SFINŢII

CAPITOLUL VI
A TREIA CĂLĂTORIE MISIONARĂ

37. Călătoria la Efes
Fap 18,18-23; 19,1

Paul nu a stat nici într-un oraş atât de mult ca la Corint: 18 luni până la interogatoriul din faţa lui Galion şi apoi alte câteva săptămâni. Era o idee plină de entuziasm de a face să lumineze puterea harului lui Cristos în mijlocul acestui popor stricat. El se considera marele semănător al lui Dumnezeu care, asemenea Învăţătorului său divin, lasă secerişul pe seama altora. Când Biserica din Corint putea oarecum să se sprijine pe propriile-i picioare, restul Greciei, cu o populaţie împrăştiată, nu-l mai interesa. În afară de Atena şi Corint, nu se afla nici un oraş mai însemnat. O nelinişte plină de presimţiri îl împingea să viziteze iarăşi câmpurile sale de lucru de odinioară şi să caute altele noi. Deja de două ori "Duhul lui Dumnezeu" îl îndepărtase de Efes. Oare se va întâmpla şi a treia oară? Inima îi era plină de un simţământ de recunoştinţă faţă de Domnul, care îl scăpase de duşmanii săi şi acordase libertate Bisericii sale, graţie toleranţei nobile a proconsulului Galion. De aceea făcuse un vot care îl obliga să se ducă la templul din Ierusalim. Aceasta ne arată câte fire sentimentale îl legau încă pe Paul de vechile obiceiuri religioase ale străbunilor săi. Ţinta nemărturisită a acestei călătorii era patria pe care şi-o alesese, Antiohia Siriei. De acolo el voia să atace noi câmpuri de apostolat.

Acvila şi Priscila s-au decis să-l însoţească pe Paul până la Efes şi să-i pregătească acolo o locuinţă pentru o eventuală şedere mai îndelungată. Se pare că la Corint treburile n-au mers prea bine, deoarece Paul trăia într-o mare sărăcie. În schimb, Efesul era vestit pentru producţia sa de pânză de corturi. În suita lui Paul se găseau Sila şi Timotei. Călătoria a durat aproximativ 10 zile, căci anticii nu obişnuiau să călătorească noaptea. Trebuie să fi fost într-o frumoasă zi de la sfârşitul anului 52, când Paul a văzut apărând în zarea albastră în spatele insulei Samos munţii Ioniei, dar, mai presus de toate, măreţul Tmolus.

Zilnic, sute de corăbii din toate colţurile lumii ancorau la Efes, însă nici una dintre ele n-a adus vreodată o încărcătură mai preţioasă.

În portul Panormus, călătorii noştri au părăsit corabia şi s-au urcat într-o mică barcă ce i-a dus printr-un canal lung de doi kilometri în portul interior mai mic. Aici au pus piciorul pe uscat în faţa celor mai impozante clădiri din Efes, în faţa Agorei şi a imensului teatru grec, care prin forma sa semicirculară semăna cu o scoică deschisă. Întregul Efes, ca şi Palermo, o "conca d'oro", o fructieră de aur, era aşezat între munţi. Ca şi la Antiohia, toate coastele munţilor erau acoperite cu vilele celor bogaţi. Pe creasta muntelui se înalţă într-un avânt îndrăzneţ zidul lui Lisimah, care se mai vede şi astăzi.

La Efes exista o colonie iudaică înfloritoare, ce avea o autonomie proprie şi dreptul de a-şi exercita liberă religia. Aşadar, noii veniţi, fără multă trudă, au găsit adăpost la compatrioţii lor înstăriţi. Evreii din partea locului n-aveau decât o cunoştinţă cu totul superficială despre creştinism şi doreau cu înflăcărare să afle mai multe din gura lui Paul. Deoarece corabia cu care venise urma să-şi continue drumul la începutul săptămânii următoare, Paul n-a putut rămâne decât o singură sâmbătă la Efes. Predica sa mesianică a avut un mare răsunet şi el a trebuit să promită că va veni cât de curând.

Primirea la Ierusalim pare să fi fost cam decepţionantă şi lipsită de cordialitate. Când se referă la ea, Luca nu pomeneşte niciodată numele oraşului sfânt şi spune laconic: "El s-a urcat şi a salutat Biserica".

Ne apropiem acum de punctul culminant din viaţa apostolului, de marea catastrofă, de opoziţia cea înverşunată împotriva sa şi a activităţii sale din Biserică. Orice lucru mare în Biserică trebuie să se nască prin mari dureri. Tot aşa trebuie să se fi întâmplat şi atunci când creştinismul s-a eliberat cu totul de învelişul iudaic. De la celebrul incident de la Antiohia, pe care iudeocreştinii extremişti nu puteau să-l uite şi nici să-l ierte pe Paul, această tendinţă s-a dezvoltat într-o mişcare puternică, dotată cu un spirit de prozelitism considerabil. Ea a început acum o campanie sistematică, o contramisiune împotriva lui Paul, şi căuta să stabilească o contrabiserică în toate comunităţile întemeiate de misionar. Abia moartea apostolului şi distrugerea Ierusalimului au redus la tăcere acest antagonism.

Din contră, ce călduroasă a fost primirea de la Antiohia din strada Singon! Paul era într-adevăr apostolul lor! Ei îl trimiseseră în misiune şi el îi formase şi-i făcuse să devină capitala întregii Biserici. El i-a găsit aici pe Petru, pe Ioan şi pe Marcu şi poate chiar pe Barnaba. Vechea tradiţie bisericească vorbeşte de o "cathedra Petri" de la Antiohia. Toamna venise. Iarna bătea la uşă. Expresia "el a petrecut un timp oarecare la Antiohia" pare să ne arate că el a petrecut acolo iarna. Astfel, şi-a luat rămas bun de la prietenii săi pe care n-avea să-i mai revadă. El păşeşte acum în perioada cea mai importantă şi mai roditoare a vieţii sale, care se va încheia sub sabia călăului la Roma. După cum se pare, aici i s-a asociat un alt tânăr prieten, Titus (2Cor 8,23), care, lucru curajos, niciodată nu e pomenit în Faptele Apostolilor, şi care totuşi va juca un rol deosebit în viaţa apostolului. Pe Sila nu-l mai vedem lângă dânsul; desigur că, la rugămintea lui Petru, i l-a cedat acestuia, căruia îi va deveni om de încredere şi secretar (1Pt 5,12). Înainte de plecare, e posibil ca Paul să fi fost informat despre planul pe care-l aveau adversarii de a organiza o contramisiune în Asia Mică. Acesta pare să fi fost motivul pentru care Paul n-a mers pe drumul cel mai scurt la Efes, ci, cu toate dificultăţile, a traversat pentru a două oară Taurus-ul spre a se duce prin defileul cilician în Galaţia. Voia să contracareze acţiunea duşmanilor săi şi să întărească comunităţile create. Deoarece Luca nu ştia nimic despre întemeierea unui întreg şir de Biserici în Galaţia de Nord, el nu putea să înţeleagă prin această "serie" decât Bisericile din Galaţia de Sud, care ne sunt deja cunoscute, adică Derbe, Listra, Iconiu, Antiohia şi filialele lor. Scopul acestei de-a doua călătorii în Asia Mică nu a fost acela de a întemeia noi Biserici; Paul dorea numai să întărească în credinţă comunităţile existente, şi o face luând drumul cel mai scurt spre coasta ioniană. Iar pe de altă parte, e aproape de neînchipuit ca Paul să fi omis a cerceta Bisericile din sudul Galaţiei, pe care le iubea aşa de mult şi pe care le ştia ameninţate. El n-a putut ajunge la Derbe înainte de jumătatea lui iunie a anului 53. Aici i s-a alăturat un nou ucenic, Gaius din Derbe. Atâta vreme cât Paul a zăbovit în Galaţia, duşmanii săi au amuţit şi au stat la pândă ca, după plecarea apostolului, să-şi reînceapă opera de agitaţie. Prezenţa lui Paul i-a doborât pe toţi la pământ. Chiar şi cei care erau deja şovăitori se făceau acum că sunt de partea lui (Gal 4,18). Însuşi Paul se temea mai târziu că galatenii ar putea să considere limbajul său prea aspru şi energic şi că ei n-ar fi în stare să înţeleagă iubirea fără margini pe care o nutrea faţă de dânşii. Organizarea colectelor pentru fraţii săraci de la Ierusalim a cerut mult timp (1Cor 16,1). Dacă ţinem socoteală şi de pauzele necesare pentru odihnă în cursul călătoriei de inspecţie, e probabil că Paul şi-a reluat drumul în primăvara următoare. Trecând prin Apameea, platoul cel muntos al Frigiei şi valea Meandrului, el a ajuns la Efes în luna aprilie a anului 54, după o călătorie de 530 de kilometri. Pornind de la Tars, asta ar însuma un drum de 1150 de kilometri.

Paul se găsea în inima provinciei Asia. Şi Efesul avea dreptul să se numească prima metropolă a Asiei. Oraşul Efes, în care Paul intra, fusese de curând reclădit de către Lisimah, generalul conducător de armate şi urmaşul lui Alexandru cel Mare. Se respira în el o atmosferă internaţională a elenismului de mai târziu. Când sfântul Ioan descrie în cartea Apocalipsului bogăţiile adunate şi luxul imperial roman, el se gândea probabil la bogatele antrepozite şi la comerţul mondial de la Efes.

Dar mai există şi un alt Efes. Împreună cu Atena şi Ierusalimul, Efesul era într-adevăr unul dintre cele trei oraşe sfinte ale antichităţii. Cu al său Artemisium sau sanctuarul Dianei, Efesul era centrul magiei orientale, paradisul plăcerilor, al viciilor şi al misterelor Orientului. Aceleaşi sentimente cu care Paul odinioară contemplase chipurile zeilor Atenei s-au trezit în el când a intrat în oraş prin Poarta Magnesiană, a trecut pe Strada Mormintelor, iar ochii i s-au ridicat spre uriaşa platformă pe care era aşezat celebrul sanctuar al lui Artemis, una dintre cele şapte minuni ale lumii. Această Artemis nu era zeiţa fecioară, patroana vânătoarei de la Greci, ci o corcitură a Astartei feniciene. Chipul ei înnegrit, cioplit din lemn de viţă de vie, potrivit unei legende, era căzut din cer, asemenea pietrei negre a mamei zeilor de la Pessinus sau a pietrei Caaba de la Meca. Ea se asemăna cu o străveche divinitate a naturii şi reprezenta instinctul reproducerii, simbolizat prin pântecele masiv acoperit de numeroase formule magice şi bustul format dintr-o grămadă de mamele. Templul era totodată o mare casă de bancă, din cauza încrederii oarbe pe care toţi o aveau în zeiţă. În spatele chipului ei şi sub protecţia sa se găsea întregul tezaur al provinciei Asiei. Aici, ca şi la templul din Ierusalim, erau încredinţate spre păstrare economiile şi averea clerului. Templul era o dată şi jumătate mai mare decât domul din Köln. Bolta era susţinută de 127 coloane ionice, care se sprijineau pe figuri de marmură lucrate artistic. O singură coloană se mai poate vedea astăzi la British Museum. Sanctuarul era împodobit cu capodopere ale lui Phidias, Polictet, Scopas şi Praxiteles. Oraşul vechi era întru totul un oraş sacerdotal. O întreagă armată de preotese şi preoţi, care cu toţii erau eunuci, se găsea sub autoritatea marelui preot sau megabyzos. În jurul preoţilor mişuna, la rândul său, un enorm furnicar format din paznicii de la templu, de cântăreţi, muzicanţi, magicieni şi fachiri. Aceştia se pricepeau să trezească şi să menţină entuziasmul religios în cursul procesiunilor, slujindu-se de cimbale şi alte instrumente muzicale, prin cântecele şi, mai ales, prin dansurile lor bacantice, asemenea acelora ale călugărilor musulmani dansatori. Templul se bucura şi de dreptul de azil pentru toţi criminalii şi atrăgea în domeniul său toate elementele care încercau a se sustrage rigorilor legii.

38. Apolo
Fap 18,24-28; 19,2-7

Cultul lui Artemis nu era unicul element asiatic care dădea Efesului o filozofie religioasă. Pe lângă acesta mai era şi cultul împăratului, care nicăieri n-a avut o dezvoltare mai mare ca în acest oraş. Asia Mică a fost locul de naştere al cultului aşa de înjositor al despotismului (Gregorovius). O inscripţie veche şi ciudată a fost descoperită şi publicată de către savanţii germani acum câteva decenii. E un fragment al unui decret de alianţă al oraşelor greceşti din Asia de pe vremea lui August. Acest decret fixează începutul anului la 23 septembrie, ziua de naştere a împăratului, şi introduce totodată calendarul iulian. Felul în care se face această schimbare ne dovedeşte faptul că August era privit ca începutul unei ere noi.

Dacă cineva vrea să aprecieze întreprinderea îndrăzneaţă a apostolului, trebuie să aibă în faţa ochilor acest dublu fundament: al cultului împăratului şi al lui Artemis. Era nevoie de un curaj de neînfrânt, de o credinţă în puterea biruitoare a lui Cristos, ca să te avânţi în această cetate a necromanţiei asiatice. Paul nu putea să opună adoraţiei puterii copleşitoare a statului roman decât sărăcăcioasa istorie a fiului unui tâmplar din Nazaret, răstignit la Ierusalim, iar beţiei simţurilor din cultul lui Artemis, literaturii oculte şi obscene de la Efes, el nu putea să opună nimic altceva decât taina cea curată despre o bucăţică de pâine asupra căreia Cristos a pronunţat nişte cuvinte misterioase. Acest bărbat trebuie să îl fi simţit în el pe Cristos ca pe o forţă prezentă, cu totul reală şi de neînfrânt, ca să se angajeze într-o asemenea aventură.

Astfel, Paul, cam prin luna aprilie a anului 54, împreună cu tovarăşii săi, păşea pe vechiul bulevard al Efesului, între Pion şi Coressus. El a trecut pe lângă marele gimnaziu, pe lângă Odeon, aşezământul municipal al culturii fizice, pe lângă Agora înconjurată de colonade, mărginită de prăvălii şi magazine. Pe stadionul, ale cărui pietre au fost tăiate în stâncă, se văd şi astăzi dalele cele mari pe care a păşit Paul şi poarta romană prin care a trecut. Acolo a avut o mare bucurie, deoarece în casa lui Acvila îl aştepta deja o locuinţă pregătită.

