SFINŢII

Un copil care vorbeşte cu Dumnezeu

E decembrie, iar străzile oraşului Torino sunt presărate cu zăpadă. Acum este noapte şi pe străzi se aprind felinarele cu petrol. Ca în orice seară, don Bosco e la masa sa de lucru, în faţa unui maldăr de scrisori care aşteaptă răspuns şi care-i vor ocupa timpul până după miezul nopţii. La un moment dat cineva bate discret la uşă.

- Intră. Cine-i?

- Eu sunt, zice un copilaş palid la faţă, păşind înainte.

- O, Dominic! Ai nevoie de ceva?

- Repede, repede, veniţi cu mine. E vorba de o faptă bună pe care trebuie să o faceţi!

- Acum, noaptea? Unde vrei să mă duci?

- Grăbiţi-vă, don Bosco, vă rog, grăbiţi-vă!

Don Bosco ezita, dar privindu-l pe Dominic Savio, un copil care nu împlinise încă 14 ani, îi vede chipul, de obicei senin, acum serios. Chiar şi cuvintele îi sunt hotărâte, parcă ar fi o poruncă. Don Bosco se ridică, îşi ia pălăria şi îl urmează.

Dominic coboară în grabă scările, iese din curte, apucă hotărât pe o stradă, merge pe a doua, apoi pe a treia. Nu vorbeşte şi nici nu se opreşte. În acel labirint de străzi şi străduţe întunecate merge cu siguranţă, ca şi cum ar fi condus de un radar. De-a lungul străzii, uşile se succed una după alta. Dominic se opreşte în faţa uneia. N-a citit numărul, nici n-a privit împrejur spre a se orienta. Hotărât, urcă pe scară. Don Bosco îl urmează. Primul etaj, al doilea, al treilea. Dominic se opreşte, sună la uşă. Mai înainte ca cineva să deschidă se întoarce spre don Bosco:

- Aici trebuie să intraţi. Fără a mai adăuga ceva, coboară şi merge acasă.

Uşa se deschide. Se arătă o doamnă nepieptănată. Când îl vede pe preot ridică mâinile spre cer:

- Dumnezeu v-a trimis. Repede, repede, căci nu e timp de pierdut. Soţul meu a avut nefericirea să abandoneze credinţa cu mulţi ani în urmă. Acum trage de moarte şi doreşte foarte mult să se spovedească.

Don Bosco se duse la patul bolnavului şi găseşte un biet om speriat, ajuns la capătul disperării. Îl spovedeşte, îi dă dezlegarea, împăcându-l cu Dumnezeu. După câteva minute moare.

După mai multe zile de la această întâmplare, don Bosco era încă foarte impresionat de cele petrecute. Cum a putut Dominic Savio să ştie despre acel bolnav? S-a apropiat de el într-un moment când nimeni nu-i putea auzi:

- Dominic, în acea seară când ai venit la biroul meu ca să mă chemi, cine ţi-a vorbit despre acel bolnav? Cum ai ştiut?

A urmat ceva la care don Bosco nu s-a aşteptat. Dominic l-a privit serios, după care a început să plângă. Don Bosco n-a mai îndrăznit să-i pună alte întrebări. Şi-a dat seama că în oratoriul său se afla un copil care vorbea cu Dumnezeu.