi sigur?

- Foarte sigur!

- Totuşi, poate vă înşelaţi. Îmi îngăduiţi să arunc o privire?

Omul a rămas uluit. Ştia bine că în familia lui, slavă Domnului, toţi sunt sănătoşi. Însă acel băiat are o insistenţă care seamănă tocmai...

- Intră, intră. Să mergem şi să vedem, dar vei vedea că te înşeli.

Au mers prin camere, pe la bucătărie şi prin magazie, dar n-au găsit nimic.

- Nu mai aveţi vreo altă cămăruţă, vreo odaie în pod?

- Ah, zise omul, lovindu-se cu mâna peste frunte. Cămăruţa în care stă Maria.

Au urcat la mansardă unde, într-o cămăruţă mizerabilă, ghemuită într-un colţ, cu faţa încruntată, în agonie, o sărmană femeie se lupta cu moartea.

- Chemaţi un preot repede, a şoptit Dominic, şi a mers spre patul muribundei pentru a-şi face datoria de infirmier.

- Maria! Dar cine s-a gândit la ea? a continuat bietul om în vreme ce alerga pe scări ca să-l cheme pe paroh. Sărmana femeie care lucra în diferite familii, le ceruse permisiunea să doarmă în acea cămăruţă. Întrucât pleca dis-de-dimineaţă şi revenea seara târziu, stăpânii casei au uitat de dânsa.

A venit parohul şi a administrat ultimele sacramente muribundei. Într-un colţ, cu pălăria în mână, stăpânul casei repeta mereu: "Sărmana Maria!... Dar băiatul acesta de unde a ştiut?"

Datorită frigului iernii holera a dispărut. Cei 500 de copii ai lui don Bosco, dintre care niciunul nu fusese atins de holeră, puteau să se întoarcă liniştiţi la lecţiile lor. La fel şi Dominic, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, s-a întors la şcoala lui don Francesia.