Puţinii creştini, care trăiau pe acea vreme la Efes, formau o comunitate destul de curioasă. Ei profesau un creştinism foarte incomplet; nu întreţineau nici o legătură cu Biserica apostolilor: un creştinism fără darurile Sfântului Duh şi fără sacramente. Trebuie să amintim că, în primii ani ai creştinismului, o serie întreagă de oameni, evrei din diasporă şi prozeliţi, atraşi de mişcarea lui Ioan Botezătorul de la Iordan, au primit să fie botezaţi de către dânsul şi curând după aceea s-au împrăştiat în toată lumea şi au continuat pe cont propriu misiunea apostolului. Acesta nu era creştinismul autentic de la început, după cum afirmă unii în mod greşit; era un creştinism laic, angajat în mişcarea baptismală ce pornea de la Iordan şi care se va transforma mai târziu în ură contra lui Isus. (Începuturile se găsesc probabil în Mc 9,38-40; Lc 9,49). Aşa-zişii creştini din Efes erau mai mult creştini cu dorinţa, dar cărora le lipsea adevărata credinţă şi ştiinţă religioasă.

Paul a auzit pentru prima dată vorbindu-se despre un reprezentant foarte interesant, însă mai liberal, al acestui creştinism ioanitic, care lucrase deja aici înainte de venirea sa şi apoi plecase la Corint. Era un evreu din Alexandria, un renumit cunoscător al Legii, un orator înfocat şi o fire extrem de atrăgătoare. Numele său era Apollonios, prescurtat Apollos. Şi el fusese atras de mişcarea lui Ioan Botezătorul, care se răspândise până atunci în Egipt; astfel, el devenise un premergător şi un pregătitor de cale pentru adevărata evanghelie. Începând de acum, acest Apolo păşeşte în treacăt, ca o nouă apariţie în cercul de lumină al apostolului, şi are un rol însemnat în cercul său de activitate. O dată cu Apolo, apare un nou element de formare, spiritul alexandrin, care îşi va face apariţia în creştinismul primar. Mai târziu, "şcoala alexandrină" va contribui la apărarea credinţei creştine prin filozofia sa şi prin interpretarea spirituală şi alegorică a Scripturilor. Alexandria era în acel timp centrul teologiei iudaice deschise şi comprehensive, care încerca să contopească înţelepciunea tuturor naţiunilor, să amalgameze ideile logos-lui grecesc, ale forţelor seminale răspândite în lume şi ale raţiunii creatoare universale cu etica stoicilor şi cu mozaicul progresist. Conducătorul acestei şcoli era celebrul Filon, care încerca să împace teoriile "divinului Platon" cu înţelepciunea Scripturii Vechiului Testament. Scopul acestor teologi iudeo-alexandrini era acela de a face din limba şi filozofia greacă un mijloc potrivit pentru a transmite ideile iudaice. Tocmai prin aceasta au reuşit o lucrare providenţială, au ajutat ca limba greacă să devină un mijloc de expresie clasică a dogmei creştine. Apolo trebuie să fi fost un ucenic al acestui Filon şi prin aceasta situaţia sa de creştin este deja bine definită. Religia sa era un creştinism cu avânt platonic, căreia îi lipsea profunzimea mistică. El era un adept însufleţit al învăţăturii morale a lui Isus, al concepţiei sale noi de a-l adora pe Dumnezeu în "spirit şi adevăr" şi expunea toate ideile cu "mare precizie"; totuşi, n-avea nici o idee despre miezul esenţial al creştinismului, despre concepţia mistică a morţii ispăşitoare, a învierii Domnului şi coborârea Sfântului Duh. Ceea ce-i lipsea în privinţa cunoaşterii divine a lui Isus era înlocuit prin iubirea-i arzătoare faţă de Domnul. Luca îl numeşte "un suflet înfocat". Când spune: "Apolo era instruit în învăţătura Domnului (katechumenos) şi învăţa exact istoria lui Isus, însă cunoştea numai botezul lui Ioan", putem deduce că era bine informat asupra unor puncte esenţiale ale creştinismului, asupra părţii sale istorice, asupra mesianităţii şi a naturii divine a lui Isus. În felul acesta, el ajunsese conducătorul spiritual al unui grup de creştini din Alexandria, care cu mult zel cerceta Scriptura, însă nu descoperise legătura cu Biserica. Partizanii săi formau împreună cu sinagoga iudaică aceeaşi comunitate, fără nici o deosebire. El era senzaţia cea mare din Efes. Într-o zi, Acvila şi Priscila au mers şi ei la sinagogă ca să-l asculte. Era o predică mesianică, convingătoare, însă lipsea ceva, acea tonalitate deplină, intimă şi inimoasă a lui Paul. Clopotul suna bine, însă avea în el un alt ton. El vorbea despre Logos, însă îi lipsea Pneuma cea sfântă. După terminarea serviciului divin, ei au făcut cunoştinţă cu acest om, l-au invitat la ei şi i-au dezvăluit acţiunea cea nouă a Spiritului în Biserică, aşa cum o cunoşteau de la Paul. Acest bărbat savant a devenit prietenul casei şi un ucenic pentru botez. Ei i-au povestit lui Apolo despre Biserica din Corint pe care o întemeiase Paul şi despre viaţa ei bogată în daruri carismatice. Atunci Apolo s-a decis să meargă în Ahaia, ca să cunoască pe deplin viaţa Bisericii de acolo în însuşi izvorul ei şi şi-a luat scrisori de recomandare către conducătorul Bisericii de acolo. Se pare că el a fost primit la Corint în Biserică prin Botezul şi Mirul administrat de un ucenic al lui Paul. În curând, el a ajuns subiectul de discuţie al zilei şi a devenit una dintre personalităţile conducătoare ale comunităţii. Apariţia sa a fost ceva nou pentru corintenii cei doritori de lucruri senzaţionale! Elocvenţa sa cu totul antică, avântul său spiritual, purtând pecetea filozofiei platonice, şi care se îndreaptă mai mult spre "cunoaştere" (gnosis) decât spre credinţa (pistis) cea simplă, a măgulit simţământul de demnitate al corintenilor. "Acesta e omul potrivit pentru Corint!" spuneau prietenii săi. Fără ca el s-o fi voit sau s-o fi putut împiedica, s-a format în Biserica din Corint un partid propriu al lui Apolo, care se fălea mult cu superioritatea oratorică a acestuia faţă de cea a lui Paul. Când partizanii săi au devenit prea zgomotoşi, Apolo a părăsit Corintul şi s-a retras la Efes, spre a nu primejdui unitatea Bisericii; o foarte frumoasă mărturie pentru caracterul său dezinteresat.

În afară de acesta, la Efes se mai găsea un alt cerc, format din ucenicii lui Ioan. Cea dintâi grijă a lui Paul era aceea de a conduce acest grup de semicreştini şi de sfinţi curioşi spre o credinţă deplină şi o viaţă total creştină. În cursul acestei activităţi el a avut o experienţă interesantă. A întâlnit un grup de vreo 12 persoane care i-au atras atenţia prin viaţa lor severă şi retrasă. El şi-a dat seama că lipsea ceva în creştinismul lor, şi anume bucuria şi darurile carismatice aşa de răspândite pe acea vreme printre creştini. I-a întrebat îndată: "N-aţi primit voi pe Duhul Sfânt atunci când aţi îmbrăţişat credinţa?" Ei au rămas foarte uimiţi, căci nu înţelegeau despre ce le vorbea Paul. Că Duhul Sfânt a venit deja (la Rusalii), despre aşa ceva ei n-auziseră nimic. "Dar atunci, ce fel de botez aţi primit?" De aici se deduce că ei formau o mică comunitate de oameni pioşi ce îl urmau cu fidelitate pe Ioan Botezătorul în post şi rugăciune. Paul le-a explicat că botezul lui Ioan a trecut de mult, el fiind doar o expresie a credinţei în Cristos ce avea să vină. Ei l-au rugat să fie instruiţi pe deplin şi primiţi în Biserică prin botez şi impunerea mâinilor (sfântul Mir). Li se părea atunci că părăseau o cameră întunecată, o încăpere cu o boltă posomorâtă, spre a intra într-o biserică luminoasă. Sufletul le-a fost inundat de o nouă cunoştinţă, inima le-a fost zguduită cu putere şi cuprinsă de o nădejde însufleţită de credinţă, astfel încât ei au ajuns la o stare de înălţare extatică şi care s-a manifestat prin profeţii şi darul limbilor.

De altfel, Efesul nu era singura comunitate iudaică din diasporă unde se găseau ucenicii lui Ioan. O parte din ei au fost conduşi la Isus de însuşi profetul. Cu toate acestea, persista chiar din timpul vieţii sale o oarecare tensiune şi gelozie între ucenicii lui şi cei ai lui Isus (In 3,26). După moartea profetului, ucenicii s-au grupat în jurul persoanei sale idealizate şi au format comunităţi aparte, independente, dincolo de Iordan, până departe în Asia şi Egipt. Chiar şi evanghelistul Ioan, în prolog, face aluzie la această mişcare a sfântului Ioan Botezătorul. "El nu era lumina, ci avea să dea mărturie despre lumină". Această frază n-ar fi avut nici un înţeles dacă n-ar mai fi existat pe acea vreme adepţi ai lui Ioan Botezătorul, care vedeau în el adevărata lumină. Ei au dispărut cu totul în secolul al II-lea.

Experienţa pe care a avut-o Paul cu cei 12 ucenici ai lui Ioan ne arată cât este de necesară pentru creştinism legătura organică cu Biserica apostolică şi cum un creştinism independent de Biserică, de sine stătător, autonom, curat personal sau chiar biblic, conduce la o izolare neroditoare, la o asceză lipsită de bucurie, la formarea de secte şi la o concepţie străină despre Cristos. Creştinismul pe care Paul l-a găsit la Efes nu era decât un stadiu premergător şi de aceea apostolul e numit ca fiind adevăratul întemeietor al Bisericii din Efes; dar nici aici n-a clădit pe un teren străin.

39. "Grija pentru toate Bisericile" (2Cor 11,28)
Fap 19,8-10; 20,19-21; 2Cor 16,19

La Efes, Paul a rămas, în primul rând, credincios vechii sale metode. Chiar din prima zi, el a trăit din munca mâinilor sale, şezând de dimineaţă până spre amiază la războiul de ţesut. Cu toate acestea, nu putem să nu apreciem şi ceea ce a făcut pentru Paul gazda sa de la Efes. Să ne închipuim viaţa neliniştită din casa acelor oameni; toată ziua, până târziu în noapte, vizite şi oameni străini care aveau ceva de întrebat; unii veneau pentru a cere explicaţii în diferite cazuri de conştiinţă, alţii pentru a se anunţa la cateheză în vederea botezului, aducând ştiri şi salutări de la diferite Biserici din Frigia, Galaţia, Macedonia şi Grecia şi pentru a primi noi instrucţiuni. Oricine ajungea în preajma acestui om era atras în vâltoarea unei vieţi active şi extraordinar de dinamice. Niciodată nu te plictiseai în preajma apostolului! Seara avea loc instruirea catecumenilor începători şi a celor avansaţi, oficiul predicării şi, cât de des posibil, măcar duminica, cina euharistică. Va fi trebuit să deschidă mereu tot mai multe cursuri de cateheză în case particulare, cursuri pe care Paul le încredinţa ucenicilor săi. El îşi va fi rezervat pentru sine numai conducerea întregii instruiri, sacramentele impunerii mâinilor (Mirul şi Preoţia) şi marile prelegeri publice. Potrivit simţământului religios al evreilor, cele dintâi roade consacrate Domnului au o mare valoare. La fel şi Paul, în Scrisoarea către Romani (16,5), cu mândria unui tată, îl salută pe cel dintâi născut al său, pe primul neofit de la Efes. "Salutaţi-l pe iubitul meu Epenet; el este pârga Asiei pentru Cristos".

Chiar şi la Efes sinagogile deveniseră, fără să vrea, vestibulul creştinismului prin învăţătura sa sublimă despre Dumnezeu şi prin legea sa morală. Dar numai datorită lui Paul creştinii din acest oraş au devenit conştienţi că religia lor creştină este diferită de iudaism. Prin cuvântările sale din sinagogă, Paul a închegat relaţiile cu diferitele categorii ale populaţiei, cu cei mai buni şi mai serioşi, cu prozeliţii. Aceştia constituiau nucleul Bisericii celei noi din Efes. Primele trei luni erau extraordinar de preţioase. Însă n-a trebuit să treacă prea multă vreme pentru ca evreii să-şi dea seama că acest creştinism cu totul universal însemna sfârşitul religiei lor pur naţionale. Aceasta a dus la o ruptură. Între timp, interesul pentru noua religie ajunsese aşa de mare, încât Paul, pentru prima dată, a încercat o nouă metodă misionară. Casele particulare erau prea mici şi nu erau accesibile pentru toată lumea. De aceea, el a inaugurat conferinţele publice în felul retorilor păgâni, la care, spre deosebire de prelegerile păgâne, oricine avea acces în mod gratuit.

Iarna bătea la uşă şi Paul nu mai putea, ca până atunci, să-şi continue activitatea sub cerul liber. El a căutat un local potrivit. Un oarecare gramatic Tyrannus, probabil un nou convertit, a fost gata să-i închirieze pentru predicare sala încăpătoare ce o avea. Această sală se găsea probabil în unul dintre cele cinci gimnazii care, în afară de terenuri de sport, jocuri şi instalaţii de băi, cuprindea şi săli de curs pentru conferinţele profesorilor, rectorilor şi poeţilor. Sălile de curs erau fie în formă semicirculară, fie nişte culoare grupate în jurul unei curţi interioare ce avea coloane şi erau numite "schole" (adică timp liber, răgaz, întreţinere). Aşa a ajuns cuvântul grecesc "schole", încetul cu încetul, la înţelesul de astăzi de învăţământ sistematizat. Din textul lui Beza cunoaştem programul exact al apostolului, dar, din nefericire, nu şi materia de expunere. Pe la orele 11 dimineaţa, Tyrannus îşi sfârşea prelegerile. Urma apoi o pauză de o jumătate de oră. De la 11,30 până la 16,30 sala era la dispoziţia lui Paul. Acesta era timpul liber pentru orice îndeletnicire. Dar Paul nu avea timp liber. Toată dimineaţa lucra gânditor la războiul de ţesut spre a-şi câştiga hrana şi plăti chiria. Apoi îşi spăla faţa şi mâinile pentru a se îndrepta spre sala de prelegeri, unde îl aştepta un public foarte amestecat: studenţi, comercianţi, slujbaşi, meseriaşi, filozofi, bărbaţi şi femei din clasele sociale mai înstărite, sclavi şi eliberaţi. Doi ani întregi a desfăşurat Paul această activitate intensă. Marile sărbători închinate în cinstea lui Artemis, mai ales cele din luna mai, care atrăgeau vizitatori din toate ţinuturile stăpânitorilor, au adus la Paul o mulţime de curioşi din toate provinciile Asiei. Că Paul, în atacurile sale ocazionale, n-a cruţat nici cultul lui Artemis, reiese din vorbele argintarului Demetrius, precum şi din Scrisoarea către Efeseni: "Nu vă mai purtaţi cum se poartă păgânii în deşertăciunea minţii lor. Întunecaţi la cuget, ei s-au înstrăinat de viaţa lui Dumnezeu, din cauza neştiinţei lor lăuntrice, din cauza împietririi inimii lor. Deveniţi nepăsători, s-au dedat desfrâului până la făptuirea fără saţ a oricărei necurăţii" (Ef 4,17-19).

Pe lângă această activitate a prelegerilor publice, a intervenit o muncă destul de delicată şi intensă ce consta în vizitarea caselor şi pastoraţia individuală, despre care Paul ne dă o icoană înduioşătoare în cuvântarea sa de despărţire de la Milet. Aceasta era o luptă serioasă pentru sufletele noilor convertiţi, sufletele celor slabi, şovăitori, îndoielnici şi descurajaţi. În câte seri nu stătea cu noii convertiţi şi căuta, în conversaţiile de la masă, obişnuite în Orient, să-i introducă într-o cunoaştere mai adâncă a lui Cristos şi le povestea despre călătoriile sale misionare şi despre progresele credinţei în alte ţări. Scrisoarea către Efeseni ne indică probabil ceea ce predica Paul pe acea vreme. Între timp, Biserica se întărise aşa de mult, încât Paul trebuia să se gândească la o organizare temeinică. În felul acesta, apostolul a fost determinat să organizeze un corp stabil de prezbiteri localnici, aleşi dintre credincioşi, pe care i-a numit "episcopoi" (supraveghetori, Fap 20,28). Acest nume e o simplă transpunere a unui titlu care se aplica în acea epocă funcţionarilor comunali şi celor din corporaţii. Aceşti oameni erau meniţi a deveni, după plecarea sa, păstorii responsabili ai Bisericilor locale, în vreme ce el însuşi ţinea în mâini conducerea supremă a tuturor Bisericilor.

Nicăieri, în activitatea sa de până atunci, Paul nu găsise un câmp de acţiune aşa de întins ca în această provincie a Asiei, extrem de populată. Efesul era, după cum se ştie, capitala acestei provincii care număra aproape 500 de oraşe şi sate. "O mare poartă" se deschidea aici pentru pătrunderea în lumea păgână (1Cor 16,9). Personal, el a rămas la Efes şi ţinea în mâini firele operei sale misionare foarte întinse şi primea trimişi aproape de peste tot unde întemeiase comunităţi; ei rămâneau ataşaţi de dânsul. Astfel au fost Gaius şi Aristarh, Secundus din Tesalonic, Soter din Bereea. Din Corint au venit negustori, meseriaşi, marinari şi bărbaţi de seamă, ca Apolo, Erast, trezorier municipal, şi Sostene, fostul şef al sinagogii. Dacă mai ţinem socoteală şi de prietenii săi mai vechi, îl vedem pe Paul înconjurat de un distins stat major de colaboratori, un cerc de bărbaţi binecuvântaţi de Dumnezeu, cu care discută despre bucuriile şi necazurile tuturor comunităţilor şi pe care îi trimitea să întemeieze noi comunităţi în oraşele din apropiere. "Bisericile Asiei vă trimit salutul lor", le scrie el corintenilor (1Cor 16,19). Efesul era situat la confluenţa a patru văi, traversate de Kaistros, Meandru, Hermus şi Kaikos. Prin această situare geografică, el atrăgea populaţia oraşelor, situate de-a lungul cursului şi la vărsarea lor. Din nefericire, munca misionară a colaboratorilor lui Paul este puţin înregistrată de Faptele Apostolilor; le putem completa prin aluziile făcute în scrisorile sale. Însă în scrisorile apostolului şi în Apocalips apar mereu noi comunităţi a căror întemeiere trebuie să se fi petrecut în acest timp. Aşadar, tovarăşii apostolului s-au dus la Milet, Veneţia antichităţii, care mai visa la măreţia trecutului său istoric, ilustrată prin numele gânditorilor Tales, Anaximandru şi Anaximene, iar acum îşi datora renumele oracolului lui Apolo din Didima şi bogăţiei ţesăturilor de lână. Colaboratorii lui Paul s-au dus la Smirna, regina mărilor, au atins oraşul meşteşugarilor din Magnesia, ale căror ciocane răsunau până departe, au pătruns până în Trales, la negustorii de smochine şi stafide, cărora trebuie să le fi predicat evanghelia diaconului Filip. Alţii au mers în sus pe Kaystros până la Filadelfia, sau au ajuns prin pasul Tmolos până la Sardes, în reşedinţa celebră a regelui Cresus, unde se găseau în acea vreme templul Cibelei şi mormintele regilor libieni. Alţii au evanghelizat Tiatira, oraşul natal al vânzătoarei de purpură Lidia, şi s-au întins încă şi mai departe până în Pergam, unde, potrivit Apocalipsului, se înălţa "tronul Satanei", imensul templu şi impresionantul altar al lui Zeus, ale căror rămăşiţe, păstrate în muzeul Pergamon din Berlin, ne mai vorbesc şi astăzi într-un mod elocvent. Dacă au ajuns până la Troas şi Assus sau dacă Luca a predicat acolo, nu ştim. În tot cazul, curând după aceea, în călătoria sa spre Corint, Paul a găsit acolo o comunitate creştină. Aşa s-au dezvoltat cele şapte Biserici din Asia. Ca o coroană cu şapte stele înconjurau aceste comunităţi fiice comunitatea mamă de la Efes. Plin de bucurie, putea să le scrie din Roma: "Odinioară eraţi în întuneric, dar acum sunteţi lumină în Domnul" (Ef 5,8). Ar trebui să ne mirăm că a fost suficient un timp atât de scurt pentru ca evanghelia să se răspândească în întreaga provincie. Însă Faptele Apostolilor ne spun fără îndoială că "toţi locuitorii Asiei, iudei şi păgâni, au auzit cuvântul Domnului" şi că Demetrius a reuşit să aţâţe poporul, spunând că acest Paul, nu numai la Efes, dar aproape în toată Asia, a convins şi a atras multă lume ca să-l urmeze".

Credinţa creştină înflorise bine într-un ţinut bogat din sudul Frigiei, pe valea Lykosului, un afluent al Meandrului. Acolo erau situate trei oraşe pline de viaţă: Colose, Laodiceea şi Hierapolis. Colose (astăzi Chonas) era un orăşel de provincie, demodat şi liniştit, la picioarele muntelui Cadmus, care îl domina cu masa sa impozantă şi cu numeroasele sale pârâuri ce alimentează Meandrul şi Lykosul. Epafras, un nobil grec din Colose, pe care Paul îl câştigase pentru religia creştină şi pe care-l iubea în chip deosebit, ca pe prietenul şi colaboratorul său, a devenit apostolul acestui ţinut. Paul ne oferă o frumoasă mărturie: "Astfel aţi învăţat de la Epafras, iubitul vostru tovarăş de slujbă, care ne înlocuieşte ca un credincios servitor al lui Cristos" (Col 1,7). Epafras, mai târziu, a fost şi el părtaş la închisoarea apostolului, de la Roma. Probabil că prin el Paul s-a împrietenit cu Filemon, un cetăţean bogat din Colose, care, împreună cu soţia sa, Apfia, îi datora cea mai mare fericire a vieţii sale. El şi-a pus casa la dispoziţia comunităţii pentru adunările liturgice. Sclavul său Onesim a adus probabil mai multe scrisori. Într-o zi, Filemon i l-a prezentat lui Paul pe prietenul şi ruda sa Arhip; l-a îndrăgit atât de mult pe tânărul bărbat, încât l-a făcut preot şi l-a numit mai târziu "tovarăşul său de arme" (Col 4,17; Fil 2; 2Tim 2,3).

De la Colose, Epafras a mers în oraşul vecin Laodiceea (Eski Hissar), unde se fabricau frumoasele ţesături de purpură şi care era vestit printr-o şcoală de medici oftalmologi. Epafras întemeiase şi aici o comunitate care se aduna în casa lui Nimfa (= Nymphodoros) (Col 4,15).

De partea cealaltă, acolo unde Lykosul se uneşte cu Meandrul, pe o stâncă înaltă e aşezat vechiul oraş sfânt al frigienilor, Hierapolis, renumit prin una dintre cele mai curioase minuni ale naturii. Şi aici a lucrat Epafras ca un mesager al credinţei. Deoarece Paul spune despre dânsul: "El se luptă pentru voi în rugăciunile sale. Sunt martor că mult se străduieşte pentru voi, cât şi pentru cei din Laodiceea şi Hierapolis" (Col 4,12). Probabil că Epafras îndeplinea în această regiune funcţia de episcop.

Poporul frigian avea tendinţe spre mistică şi visare. El întreţinea sub dubla influenţă a parsismului (religie irano-persică a lui Zoroastru) şi a iudaismului tardiv un cult al demonilor şi al îngerilor încă înfloritor în secolul al IV-lea, după cum ne-o dovedesc nişte inscripţii şi actele conciliului din Laodiceea. Însă Frigia, datorită muncii ucenicilor lui Paul, a devenit în curând o mare citadelă a creştinismului. Un mare număr de monumente şi inscripţii analizate de Ramsay, exploratorul lui Paul, ne dovedesc caracterul timpuriu al creştinării Frigiei.

40. "Înălţimile lui Dumnezeu" şi "abisurile Satanei"
Fap 19,11-12

Paul se găsea la apogeul activităţii sale. Conferinţele sale publice în sala de cursuri a lui Tyrannus, influenţa sa crescândă în întreaga provincie, probitatea caracterului său trebuie să fi făcut o adâncă impresie asupra oamenilor din viaţa politică, deoarece aflăm că mai mulţi "asiarhi", adică membri ai dietei provinciale şi conducători de jocuri, se împrieteniseră cu Paul. Chiar şi guvernatorul oraşului pare să-i fi fost binevoitor.

Pe atunci mişunau pretutindeni destul de mulţi şarlatani, înşelători ai poporului, care exploatau credulitatea acestuia în scopurile lor egoiste. Vindecările miraculoase ale zeului mântuitor (Soter) Asclepios, băuturile vrăjite şi talismanele, astrologia şi ghicitul aduceau mari venituri unei cete de preoţi magi şi şarlatani. Efesul era un oraş unde teozofia, ocultismul şi magia neagră aveau mulţi adepţi, iar spiritiştii îi introduceau pe oameni în "abisurile Satanei" (Ap 2,24). Într-o atare lume dedată la lucruri magice şi diabolice, Paul a fost nevoit să facă să strălucească, în contrapondere, puternicile sale daruri carismatice. Faptele minunate de la Efes, despre care vorbeşte Luca, sunt o dovadă în acest sens. Ceea ce nu reuşea cu predica o făcea "puterea Duhului" şi dovezile sale, vindecări de bolnavi şi izgonirea diavolilor. În antichitatea păgână, ca şi în ţările de misiuni, bolnavii sunt cei mai nenorociţi. Când Paul mergea pe străzi, de-a lungul caselor erau aşezaţi bolnavi, paralitici, oameni mâncaţi de lepră cu răni pline de puroi, care-i întindeau rugător mâinile sau nişte cioturi de braţe, cum se mai poate vedea şi astăzi în Orient. Iar Paul, prin invocarea numelui lui Isus, îi vindeca, fără altă răsplată decât aceea ca de acum înainte ei să laude numele lui Isus. "Gratis aţi primit, gratis să daţi!"

Puterea influenţei sale era aşa de mare, încât unii au reuşit, apelând la Paul, să-i scoată pe diavoli. Predilecţia efesenilor pentru astfel de scene rare, înfiorătoare şi senzaţionale a produs un caz foarte chinuitor, pe care Luca îl descrie cu mult umor. Cei şapte fii ai unui mare preot evreu numit Sceva, o adevărată trupă de exorcişti ambulanţi, au făcut exorcism public. Cel posedat îşi bătea joc de toate eforturile lor. Populaţia dezamăgită, cum se întâmplă de obicei, a luat poziţie contra şarlatanilor; toată reputaţia lor era în joc. Neştiind ce să mai facă, în disperarea lor, au încercat acelaşi "mijloc magic" de care se folosea Paul, "numele lui Isus pe care îl predică Paul". Dar Isus n-a îngăduit ca numele său să fie folosit ca mijloc de vrăjitorie. Ei au primit răspunsul ironic: "pe Isus îl cunosc, îl cunosc şi pe Paul, dar voi cine sunteţi?" Şi, plin de mânie, cel posedat s-a repezit cu furie asupra lor, bătându-i pe doi dintre ei, sfâşiindu-le hainele, în vreme ce ceilalţi, plini de ruşine şi dispreţ, au trebuit să se retragă. Acesta a fost un mare triumf pentru Paul. Numele lui Isus era acum pe toate buzele şi era pronunţat cu respect. Acum era evident că Paul nu săvârşea minunile sale printr-un mijloc magic, ci prin puterea lui Cristos cel ceresc. Aceasta era lupta despre care Paul scrie: "Lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a cărnii, ci împotriva domniilor şi stăpânirilor acestei lumi de întuneric, împotriva spiritelor rele din înălţimi" (Ef 6,12).

Numele lui Isus triumfa pretutindeni. O sută de predici ale apostolului n-ar fi avut atâta efect cât acest argument întărit prin fapte. Aceasta este puterea faptelor! Paul a remarcat aceasta prin sporirea numărului auditorilor săi. Marele taumaturg le părea înzestrat cu o putere superioară, ca una dintre acele fiinţe divine ce sunt din când în când trimise din ceruri, întărită cu o putere divină ca să îndeplinească o misiune divină. Şi când el zicea cu o voce plină de emoţie: "La numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din cer, de pe pământ şi de sub pământ, iar orice limbă să dea mărturie că Domnul este Isus Cristos spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl!" (Fil 2,10), atunci un adevărat cutremur şi fior trecea prin toţi cei de faţă. Mulţi îmbrăţişau credinţa. Aceste zguduiri psihologice, acest fenomen de înviere spirituală provoca o mărturisire publică a păcatelor pe care noi, oamenii din nord, cu greu o înţelegem, dar pentru cei din sud apare ca ceva firesc. Paul, marele psiholog, maestrul în arta de a conduce sufletele, s-a recunoscut pe sine în toate acestea. El şi-a dat osteneala ca să-i calmeze pe aceşti oameni şi să îndrepte spre o cale bună emoţiile lor încă nepurificate. În acea zi nu mai era cazul unei prelegeri. Cât tras, cât împins, Paul a mers sus pe Agora. Din toate părţile ei au adus cărţile lor de ocultism, papirusurile magice şi cărţile cu tălmăcirea viselor. În curând, s-a încins un foc în care ardeau şuierând pergamentele şi amuletele. Alţii aduceau cărţi magice atribuite lui Noe şi Solomon şi le aruncau în foc. Abia acum efesenii erau liniştiţi şi se credeau iertaţi. Trebuie să fi fost un mare foc, dacă Luca evaluează valoarea cărţilor arse la 50.000 de drahme (40.000 de mărci). Era ca o torţă uriaşă aprinsă în faţă întregului Efes, anunţând declinul puterii păgânismului şi aurora evangheliei.

De unde avea Paul această influenţă enormă asupra oamenilor? Era puterea personalităţii sale neînfrânte, a vieţii sale lipsite de egoism ce izvora dintr-un punct central, unitar şi divin, de la Cristos. Era, de asemenea, secretul influenţei adevărate, autentice şi binefăcătoare, care vine din lumina lui Dumnezeu şi care conduce spre lumină. Dar mai există încă un mijloc de a-şi câştiga influenţa, de a domina asupra oamenilor; este secretul influenţei satanice, care se ridică din adâncuri, din puterea Satanei, şi conduce spre "abisurile Satanei".

Paul era un prea mare psiholog ca să nu-şi dea seama că atari dispoziţii foarte favorabile la care asista nu puteau să dureze prea multă vreme. Întotdeauna după "Osana" a urmat un "crucifige". Acest exces de veneraţie fanatică s-a revărsat asupra lui Paul pentru scurt timp. Cu toate acestea, el era prea înţelept spre a se complace în acest succes şi spre a savura acest fum de tămâie. El ştia că acum puterea întunericului era mobilizată împotriva lui. Pentru el, Satana nu era o fantezie, ci o crudă realitate. Scrisoarea întâi către Corinteni, care a fost scrisă în acest timp la Efes, şi a doua, scrisă după izbucnirea pasiunilor populare, ne arată un alt aspect al situaţiei. În curând a venit asupra lui Paul vremea "marilor umiliri, lacrimi şi încercări" (Fap 20,19). Atât Faptele Apostolilor, cât şi Scrisoarea către Efeseni ne dau cheia spre a înţelege aceste dureri. El îşi dădea seama că în spatele scenei se ridica împotriva lui o putere infernală. Tot felul de duhuri rele se aliaseră împotriva lui într-un atac concentric. Cu greu poţi găsi un sfânt sau un mistic în viaţa căruia diavolul să nu fi jucat vreun rol. Şi nu există credinţă serioasă într-un Dumnezeu personal, nu există credinţă profundă, dacă nu vrem să ştim nimic despre existenţa marelui duşman al lui Dumnezeu.

Măsura vieţii sale creştine era deopotrivă pentru Paul gradul de suferinţă în unire cu Cristos. Trebuie să fi dus o viaţă de mari lipsuri dacă pe acea vreme putea să le scrie corintenilor: "Până în ceasul de faţă suferim de foame şi de sete, suntem goi" (1Cor 4,4). O atare sărăcie era cauzată de măreţia sufletului său, lucru imposibil pentru coreligionarii lacomi de bani. Paul nu se mai putea dedica lucrului decât foarte puţin şi adesea trebuia să-l întrerupă zile întregi. Ocupaţiile sale pastorale, corespondenţa cu celelalte comunităţi îi răpeau tot timpul.

Tocmai atunci scria galatenilor săi: "însă departe de mine gândul de a mă mândri, în afară doar de crucea Domnului nostru Isus Cristos" (Gal 6,14). În ambele scrisori către corinteni el ne-a lăsat nu mai puţin de patru mărturisiri zguduitoare de suferinţă. "Mi se pare că Dumnezeu ne-a pus cei mai de pe urmă pe noi, apostolii, ca pe nişte osândiţi la moarte, de am ajuns priveliştea lumii, a îngerilor şi a oamenilor. Trebuie să ne lăsăm loviţi. Suntem oameni fără patrie. Ca nişte lucrători trebuie să muncim cu mâinile noastre. Nu e oare ca şi cum am fi ajuns de batjocură pentru lumea întreagă? Suntem insultaţi şi noi binecuvântăm, suntem prigoniţi şi noi îndurăm, ne blestemă şi noi ne rugăm; suntem trataţi ca gunoiul care e aruncat cât mai departe posibil; suntem alungaţi din oraş în oraş" (1Cor 4,9-13). A-şi îndeplini misiunea sa pe pământ în mijlocul suferinţelor, Paul a învăţat-o de la Învăţătorul său ceresc.

Faptul cel mai îngrozitor pe care Paul îl pomeneşte din şederea sa la Efes este "de a fi luptat cu fiarele" (1Cor 15,31). Unii exegeţi au luat această expresie în sens figurat, alţii consideră că se referă la un eveniment real. Oricum ar fi, expresia aminteşte cu putere un pasaj din scrisorile sfântului episcop martir Ignaţiu de Antiohia, un ucenic fidel al veneratului său maestru. Paul îşi descrie astfel suferinţele sale, fiind captiv pe corabie, precum şi păţaniile sale cu soldaţii de gardă. "Din Siria şi până la Roma m-am luptat cu fiarele, sunt încătuşat între zece leoparzi". Lucrul acesta e spus în chip alegoric, şi totuşi e un fapt adevărat. Suntem astfel nevoiţi, dacă nu voim să-l acuzăm pe apostol de fanfaronadă, să presupunem şi la el o întâmplare reală, o catastrofă care aproape l-ar fi nimicit. Fiecare încercare de atenuare a semnificaţiei se loveşte de limbajul cu prisosinţă real al apostolului. "Într-adevăr, mi se pare că Dumnezeu ne-a pus pe cei din urmă pe noi, apostolii, ca pe nişte osândiţi la moarte, încât am ajuns priveliştea lumii, a îngerilor şi a oamenilor" (1Cor 4,9). Sau, curând după catastrofă, el scrie: "Nu vreau să rămână necunoscută strâmtoarea venită asupra noastră în Asia şi că am fost apăsaţi peste măsură şi peste puteri, încât ne luasem nădejdea de la viaţă. Ba chiar duceam în noi osânda de moarte" (2Cor 1,8).

Unii cercetători mai noi admit, nu fără motiv, o captivitate a apostolului la Efes (bazându-se pe 2Cor 6,5; 11,23). Când Paul menţionează, puţin după aceea, în Scrisoarea către Romani şi plin de recunoştinţă că-şi datorează viaţa lui Acvila şi Priscila (16,4): "Ei capul şi l-au pus în joc pentru viaţa mea" şi când îi numeşte, în aceeaşi scrisoare, pe Andronic şi Iunias ca "tovarăşii săi de neam şi robie", atunci e foarte greu să mai vorbim aici de o expresie metaforică.

La aceste suferinţe exterioare s-au adăugat şi cele sufleteşti, pe care i le pricinuiau iubiţii săi copii corinteni şi galateni. Inima şi sufletul erau pline de amărăciune când se gândea la faptul că opera vieţii sale, pe care ca un "arhitect înţelept" al lui Dumnezeu o construise, era acum ameninţată să se prăbuşească din cauza duşmanilor săi evrei. Ceea ce îi mai sporea durerea acestui om sensibil era sentimentul singurătăţii şi al părăsirii. Tocmai acum era aproape singur, lipsit de prietenii săi cei mai intimi. Timotei, Erast şi Titus plecaseră spre Macedonia şi Grecia. Să nu ne mirăm văzându-l trecând printr-o perioadă de adâncă mâhnire. Noi cunoaştem deja acest lucru de la Corint, când nopţi întregi nu dormea, iar sufletu-i era atât de neliniştit şi întunecat. Când deodată se simţi cuprins de o forţă lăuntrică şi auzi glasul Domnului: "Nu te teme! Eu am un popor numeros în acest oraş!" Aşa a crezut el mereu în puterea lui Dumnezeu, care poate să învie chiar morţii. El n-a pierdut nădejdea la Corint şi n-a disperat nici la Efes. Astfel, şi aici, la Efes, omul lăuntric se ridică cu forţe noi din orice durere. "Am crezut, de aceea am vorbit... De aceea nu ne lăsăm, şi chiar dacă se năruie în noi omul dinafară, cel lăuntric se înnoieşte zi de zi" (2Cor 4,13-16). Numai cine crede, asemenea lui Paul, poate să vorbească despre suferinţele sale şi are dreptul să o facă. Şi la Efes a fost susţinut de glasuri cereşti, în vreme ce era solicitat la noi munci (Fap 19,21). I se arăta calea spre Macedonia, Ahaia, Ierusalim şi, în sfârşit, dincolo de Orient, dorul cel tainic al apostolului: Roma. Tocmai atunci Duhul îi arătase capitala lumii ca un focar de unde trebuia să strălucească pentru totdeauna lumina lui Cristos.

41. "Sunteţi chemaţi la libertate"
Scrisoarea către Galateni

Ceea ce Paul prevedea de mult timp, făcându-şi griji, acum s-a şi întâmplat. În frumoasa armonie, în acea relaţie de încredere dintre el şi iubiţii săi galateni, adversarii iudeo-creştini reuşiseră să producă o primă discordie. Ştirile erau tot mai numeroase, relatând că ei invadaseră cu totul primele comunităţi de la nord de Taurus şi că puneau acolo în mişcare o contramisiune plină de râvnă.

Paul obişnuia cu plăcere să-i trimită pe discipolii săi în călătorii însemnate pentru a se informa. Oare adusese Timotei atari ştiri din patria sa? Sau poate colonişti din Galaţia s-au prezentat la Paul, în atelierul lui Acvila, pentru a-l informa despre ceea ce se petrece? Nişte predicatori străini, oameni cu pregătire, au venit de la Ierusalim, ziceau ei, având scrisori de recomandare din cercul lui Iacob. Ei vorbeau în casele fraţilor mai distinşi şi în adunările religioase. Ei spuneau că Paul nu este un apostol adevărat ca cei de la Ierusalim, că acesta nu l-a văzut niciodată pe Isus. Că el singur a fost nevoit să înveţe evanghelia de la vechii apostoli şi care singuri sunt "competenţi". El a omis lucrul cel mai de seamă în predicile sale: şi creştinii proveniţi dintre păgâni sunt obligaţi să ţină legea lui Moise. El a trecut acest lucru sub tăcere, deoarece voia să modeleze evanghelia după placul păgânilor pentru a-i putea aduna pe cât mai mulţi posibil. El se poartă când într-un fel, când în altul. La Listra, el a orânduit ca Timotei să fie circumcis, ca să-i măgulească pe evrei; din contră, păgânilor nu le-a spus nimic despre circumciziune, ca să fie pe placul lor.

Paul a fost tare zguduit. Prima sa Biserică, pe care el o născuse în dureri, era pe cale să se prăbuşească. Ce mult i-ar fi plăcut să plece îndată cu aceşti mesageri, să se ducă la iubiţii săi galateni; la aceşti copii mari cu o privire sinceră, dar cu inimi şovăitoare. Dar chestiuni curente, grija pentru toate Bisericile îl împiedicau. Cine erau aceşti oameni intrigaţi? De bună seamă erau trimişi ai acelor "fraţi mincinoşi ce se strecuraseră pe lângă dânsul" şi ai acelor zeloţi care respingeau în mod fanatic tot ceea ce nu era iudaic şi se infiltraseră în tânăra Biserică pentru a se folosi de ea în realizarea vederilor lor politice, încercând chiar să exercite asupra apostolilor un fel de tiranie. Ei făceau multă "vâlvă cu privire la lege" în comunităţile paşnice ale lui Paul, în case, în aşa fel încât "cearta şi discordia" (Gal 5,15) deveniseră pâinea cea de toate zilele acolo unde mai înainte erau faptele Duhului. Paul ar fi putut da uitării atacul asupra persoanei sale; însă ca cineva, fără ştirea lui, să-i înşele pe aceşti copii ai naturii, fără ca ei s-o bănuiască, în comoara lor cea mai scumpă a credinţei şi în libertatea lor în Cristos, asta îi sfâşia inima. Când Paul privea în urmă asupra lucrurilor pe care reuşise să le realizeze în comunităţile sale, vedea în urma-i "raza de foc a Duhului", vedea strălucind carisme peste carisme, minuni peste minuni. Noii convertiţi se rugau, cântau, îi adresau lui Cristos din Euharistie cântece de mulţumire, vorbeau diferite limbi, îi vindecau pe bolnavi şi făceau minuni. Şi acum oare acest elan înălţător de viaţă nouă trebuia să facă loc practicilor serbede şi reci ca gheaţa ale Legii? Dacă nu vrem să-l considerăm pe Paul un lăudăros, atunci ne putem închipui situaţia destul de serioasă în care se afla.

Asemenea unui general care înainte de hotărârea decisivă îşi adună în jurul său statul major, Paul îi reuni în jurul său pe toţi colaboratorii şi tovarăşii săi de arme, prezenţi la Efes, pentru a discuta cu dânşii: Timotei şi Tit, Tihic şi Trofim din Efes, Gaius din Aristarh din Macedonia, Sostene şi Erast din Corint, Gaius din Derbe şi Epafras din Colose. Tactica unui mare conducător de oameni se distinge prin faptul că el face ca prietenii săi să ia parte la hotărârile sale ca şi cum acestea ar fi pornit de la dânşii.

Redactarea scrisorii trebuie plasată la limita anilor 54-55. În sprijinul acestei afirmaţii posedăm un criteriu extern. Paul îi dojeneşte pe galateni deoarece au lăsat să li se impună calendarul evreu cu anul sabatic. Or, noi ştim de la Iosif Flaviu (Ant. Jud., 15, 1-2) că anul 54 era un an sabatic. Probabil că Paul scrie în cursul acestui an, pe care galatenii, induşi în eroare, îl celebrau în spirit iudaic.

Scrisoarea întăreşte impresia că Paul era un personaj pasionat. Epistola e, pentru a o caracteriza lapidar, scrisă cu litere de foc. În ideile fundamentale, prin motivaţiile biblice şi felul de exprimare, ea este, ca să spunem aşa, o schiţă pentru Scrisoarea către Romani de mai târziu, pe când temperamentul şi tonul pasionat ne fac să ne gândim la Scrisoarea a doua către Corinteni. Unele cuvinte nu se explică decât prin emoţia sfântă a momentului; aşa sunt expresiile de surprindere şi consternare, blestemul repetat de două ori asupra acelora care predică o altă evanghelie, frazele întrerupte care denotă o puternică tulburare a sentimentelor. Două mari laitmotive domină cuprinsul şi succesiunea ideilor care depind una de alta şi se încrucişează în mod reciproc: 1. motivul personal: originea primară şi autentică a misiunii sale apostolice; 2. motivul obiectiv al evangheliei sale despre mântuire prin credinţă.

Partea întâi a scrisorii este o violentă "apologia pro vita sua", apărarea propriei sale misiuni apostolice. El ştie că a primit prin Sfântul Duh exact aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi 12 apostoli. Aşadar, tăgăduirea misiunii sale apostolice l-a constrâns pe Paul să se coboare în adâncul propriei conştiinţe şi să scoată de acolo fundamentele teologice ale situaţiei sale excepţionale. Există ceva măreţ în această siguranţă de neasemuit a chemării sale.

"Paul, apostol din partea oamenilor, nu din propria sa iniţiativă, ci numai datorită trimiterii lui Isus Cristos înviat. Toţi fraţii care mă asistă cu credinţă şi sunt în preajma mea sunt de acord cu textul acestei scrisori trimise Bisericilor din Galaţia. Daţi-mi voie ca fără înconjur să trec la subiect! Eu mă mir că aşa de repede părăsiţi evanghelia mea, spre a trece la o alta, care e cu totul opusă. Eu v-am condus primul la Cristos. Iar acum vă lăsaţi amăgiţi ca şi cum ar exista o altă evanghelie mai bună, pe care eu aş fi ciopârţit-o. O atare evanghelie nu există; dar există oameni care vă sucesc capul şi falsifică evanghelia. Chiar eu, Paul, sau unul dintre prietenii mei, sau chiar un înger din ceruri dacă v-ar vesti o altă evanghelie afară de aceea pe care v-am vestit-o eu, să fie afurisit. Eu nu retrag nimic din ceea ce am spus şi vă repet vorbele rostite cu ocazia ultimei şederi la voi. Dacă cineva predică o altă evanghelie, diferită de cea pe care v-am predicat-o eu, să fie afurisit. S-a spus pe seama mea că sunt un linguşitor, dornic de a câştiga popularitate, că nu-mi pasă de Dumnezeu! Că eu am speculat cu şiretenie antipatia voastră faţă de circumciziune şi astfel am nesocotit cel mai bun lucru. Credeţi voi într-adevăr că eu caut favoarea oamenilor? Dacă aceasta ar fi fost intenţia mea, de multă vreme aş fi renunţat la a-l sluji pe Cristos. Aceste două lucruri nu pot sta împreună. Nu, eu sunt robul lui Cristos, lui îi aparţin cu pasiune şi iubire.

Fraţilor, eu vreau să vă explic încă o dată natura şi obârşia evangheliei mele; ea nu este o născocire omenească. Eu n-am fost la şcoala nici unui om, n-am fost ucenicul nici unui apostol, ci am primit-o printr-o descoperire directă. Mi se reproşează azi purtarea mea de altădată. Unii se miră de faptul că Cristos mi-a apărut la Damasc şi că m-a chemat să fiu apostolul păgânilor. Se fac tot felul de presupuneri asupra schimbării surprinzătoare a părerilor mele. Dar cine e în stare să schimbe planurile lui Dumnezeu? Acum recunosc că Dumnezeu m-a ales din sânul mamei mele şi că el a binevoit să mă cheme prin harul său fără a ţine cont de voinţa mea, ca să-l descopere prin mine pe Fiul său. Din acel ceas, hotărârea mea a fost luată. N-am avut sfat de la nici un om. Când Dumnezeu vorbeşte, carnea şi sângele n-au nimic de spus. Niciodată n-am căutat să intru în legătură cu apostolii cei renumiţi de la Ierusalim".

Apoi Paul povesteşte într-un fel foarte viu întâmplările ce ne sunt deja cunoscute: şederea sa în singurătatea din Arabia, vizita sa la Damasc şi Ierusalim, călătoria în patria sa, deliberările la conciliul apostolic, împărţirea ţinuturilor misionare prin înţelegere şi strângere de mână. Aceasta este o dovadă suficientă că învăţătura şi chemarea sa este de aceeaşi calitate ca şi a iluştrilor apostoli. Iar mai departe el povesteşte, ca o altă dovadă a concepţiei sale autonome despre mântuire, cunoscutul conflict avut cu Petru la Antiohia. Argumentarea sa culminează cu următoarea reflecţie: dacă cineva, ca om, urmând anumite prescripţii religioase cu ajutorul legii, ar putea să ajungă la mântuire, atunci moartea lui Cristos ar fi fost fără nici un rost. Dumnezeu l-ar fi jertfit în zadar pe Fiul său şi prin această jertfă ar fi comis o greşeală.

Paul ajunge acum la partea obiectivă: la tratarea temei celei mari a îndreptăţirii prin credinţă. Pentru a putea evita o neînţelegere istorică pe care o face Reforma, trebuie remarcat că Paul nu vorbeşte aici despre faptele morale ale omului după justificare şi nici despre viaţa omului în starea de har. În polemica cu adversarii, el ia în discuţie prima îndreptăţire, renaşterea omului, însuşirea mântuirii şi realizarea mântuirii în fiecare suflet, trecerea de la starea de păcat la starea de har. Aceasta, în mod exclusiv, este lucrarea lui Dumnezeu, o consecinţă a morţii ispăşitoare a lui Cristos, fără nici o contribuţie personală din partea omului; orice act uman independent şi bun din punct de vedere moral nu poate deveni cauza şi condiţia de mântuire, în afară de actul de credinţă însufleţit de iubire şi plin de căinţă. Dar însuşi acest act este lucrarea Duhului, aşa că imboldul pleacă întotdeauna de la Dumnezeu.

Paul spulberă punctul de vedere al adversarilor săi cu două argumente puternice; unul este pentru creştinii veniţi din păgânism, celălalt pentru iudeo-creştinii cunoscători ai Bibliei. Paul le aminteşte păgânilor convertiţi despre experienţa lor sufletească, despre evenimentul convertirii lor:

"Când aţi îmbrăţişat credinţa şi (în Botez şi Mir) l-aţi primit pe Sfântul Duh care s-a revărsat cu îmbelşugare asupra voastră cu dovezi sensibile şi fapte strălucite, prin vorbiri profetice, vindecări de bolnavi şi minuni, prin cunoaşterea inimilor şi prin emoţii puternice, ştiaţi voi atunci despre legea mozaică? Oare datoraţi entuziasmul vostru pentru Cristos propriilor voastre eforturi morale sau poate respectării anumitor prescripţii cu privire la alimente sau a altor practici, sau mai degrabă simplei primiri a predicilor mele? Nu v-am zugrăvit eu în faţa ochilor chipul lui Isus aşa de viu încât aţi retrăit direct în suflet răstignirea sa? Acum vă întreb numai un lucru: cine v-a încântat şi v-a vrăjit în felul acesta? Oare trebuia ca cineva să spună pe seama voastră prostia că într-un sfânt entuziasm aţi pornit pe calea lui Cristos ca în cele din urmă s-o sfârşiţi din nou în iudaism şi în sărăcăcioasele sale prescripţii externe? Voi aţi păşit în şcoala cea înaltă a cunoaşterii lui Dumnezeu şi a cunoaşterii lui Cristos şi Dumnezeu vă cunoaşte pe voi; şi iată că voi vreţi acum să vă întoarceţi iarăşi la «primele elemente» şi, ca nişte copii, să începeţi a silabisi? Vreţi voi să imitaţi pâraiele voastre de munte, care curg la vale aşa de frumos şi de cristalin din Sultan-Dagh şi apoi se pierd în băltoace aducătoare de friguri şi se preling neproductive şi sărăcăcioase? Unde e acea perioadă minunată a primei voastre iubiri faţă de Cristos, a încrederii dintre mine şi voi? Când au izbucnit primele furtuni ale prigoanei, iar voi eraţi aşa de mândri de a suferi pentru Cristos, cine v-a dat puterea pentru aşa ceva? Oare toate acestea au fost zadarnice?"

Al doilea argument e luat din Biblie, din explicarea tipic alegorică a figurii celei mai mari şi pline de credinţă din Vechiul Testament, figura preferată a poporului evreu. Abraham era tipul, străbunul spiritual al tuturor celor care cred. Făgăduinţele care i-au fost făcute nu sunt legate de descendenţa după trup, de o moştenire sau legătură de sânge. Mântuirea făgăduită lui nu este privilegiul unei rase, ci un bun general, al întregii omeniri, la fel de universal după cum este însăşi Biserica. În el ni s-a arătat calea mântuirii pentru toate vremurile: credinţa. Moise, cu cărţile sale de legi, nu a venit decât după 430 de ani. El a avut de a face cu un popor devenit pe jumătate sălbatic, cu totul înstrăinat de Dumnezeu din cauza şederii sale prelungite printre păgâni. Acest popor avea nevoie de o educaţie de secole sub frâul aspru al legii. Aşadar, la început legea avea un caracter tranzitoriu în planul mântuirii, doar o valoare pedagogică pentru anii minorităţii spirituale. Dar acum a venit plinătatea vremii. Omenirea a părăsit şcoala elementară şi a fost primită în şcoala superioară a lui Cristos, în care nu mai există nici o deosebire între evrei şi păgâni, greci şi străini, stăpâni sau slugi, bărbat sau femeie.

După ce Paul, cu armele sale puternice ale argumentării, şi-a zdrobit adversarii, devine iarăşi calm ca o mamă şi dă curs liber sentimentelor sale. "Acum aş dori ca o mamă să îndur din nou chinurile unei naşteri de dragul vostru şi să-mi schimb vocea, ca să vă vorbesc aşa cum o mamă se adresează copilului său!" Totuşi, e demn de remarcat ce contraste întruneşte în sine acest om: o logică tare ca oţelul, o voinţă de fier, aliată cu o gingăşie de mamă! Astfel se aseamănă cu Învăţătorul său divin. Paul face o scrută pauză în dictare şi apoi merge la ultimul atac:

"Voi credeţi că eu poate nu înţeleg nimic din legea lui Moise? Ascultaţi o întâmplare pe care vreau s-o şi tălmăcesc după toate regulile interpelării iudaice. Ştiţi că Abraham a avut doi fii. Ismael era fiul servitoarei Agar, rodul impulsului sexual; Isaac era fiul Sarei, al stăpânei, rodul făgăduinţei divine. Regăsim aici o asemănare cu cele două legăminte ale lui Dumnezeu: cel vechi de pe muntele Sinai, care aduce pe lume copii sclavi, şi noul legământ de pe muntele Sion, care dă naştere la copiii lui Dumnezeu! Agar înseamnă în limba arabă "munte" (hahar) şi indică Sinaiul, dar reprezintă totodată Ierusalimul de astăzi care este mama noastră de sclavi, prin constrângerea morală pe care o exercită şi nu vrea să ştie nimic de libertate. Dimpotrivă, Sara cea liberă este tipul noului Ierusalim. Eliberat de orice constrângere morală, el este mama noastră spirituală. Cei ce vă ademenesc sunt fiii lui Agar, copiii roabei, pe când noi suntem fiii femeii libere şi ai făgăduinţei. Sub ochii voştri se repetă astăzi, ca şi odinioară, aceeaşi istorie: fiul femeii libere, evanghelia cea adevărată, e prigonit de fiul sclavei, religia legii. Spuneţi, aşadar, celor ce vă ademenesc că ei sunt fiii roabei; noi suntem cei liberi. Cristos ne-a dobândit această libertate. Poate fi oare o evanghelie mai frumoasă? Însă această libertate nu înseamnă o desfrânare, după cum ne acuză duşmanii noştri! Prin libertatea lui Cristos, noi am fost scoşi din slujba elementelor, a demonilor, a puterilor ursitei şi eliberaţi de prescripţiile omeneşti şi am intrat în slujba lui Cristos. Dar aici domneşte iubirea; şi tocmai această poruncă a iubirii este călcată în chip ruşinos de cei ce vă ademenesc. De când au venit ei la voi, e numai ceartă şi vrajbă! Alţii au o mie de prescripţii, însă legea noastră creştină spune: lăsaţi-vă conduşi de Duh! Priviţi totul în Cristos şi atunci nu vor izbucni faptele trupului, patimile, pe când roadele Duhului se vor coace pe arborele vieţii voastre. Cine seamănă în ogorul trupului, acela va recolta stricăciune. Cine seamănă în Duh va recolta roadele Duhului. Pe acest ogor se maturizează recolta fericirii.

Tăierea şi netăierea împrejur, acestea-s lucruri secundare. Ceea ce conteză e viaţa cea nouă, făptura cea nouă în Cristos. Cine respectă această regulă, asupra aceluia se revarsă pacea şi milostivirea. Însă un bărbat care, de dragul lui Cristos, a fost bătut cu pietre şi care mai poartă şi acum în trup cicatricele, ar trebui să fie lăsat în pace!" Rănile primite de Paul la Listra, fiind în slujba lui Cristos, sunt documentul şi sigiliul apostolatului său. Galatenii din sud cunosc originea acestor stigmate. Crucea este marele mister în care Paul rezumă totul şi care stă contra lumii.

Cu această magistrală scrisoare, Paul i-a născut pentru Cristos prin dureri pentru a doua oară pe iubiţii săi galateni (4,19). Ne putem închipui scenele mişcătoare care s-au strecurat în comunităţile galatene la citirea acestei scrisori, la vederea "literelor mari" (6,11) scrise cu mâna tremurândă. De acum nu vom mai auzi intrigi în această zonă a misiunii lui Paul. După câte se pare, duşmanii au luat-o la fugă şi, ca un roi de lăcuste, au năvălit asupra altor comunităţi. În curând îi vom vedea că apar la Corint.

Ţăranii galateni, care au dus pe valea Meandrului spre Antiohia, metropola Galaţiei, scrisoarea iubitului lor apostol, nu presimţeau ce comoară preţioasă duceau cu dânşii: un document de libertate, de o valoare istorică universală. În Frigia a răsunat mai întâi cuvântul despre libertatea creştină.

"Fraţilor, Cristos ne-a condus la libertate, voi sunteţi chemaţi la libertate". Când a mai trecut vreodată prin lume un astfel de om, care a ştiut să unească o asemenea dăruire faţă de fraţi cu o atare libertate de spirit, care s-a făcut servitorul tuturor, şi totuşi nu a fost niciodată sclavul oamenilor? Căci acela este cel mai liber dintre cei liberi, care e liber de propriul său eu şi care poate spune cu Paul: "Eu nu mai trăiesc propriul meu eu, ci Cristos trăieşte în mine".

42. Înţelepciunea lumii şi nebunia crucii
1Cor 1-4;

Corint! Noi ştim din ce elemente disparate a fost formată această colonie romană, această piaţă de comerţ european, acest oraş de negustori şi marinari. La o sută de ani după distrugerea sa, el a fost reînviat prin cuvântul puternic al lui Cezar. Am văzut din ce straturi de populaţie, fără aristocraţie şi fără tradiţie, se formase comunitatea creştină de aici, cu câtă greutate s-a desăvârşit unitatea ei. Corint! Acest nume evocă o lume plină de contraste şi contradicţii. Corintul nu avea o populaţie sedentară de ţărani ca şi Galaţia; nici o burghezie respectabilă ca Filipi, ci o mulţime pestriţă, fluctuantă, cu o continuă revărsare şi scurgere de credincioşi din alte ţări. Aici nu adia aerul curat şi pătrunzător de pe Sinai, ci atmosfera înăbuşitoare a Afroditei de pe Acrocorint. Icoana pe care Paul ne-o schiţează despre Corint în cele două scrisori ale sale e puţin îmbucurătoare.

Cât timp a stat la Corint, Paul a reuşit, cu puterea superioară a spiritului său, să menţină comunitatea într-o poziţie morală înaltă şi să păstreze ordinea. De atunci trecuseră patru ani. Aspectul comunităţii se schimbase. Uşurătatea greacă şi liberalismul venit din Orient au produs situaţii care până acum erau străine Bisericii. Nu exista nici un oraş grec fără partide şi grupări. Chestiunile personale deveniseră probleme principale, o beţie de libertate în viaţa morală era consecinţa constrângerii politice. Paul stabilise principiul libertăţii creştine în locul constrângerii legii iudaice. Lucrul acesta constituia o iniţiativă importantă. Despre libertatea conştiinţei întreaga antichitate nu ştia nimic; nici evreii şi nici păgânii. Paul a preluat în chip genial o idee fundamentală a lui Isus Cristos ("Adevărul vă va face liberi") şi a introdus-o în învăţătura creştină. Prin aceasta a dat naştere spiritului occidental creştin şi a devenit marele pedagog al Europei creştine.

Însă ce luptă uriaşă a trebuit el să dea pentru a feri această libertate de toate răstălmăcirile! Paul avea de apărat libertatea cea nouă, de curând câştigată, împotriva a doi adversari: în Galaţia, împotriva iudaismului îngust, la Corint, împotriva fioroşilor apostoli ai unei libertăţi fără frâu, care se trăgea în parte din partidul liberal iudaic, în parte din cercurile cultului dionisiac. La această dorinţă aprinsă de libertate s-a mai asociat încă un element care a favorizat formarea de partide: intelectualismul grecesc, care străbate întreaga dezvoltare a spiritului grecesc. Viaţa spirituală grecească era străbătută şi de un curent de individualism şi grecii nu puteau să înţeleagă de ce Paul intervenise cu atâta pasiune pentru comuniunea şi unitatea bisericească. În gândirea greacă mai zăcea o ispită: etica greacă nu era dominată numai de cunoaştere, ci şi de dorinţa de fericire. Acest eudemonism nu înţelegea decât cu greu predica lui Paul despre cruce.

Apolo se întorsese de la Corint şi îi prezentase apostolului un raport asupra primejdiei ce ameninţa acolo. Alte ştiri mai noi îi fuseseră comunicate. Scandalurile morale printre neofiţi se înmulţiseră. Astăzi luau parte la cina euharistică, în ziua următoare erau văzuţi în templul Afroditei sau stând la masă în templul lui Serapis. Paul trebuia să intervină. El a adresat comunităţii prima sa scrisoare, în care le interzice să aibă legături cu desfrânaţii, înşelătorii, hulitorii de Dumnezeu şi beţivii (5,9). Aceste două scrisori care au ajuns până la noi nu sunt decât o parte dintr-o corespondenţă mai vastă, care s-a purtat între Paul şi comunitate. E lucru curios faptul că această primă scrisoare către corinteni s-a pierdut. Sau poate a fost deturnată? În antichitate, unii, mai ales grecii, aveau idei ciudate în ceea ce priveşte proprietatea literară. La Tesalonic, cu puţin înainte, o scrisoare a apostolului a fost falsificată, iar altele se pierd fără urmă.

Pe lângă scrisorile apostolului mai existau şi mesajele personale. Astfel, înaintea expedierii primei scrisori către Corinteni, Paul l-a trimis acolo pe tânărul Timotei, ca unul care lucrase cu dânsul la întemeierea acelei comunităţi, ca să le aducă aminte corintenilor adevărurile fundamentale ale credinţei şi moralei, "regulile de conduită în Cristos" aşa cum el le învăţase în toate Bisericile, în acord cu ceilalţi apostoli" (4,17). Probabil că Timotei trebuia să se ocupe şi de strângerea unor colete pentru Ierusalim. Se vede că din acest motiv i s-au alăturat şi Erast, trezorierul oraşului, şi alţi câţiva fraţi. Timotei trebuia să meargă la Corint prin Troas şi Macedonia, probabil că şi de acolo veniseră veşti rele. În orice caz, Paul era deja plecat la redactarea scrisorii amintite. Curând după aceea, o distinsă doamnă creştină, Cloe de la Corint, i-a dat de ştire lui Paul printr-un servitor despre dezbinarea comunităţii de la Corint şi despre răspândirea desfrâului. Deoarece unii indivizi pierduseră într-o măsură aşa de mare sensul sfinţirii personale şi austeritatea moralei, Paul a fost nevoit să îndepărteze primejdia, recurgând la disciplina emanată de comunitatea bisericească. Dacă nici această strategie nu dădea rezultat, atunci nu mai era nimic de sperat, fapt ce explică lupta pasionată pentru unitatea şi comuniunea bisericească.

Se formaseră trei partide pe lângă vechiul nucleu de credincioşi care ţineau încă la Paul. Din prima grupă a fost luat Apolo drept cap al comunităţii şi opozant al lui Paul. Amândoi erau cuprinşi de o mare înflăcărare pentru Cristos, dar fiecare avea felul său deosebit de a predica. Apolo era un spirit speculativ; prelegerile sale străluceau prin profunzimea platonică, prin dicţiunea clasică şi eleganţa retorică. Dimpotrivă, Paul era un realist, bărbatul care trecuse prin grele încercări, care te fermeca prin puterea realităţii şi văpaia pasiunii sale. Ambele feluri de a predica sunt admise de Biserică. Însă, pentru semigrecii superficiali, cărora le plăceau plăsmuirile de idei, felul lui Paul era prea dur. Partizanii lui Apolo, al noului maestru în ale înţelepciunii, au folosit numele predicatorului lor ca un strigăt de luptă: "Eu sunt al lui Apolo!"

Pe lângă aceasta, grupa iudaică a comunităţii sporise prin venirea oamenilor din Orient, Palestina şi Ierusalim. În portul Cancreea debarcaseră iudeo-creştini cu multe pretenţii, prezentând scrisori de la vechii apostoli, botezaţi fiind probabil de Petru, de a cărui prietenie personală se făleau, iar pe Paul îl socoteau în chip dispreţuitor ca fiind un apostol de mâna a doua, deoarece el nu avusese nici o legătură cu Isus. El e "cel mai neînsemnat dintre apostoli" şi nu se ştie dacă l-a văzut pe Cristos cel ceresc. El e mai prejos decât Moise şi, cu toate acestea, vrea să-l înlăture pe acesta. Cine a văzut vreodată faţa sa strălucind ca aceea a lui Moise? Faptul că Paul nu se foloseşte de privilegiul rezervat în mod obişnuit funcţiei de apostol, de a fi întreţinut pe seama comunităţii, e o dovadă că el nu e sigur de cauza sa. În curând, aceşti iudeo-creştini, care strigau: "Eu sunt al lui Chefa (Petru)!", şi-au format o grupare însemnată. Paul nu s-a îndoit nici o clipă că Petru nu ştia nimic de acest abuz şi nu vorbea decât cu veneraţie despre dânsul. El nu condamna efortul de-a aduna comunităţile împrăştiate într-o unitate foarte închegată sub autoritatea lui Petru. Însă faptul că unii puneau în joc, împotriva apostolatului său, primit direct de la Cristos, autoritatea capului apostolilor, era resimţit de Paul ca o lovitură dată chiar lui Cristos, ai cărui credincioşi administratori voiau să fie amândoi.

Şi ca absurditatea să ajungă la culme, exista şi o a treia grupare, formată din predicatori iluminaţi ai libertăţii şi din "superapostoli", care refuzau să se numească după vreun om. Ei îl puneau în joc chiar pe Cristos împotriva slujitorilor săi, spunând: "Eu sunt al lui Cristos!" Aceasta era culmea prostiei, capii acestor răzvrătiţi erau probabil nişte evrei imigranţi, care se credeau având o legătură deosebită cu Cristos, deoarece îl cunoscuseră în chip omenesc. Aceştia erau adversarii cei mai periculoşi. Ei nu admiteau că Cristos vorbea prin Paul, că acesta este "pătruns de Duhul Domnului" (7,40). Aici e ceva mai mult decât o curată copilărie. Oricine, bazându-se pe învăţător, se revoltă contra slugii sale, se revoltă, în general, contra orânduirii bisericeşti. Din acest cerc exaltat a lui Cristos vor fi fost aceia care se credeau dezlegaţi de toate normele morale, prin practicarea unei asceze superioare, refuzând căsătoria şi tăgăduind, ca expresie a unui spiritualism exagerat, învierea trupului. Ei îşi urmau "experienţa personală" şi considerau crucea, forma durabilă a vieţii creştine, o "nebunie". De aceea, poţi năzui la o situaţie stabilă în lume, poţi lua parte la jertfele zeilor, poţi să recunoşti competenţa tribunalelor păgâne în discordiile dintre creştini.

Aşa stăteau lucrurile la Corint. Se impunea o acţiune rapidă. Înainte de sosirea lui Timotei la Corint, trebuia adresat comunităţii un cuvânt apostolic, spre a-i uşura munca. Când Paul se ocupă de o problemă, atunci el o duce într-o lumină cuprinzătoare. El se pricepe să ridice mizeria sufletelor mici la înălţimea ideilor măreţe. Sostene, conducătorul de odinioară al sinagogii, care fusese cucerit de Apolo pentru Cristos şi care îl însoţise la Efes, va servi de intermediar între Paul şi Biserica de la Corint. El va trebui să semneze şi să dea mărturii împreună cu Paul despre conţinutul scrisorii. Aceasta era dovada că Paul şi Apolo erau într-o înţelegere deplină. Asta trebuiau s-o ştie şi corintenii! Paul voia să-l trimită până şi pe Apolo ca mijlocitor la Corint, dar în astfel de împrejurări n-a avut curajul. O noapte întreagă s-a zbuciumat Paul în rugăciuni şi lacrimi pentru sufletele copiilor săi. Nu este el oare părintele lor? "N-a lucrat oare Cristos prin el în mijlocul lor?" (4,15).

Din nou atelierul lui Acvila este locul sfânt unde duhul lui Dumnezeu atinge cu o uşoară lovitură de aripi duhul apostolului. Paul dictează, iar Sostene scrie.

În primele patru capitole, Paul vorbeşte despre sciziunile din comunitate şi motivul adevărat: preţuirea exagerată a ceea ce este curat omenesc şi personal, lipsa de judecăţi supranaturale, aroganţa spirituală, setea după înţelepciunea goală a cuvintelor. Partizanilor lui Apolo, care atribuiau o mai mare valoare botezului personal, deoarece le fusese conferit de Apolo, Paul se vede nevoit să le explice adevărul creştin, elementar, că nu există decât un singur Botez, şi care, în mod exclusiv, îşi trage valoarea din moartea pe cruce a lui Cristos. El e bucuros că, după obiceiul său, nu a dat botezul personal. Ce efect viu produce acest pasaj! De altfel, e un exemplu clasic al corecturilor pe care le aduce redactorul lucrării sale atunci când scrie sub o inspiraţie pentru dânsul inconştientă. "Mulţumesc lui Dumnezeu că nu am botezat pe nimeni dintre voi, în afară de Crispus şi Gaius; aşa că nimeni nu se poate făli: eu am fost botezat de Paul". "Ah, da, eu i-am botezat şi pe cei din casa lui Stefanas". "Oare s-a răstignit Paul pentru voi? Aţi fost botezaţi în numele lui Paul?" întreabă el. Sau poate să vă facă fericiţi filozofia şi retorica greacă? N-ar fi atunci moartea lui Cristos un lux fără rost? Atunci Cristos i-ar fi chemat, în primul rând, pe filozofi şi pe cei mari ai acestei lumi! Însă priviţi numai o dată spre comunitatea voastră! Nu este ea formată în cea mai mare parte din oameni de rând, fără cultură filozofică, ba chiar sclavi? Ce este altceva această înţelepciune greacă, decât un ansamblu de subtilităţi care nu conduc la nici un rezultat practic! Cu această riglă falsă vreţi voi să-i măsuraţi pe predicatorii creştini? Aici Paul face aluzie la întâmplarea cu filozofii de la Atena. Nu vedeţi voi că filozofia lor a murit, nu mai ştie de unde vine şi încotro merge, că lumea a ajuns la un punct când se spune: "Dumnezeu a arătat drept nebunie înţelepciunea lumii şi ceea ce lumea socoate drept nebunie, aceea a ales Dumnezeu, ca să-i ruşineze pe cei înţelepţi". Credeţi voi că religia creştină nu are o înţelepciune proprie şi că e nevoită s-o împrumute de la greci? Nu, noi vestim înţelepciunea cea ascunsă şi tainică a lui Dumnezeu, care e mai adâncă decât cea grecească, pe care nici unul dintre înţelepţii greci nu a cunoscut-o, care e incomensurabilă şi pe care numai Sfântul Duh e capabil să o pătrundă până la fund. Paul se serveşte de conceptul supraraţional al înţelepciunii aşa cum apare în Vechiul Testament (Isus Sirah, Proverbele) şi o opune "înţelepciunii" greceşti. Nu mai puţin de 16 ori, în expresii mereu noi, Paul vorbeşte de incapacitatea înţelepciunii acestei lumi de a stabili şi a pătrunde credinţa supranaturală; el stabileşte idealul înţelepciunii creştine, care se bazează pe cunoaşterea misterului răscumpărării şi pe încorporarea întregii omeniri în unitatea trupului mistic al lui Cristos. Oricine a înţeles acest lucru este înţelept în sensul creştin, este o "fiinţă condusă de duh". Dar eu nu puteam încă să vă iniţiez în aceste gânduri înalte, deoarece voi nu eraţi decât nişte neofiţi şi începători în cele ale credinţei. Mai întâi trebuie să învăţaţi a cunoaşte cele elementare. Dovadă că nu le aveţi încă pe acestea e faptul că între voi există gelozii puerile şi dezbinări.

De aceea, nu aveţi nici un drept să faceţi vreo deosebire între predicatorii evangheliei. Astfel de comparaţii sunt cu totul fără nici o valoare. Toţi apostolii au aceeaşi misiune, sunt în slujba Domnului, chiar dacă fiecare are talentul său. Într-o icoană minunată, Paul descrie rolul lucrătorilor evangheliei în sistemul creştin din decursul veacurilor. Asemenea unui "arhitect prevăzător", Paul a desenat planul şi a pus temelia. Aceasta este doctrina economiei mântuirii, în chip deosebit înţeleasă de dânsul, misterul ascuns, evanghelia trupului mistic al lui Cristos. Pe aceste principii trebuie să clădească mai departe toţi teologii creştini. Dar construcţia trebuie să fie armonioasă şi unitară. Paul deosebeşte două feluri de constructori în teologie: pe de o parte, arhitecţi iscusiţi, care pe principiile date construiesc mai departe şi cu cel mai bun material înalţă o construcţie vrednică de Dumnezeu, şi cârpacii care construiesc pe stâncă sau pe marmură cu pământ, paie şi cherestea uşoară şi îmbracă această cârpeală cu o faţadă înşelătoare. "Ziua Domnului", conflagraţia universală şi judecata de pe urmă, marea catastrofă o va scoate la iveală. Lucrarea arhitectului prevăzător va rezista la foc, aşa după cum vechile temple de marmură de la Corint au înfruntat distrugerea lui Mummius. Din contră, lucrarea cârpaciului se va prăbuşi şi el va trebui să fie bucuros dacă "scapă cu câteva arsuri". Paul a împrumutat aceste imagini de la teofaniile Vechiului Testament, în care focul înconjură carul Domnului atunci când vine la judecată. Este focul lui Dumnezeu care cercetează şi dezvăluie gândurile şi simţămintele oamenilor. Biserica a văzut în acest text clasic o aluzie la învăţătura despre purgatoriu.

Valoarea judecăţii corintenilor îngâmfaţi asupra lui Paul e cu totul lipsită de sens. În această materie nici un tribunal omenesc nu este competent, ci numai Dumnezeu. Ce ridicole apar aceste grupări formate în jurul unui nume sonor, când nici marele Paul nu şi-a permis vreodată o judecată asupra persoanei sale! "Aceasta trebuie să o ţină minte mai ales aceia pentru care Biblia nu e destul de profundă, care vor să fie mai biblici decât Biblia şi care zic: Noi vrem să trecem dincolo de ceea ce este scris!" (4,6). Cât de neînsemnată este această discuţie sărăcăcioasă, această apreciere a persoanelor când ai în faţa ochilor măreţia! Paul vede în faţa lui cosmosul întreg; el îl concepe ca o piramidă în al cărei vârf este însuşi Dumnezeu: "Paul, Apolo şi Chefa, lumea, viaţa şi moartea, prezentul şi viitorul; toate sunt ale voastre; voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu" (3,23). Fiecare individ este un nimic, întregul univers e nimic, dacă nu e încorporat în Cristos; chiar Cristos ar fi nimic, dacă el n-ar culmina în Dumnezeu, care e totul în toate.

Dar Paul deţine o armă şi mai tăioasă! Îi combate pe greci cu propria lor armă, cu ironia socratică, în care el este maestru, şi arată prin aceasta că e "înţelept" chiar şi în înţelesul grecesc al cuvântului. Ignoranţa cea înţeleaptă a lui Socrate apare aici în haina creştină. "Cine se crede înţelept să se facă mai întâi smintit, ca să devină apoi înţelept". Cu un umor delicios, el îi atinge pe unii noi convertiţi care purtau de ici-colo spoiala gnozei greceşti, care în beţia lor intelectuală priveau de sus credinţa simplă a oamenilor de rând. "Abia aţi fost botezaţi şi deja sunteţi sătui şi îndopaţi cu înţelepciune şi har mesianic şi vă credeţi regi, sus pe cai, fiind părtaşi la stăpânirea regească a lui Cristos, fără ca noi să vă fi ajutat să vă urcaţi pe cai. O, dacă aş fi şi eu acolo ca să mă pot juca un pic de-a regele! Totuşi, noi, apostolii, suntem ca nişte interpreţi în spectacolul lumii; voi, însă, din loja regală, priviţi în jos spre noi. Noi, apostolii, suntem numai nişte «nebuni în Cristos», iar voi sunteţi «cei înţelepţi în Cristos». Noi suntem slabi, iar voi sunteţi tari. Noi suntem dispreţuiţi, iar voi sunteţi onoraţi!" Şi deodată ironia se schimbă într-o seriozitate adâncă. E strigătul inimii pline de amărăciune, povestirea suferinţelor care încadrează viaţa sa: "Până în ceasul acesta suferim de foame şi sete, suntem goi, batjocoriţi şi alungaţi, fără adăpost... Am ajuns ca lepădătura lumii şi drojdia tuturor". Din adâncul inimii sale părinteşti, el le aduce aminte de timpul când ei, ca nişte copii mici, stăteau în jurul său, părintele lor sufletesc, şi-i sorbeau cuvintele ieşite de pe buze. "Chiar de aţi avea mii de învăţători în Cristos, totuşi nu aveţi mai mulţi părinţi, căci eu am devenit părintele vostru prin evanghelie în Isus Cristos".

Paul nu se regăsea în faţa adevăratei filozofii greceşti, în faţa acelei "recta ratio" despre care Conciliul Vatican împreună cu principele scolasticii spun că arată elementele raţionale ale credinţei ("fundamenta fidei demonstrat"), ci în faţa reprezentanţilor acelei filozofii populare care-şi bătuse joc de dânsul în Areopag. În Scrisoarea către Filipeni (4,8), el împinge aşa de departe idealul înţelepciunii creştine până la a scrie: "În sfârşit, fraţilor, ceea ce este mereu adevărat, tot ceea ce este mereu cinstit, tot ceea ce este mereu drept, sfânt, vrednic de iubire, de laudă şi virtuos, acestea să vă fie în gând!" Paul nu respingea metoda lui Apolo, care obişnuia să clădească adevărul evanghelic pe motive filozofice, însă nu-i plăcea exgerarea. El nu voia să-i lase lui Dumnezeu judecata asupra acestui fapt. El însuşi a pus pietrele cunoaşterii credinţei creştine pe unicul fundament care este Cristos. Deşi Paul era un gânditor adânc şi cultivat, totuşi el ştia din propria experienţă că realitatea cea mai de preţ se află dincolo de raţiunea noastră şi că pătrunderea lumii divine, care ni s-a deschis nouă prin Cristos, cere o atitudine cu totul nouă, diferită de aceea care a fost până acum. Aceasta e starea de spirit recunoscută de către Augustin în cuvântul profetului Isaia şi care constituie esenţa atitudinii creştine: "Nisi credideritis, non intelligetis" (dacă nu veţi crede mai întâi, nu veţi ajunge la adevărata cunoaştere).

43. "Multe daruri, dar un singur Duh"
Scrisoarea întâi către Corinteni, continuare

Paul ajunsese departe cu scrisoarea lui când cineva a bătut cu putere la uşa lui Acvila. Afară erau trei bărbaţi din Corint: Stefanas, Fortunatus şi Ahaicus. Ei aduceau o scrisoare din partea comunităţii din Corint. Deoarece trimişii făceau parte din grupul cel mai vechi al comunităţii, scrisoarea venea negreşit de la conducători şi era scrisă din numele partidului ataşat de Paul. Paul a răsuflat uşurat. Aşadar, se pare că şi Corintul vrea să-şi revină. "Frate Stefanas, citeşte-ne scrisoarea!" Chipul apostolului s-a întunecat. Veştile nu erau îmbucurătoare. Paul şi-a dat seama că la Corint exista tendinţa de a i se critica poruncile şi de a le răstălmăci. În această scrisoare corintenii îi cer apostolului directive asupra problemelor mai de seamă care îi agitau şi dezbinau. Falşii predicatori ai libertăţii vestiseră libertatea absolută în relaţiile sexuale şi-şi întemeiau această doctrină pe noua libertate creştină, care nu admite nici o restricţie: "Totul e permis; totul stă în puterea mea (exousia)". Din punct de vedere moral, relaţiile sexuale erau socotite ca o satisfacere indiferentă a unei necesităţi naturale, aşa cum e mâncarea şi băutura. Un membru de seamă al comunităţii trăia într-o legătură incestuoasă cu soacra sa. O atare legătură era oprită chiar şi de legea romană. Fără a se sinchisi de această interdicţie, unii o încălcau după bunul lor plac, acceptând căsătoria între rude, care nu era una adevărată. Atmosfera erotică a păgânismului a condus treptat la dispreţul faţă de căsătorie. Paralel cu acest dispreţ s-a dezvoltat prostituţia în clasele de jos şi moda curtezanelor la clasele de sus. La Corint se predica descompunerea căsătoriei, atât de duşmănoasă vieţii, chiar în numele principiilor creştinismului. Alţii, dimpotrivă, respingeau orice relaţie sexuală, chiar şi cele într-o căsătorie legitimă, afirmând că ele erau nedemne de om şi că îi pătau. Această părere îşi avea originea în concepţia dualistă, foarte răspândită în lumea greacă, dintr-o duşmănie între trup şi suflet. Sectele iudaice răspândeau idei asemănătoare. Aşadar, corintenii întrebau dacă orice legătură sexuală e oprită; dacă e mai bine a se căsători sau nu, având în vedere apropiata venire a lui Cristos; ce poziţie să aibă faţă de divorţ; dacă au voie să meargă să se judece la tribunalele păgâne; dacă au voie să mănânce carnea ce provenea de la jertfele păgânilor; dacă aveau voie să ia parte la ospeţele de jertfă ale păgânilor. Ei aveau tot felul de îndoieli cu privire la sărbătorile religioase. Femeile din Corint râvneau la aceeaşi poziţie cu bărbaţii la serviciile religioase, vorbeau în adunări şi apăreau fără văl pe cap. Agapele degeneraseră în benchetuieli unde deosebirea dintre bogaţi şi săraci se făcea simţită în mod neplăcut. Unii întrebau ce e de preferat: darul limbilor sau al profeţiilor? Un creştin care avea darul limbilor ar fi strigat: "Blestemat să fie Isus!" Apoi şi învierea morţilor dădea mari bătăi de cap grecilor.

Desigur, această scrisoare n-a fost o lectură plăcută pentru Paul. Însă pentru noi ea este o binefacere, deoarece ea l-a constrâns pe apostol să ia poziţie faţă de toate aceste probleme şi prin aceasta ne facem o idee despre viaţa Bisericii primare, pe care altfel n-am fi putut s-o cunoaştem. Astfel, Scrisoarea întâi către Corinteni a devenit cea mai bogată şi cea mai interesantă dintre toate scrisorile pauline. În luarea de poziţii de către Paul faţă de fiecare problemă apare clar caracterul particular al dublei existenţe a creştinului care, potrivit apostolului, trăieşte în două lumi. Paul nu împărtăşeşte părerea după care creştinul ar fi liber de orice greşeală. Creştinul se află mereu într-o mare încordare morală, într-o dublă formă de existenţă: el trăieşte "în Cristos", dar trăieşte şi în această lume. Paul descrie starea creştinului care, cufundat în moartea lui Cristos şi îngropat, a înviat cu el la o viaţă nouă şi e "îmbrăcat în Cristos". El a murit pentru păcat, iar păcatul nu mai are nici un drept asupra lui. Însă în faţa acestei trăiri mistico-pneumatice, Paul nu închide niciodată ochii faţă de realităţile crude. El nu se îngrozeşte pentru faptul că păcatul e mereu prezent. Aşadar, creştinul trăieşte într-o mare tensiune, într-o polaritate ce nu poate fi suprimată aici, pe pământ.

Această concepţie de viaţă creştină, plasată într-o stare de tensiune, potrivit cu răspunsul apostolului, acţionează în direcţii diferite: 1. în sfera sexuală, în atitudinea creştinului faţă de viaţa sexuală, faţă de căsătorie şi celibat; aici Paul pune temelia moralei creştine cu privire la căsătorie; 2. în chestiunea dreptului privat, în discuţiile juridice cu privire la dreptul de a poseda bani şi bunuri; 3. în problema socială, care în antichitate privea în esenţă situaţia femeii şi a sclavilor; 4. în problema relaţiilor cu păgânii, care se referea mai întâi la participarea la jertfe, la ospeţele de jertfă şi la cultul împăraţilor. În toate aceste direcţii, Paul a pus temelia unei orânduiri sociale creştine. Aici se văd primele începuturi ale dreptului bisericesc de mai târziu.

Fruntaşii comunităţii se făcuseră şi ei vinovaţi de tolerarea unui incest public. Acum Paul le dă poruncă strictă: "Îndepărtaţi-l pe răufăcător din mijlocul nostru!" Paul cunoaşte o pedeapsă şi mai aspră decât excomunicarea, care însemna excluderea respectivului din comuniunea Bisericii: este vorba de a-l da Satanei. Comunitatea trebuia să se adune, el fiind prezent cu spiritul, să-l blesteme în mod solemn pe cel vinovat şi să-l lase astfel un timp în puterea răzbunătoare a duşmanului veşnic. Prin acest mijloc, sufletul său trebuia să fie îndrumat spre pocăinţă şi mântuit. Dreptul penal al Bisericii trebuie să tindă mereu la îndreptarea şi la mântuirea sufletului. La Paul motivul era adânc religios: trupul nu-i mai aparţine creştinului, el nu poate dispune după plac de dânsul; el este un membru al trupului lui Cristos; deci, nu poate fi profanat în contact cu prostituatele.

Chiar şi problema dreptului privat îl preocupă în egală măsură pe Paul. El nu voia ca cineva să apeleze la tribunalele păgâne în litigiile cu privire la proprietate şi onoare. Chiar şi evreii din diasporă aveau tribunalele lor proprii. Paul îşi întemeiază interdicţia nu numai pe consideraţia de care trebuia să se bucure Biserica, ci şi pe demnitatea superioară a creştinului care îi vine de la comuniunea mistică cu Cristos. Acest principiu al jurisdicţiei interne a Bisericii, chiar în cazul proceselor particulare, se va impune în mod progresiv. Au fost cazuri rare de creştini acuzându-se în faţa judecătorilor păgâni. Abia după Constantin, statul a devenit creştin şi s-a schimbat situaţia.

Problema căsătoriei era rezolvată de Paul nu numai din punct de vedere natural, dar şi etic, ţinându-se cont de consideraţiile mistice şi spirituale. Paul măsoară toate lucrurile în relaţie cu trupul mistic al lui Cristos şi cu viaţa religioasă a comunităţii. Pentru el, căsătoria şi fecioria nu sunt în contradicţie. Respectul faţă de ambele stări de viaţă se degajă din acelaşi fond: misterul lui Cristos. Căsătoria ca atare nu este mai prejos decât celibatul, ci numai faţă de feciorie. Şi numai atunci când decizia este înţeleasă şi trăită ca o ofrandă de iubire făcută Binelui suprem, izvorât dintr-o voinţă curată. Scopul veşnic al personalităţii este acelaşi atât în stare de feciorie, ca şi în cea de căsătorie. Numai atunci căsătoria trece pe planul al doilea, când e depăşită de o valoare mai înaltă, şi aceasta se petrece într-o dăruire totală lui Dumnezeu, acel "vacare Deo" (a te ocupa de Dumnezeu). Fiind o excepţie, ea nu poate fi decât privilegiul unor aleşi, cuprinşi de har, şi care urmează o cale superioară. În aceasta nu există nici o subapreciere a căsătoriei. Din cele spuse rezultă că renunţarea temporară la legăturile căsătoriei spre a se putea dedica mai mult lui Dumnezeu e ceva bun. Ar însemna să forţăm textul dacă am încerca să tăgăduim că dezvoltările apostolatului şi-ar scoate o forţă particulară din credinţa sa în transformarea apropiată a lucrurilor: "Timpul este scurt, trece figura acestei lumi". Dar nu poate fi vorba de ostilitate faţă de căsătorie, dacă ne gândim că acelaşi om a scris şi versetul 5,28 din Scrisoarea către Efeseni, în care laudă căsătoria ca un mister al lui Cristos. Aşadar, preţuirea fecioriei de către Paul nu vine din anumite consideraţii de utilitate sau dintr-o răceală a sentimentelor. Adevăratul motiv este gradul superior de libertate a spiritului şi a inimii.

După Paul, chemarea la creştinism nu schimbă cu nimic starea socială a creştinului. În interiorul său, acesta e liber faţă de lucrurile exterioare. Creştinismul nu vrea să schimbe situaţia personală, ci numai starea de spirit a credincioşilor săi. Schimbarea condiţiilor sociale urmează de la sine. Apostolatul aplică acest principiu la diferite categorii de viaţă. Eşti sclav? Nu lua botezul ca un pretext pentru eliberare, ci spre a-ţi îndeplini în mod mai conştiincios îndatoririle, presupunând mereu că starea ta de creştin nu e în primejdie. Eşti evreu? Caută să nu ascunzi urmele tăierii împrejur, lucru ce se practica foarte des spre a se putea sustrage batjocurilor din băile publice. Eşti netăiat împrejur? Nu te mai tăia! Circumstanţele externe nu joacă nici un rol, "în Cristos" ceea ce valorează e numai omul cel nou. Trăieşti într-o căsătorie mixtă cu un soţ păgân? În acest caz, legătura trebuie desfăcută doar când credinţa soţului creştin ar fi în primejdie. Aici Paul nu se bazează pe o tradiţie apostolică, ci pe propria sa părere dedusă din Spiritul lui Cristos. Făcând lucrul acesta, el nu strică legea lui Cristos, deoarece acest caz nu este prevăzut în evanghelie. Pe viitor se vor mai ivi asemenea cazuri. Condusă de Spiritul Domnului, Biserica trebuie să aibă posibilitatea de a soluţiona noi cazuri prin Duhul lui Cristos. Aici nu este vorba de nici o căsătorie sacramentală, întărită prin misterul unirii mistice cu Cristos. În acest caz, creştinul nu trebuie să aibă mai puţină libertate decât păgânul. În virtutea inspiraţiei sale, Apostolul îl declară liber. Acesta este vestitul "privilegiu paulin" care are însemnătate încă şi astăzi în ţările de misiune.

O altă întrebare delicată, supusă judecăţii lui Paul, a fost aceea a cărnii jertfite idolilor. Poziţia clară şi bine cugetată pe care a luat-o este şi aici foarte semnificativă. Era vorba de un lucru care în viaţa de toate zilele, în relaţiile sociale, implică aproape fiecare familie. Toate ocaziile posibile din familie sau evenimentele publice erau prilejul unei jertfe şi al unui ospăţ. Carnea rămasă neconsumată la jertfe era folosită în familie sau vândută la un preţ rezonabil măcelarilor. Cu ocazia sărbătorilor publice, aveau loc banchete populare. Lucrul acesta era un izvor continuu de griji şi îndoieli pentru sufletele scrupuloase. Erau ei obligaţi să renunţe la cei ce livrau carnea? Trebuiau să refuze invitaţiile rudelor şi ale prietenilor? Aveau ei voie să ia parte la un ospăţ de jertfă? Paul găseşte o portiţă de ieşire din această situaţie grea. El manifestă indiferenţă morală atunci când e vorba de mâncare şi băutură. Aici, creştinul e cu totul liber. El poate mânca tot ceea ce se vinde la măcelărie, poate primi fără grijă invitaţia unui prieten păgân la o cină în familie, deoarece zeii cărora le-a fost jertfită carnea nu sunt dumnezei, ci numai idoli. Dar deîndată ce aceste fapte au intrat în domeniul conştiinţei, în conştiinţa proprie sau a altora, ele capătă un caracter moral. De îndată ce eu cred în aceste fantome sau altcineva se scandalizează când mă vede mâncând aceste cărnuri, atunci nu-mi este permis să fac acest lucru, deoarece credinţa faţă de propria conştiinţă sau luarea în consideraţie a conştiinţei aproapelui sunt rănite. Cu totul altceva e situaţia de participare la ospăţul de jertfă sub forma unui cult în templu. Niciodată ea nu poate fi o acţiune mută, ci ar fi o expresie a credinţei în demonii pe care Paul îi vede că lucrează în spatele acestui cult al zeilor.

În capitolul al nouălea, Paul întrerupse brusc şirul ideilor pentru a relua firul părăsit. Se contesta titlul său de apostol, obiectându-se că el nu este apostol din primele ore, că el nu l-a văzut pe Cristos şi pentru acest motiv el evită să primească o recompensă din partea comunităţilor. Aici Paul se simte lovit în punctul cel mai sensibil. Aşadar, evenimentul de la Damasc este egal cu zero? Renunţarea benevolă la recompensă şi munca manuală îi răpeau demnitatea de apostol? Din contră, după evenimentul de la Damasc, el este trimis direct de Cristos spre a-l sluji într-o manieră cu totul nouă. A fi apostol, pentru Paul nu înseamnă a fi slujit şi flatat de către comunităţi; şi mai puţin a ascunde comorile lui Cristos; a păzi cu gelozie descoperirile sale şi a te bucura în taină de propria mântuire; din contră, a fi apostol înseamnă a vesti şi a predica bogăţia mare a cunoaşterii lui Cristos. Chemarea la apostolat l-a surprins fără ca măcar să o fi căutat, ba chiar împotriva voinţei sale, atunci când la Damasc a fost "răpit" de Cristos. O mână s-a lăsat asupra lui şi vai de el dacă ar fi încercat să se descotorosească, asemenea lui Iona, profetul! "Mă apasă o obligaţie: vai mie dacă nu predic evanghelia!" Dar această obligaţie îi este, în acelaşi timp, nesfârşit de dulce şi, în ciuda tuturor suferinţelor, un sentiment de fericire îi inundă sufletul. De aici izvorăsc cutezanţa şi conştiinţa valorii apostolului. Cine îl atacă în această privinţă îl loveşte în pupila ochilor. "Mai bine mor decât să mă despoaie cineva de această cinste!" De aici se degajă şi noul său concept creştin despre libertate: "Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate" (2Cor 3,17). Paul nu are pretenţia de a exercita o "tiranie spirituală": "Noi n-am voit să punem stăpânire pe credinţa voastră, ci să contribuim la bucuria voastră!" (2Cor 1,24). Evanghelia nu e o cămaşă de forţă. Fiecare să se dezvolte după felul său de a fi sub legea cea dulce a harului. Ca mădular al trupului mistic al lui Cristos, adevăratul creştin se află sub impulsul Duhului lui Cristos, al Pneumei sfinte; prin urmare, el nu are de căutat voinţa lui Dumnezeu în cartea Legii, el poartă în sine legea lui Cristos; el este un "ennomos Christu", un supus al lui Cristos (1Cor 9,21).

Că latura care lăsa de dorit la corinteni era şi lipsa de ordine, aceasta reiese clar din dojana apostolului pentru caracterul zgomotos al adunărilor religioase. Trebuie să fi fost ceva urât când femeile, neţinând cont de ierarhia sexelor, au îndepărtat orice consideraţie asupra aspectului exterior, a cărui expresie era vălul capului, au luat cuvântul, sau când una, având darul carismelor, a putut să strige: "Anathema Iesus!" O femeie fără văl îşi tăgăduia sexul, situaţia socială; ea îşi arăta lipsa de respect faţă de sfinţii îngeri care sunt apărătorii şi paznicii bunelor moravuri, ea dispreţuia ierarhia sexelor voită de Dumnezeu, a cercurilor de funcţiuni pe care le atribuia femeilor constituţia lor fiziologică sau spirituală. Biserica, excluzând femeia de la funcţiile preoţeşti şi de la ierarhie, era conştientă că acţionează potrivit cu spiritul lui Cristos. Însă, în relaţiile supreme şi personale ale sufletului cu Dumnezeu, nu există nici bărbat şi nici femeie.

Biserica primară a găsit expresia cea mai frumoasă a iubirii frăţeşti în agape; dar foarte curând ea a devenit la Corint ocazia de a arăta o stare de spirit antisocială. Paul ajunge aici la inima creştinismului primar, la izvorul unităţii sale sociale şi al puterii, la izvorul tinereţii din care Biserica se reînnoieşte mereu şi de unde spiritul de apostolat se revarsă în toate membrele corpului mistic. Euharistia le dădea credincioşilor chezăşia că Stăpânul ceresc e mereu prezent între ei ca un conducător nevăzut. Ea era şi sursa curăţiei lor.

Noi ştim cum stima şi preţuia Paul carismele, care înflăcărau pe acea vreme inimile uscate de către iudaism şi împietrite de păgânism, sub impulsul aşteptării înflăcărate a venirii lui Cristos. Ele erau "dovezi ale duhului şi ale puterii" şi serveau în chip deosebit la extinderea creştinismului. "În ce aţi fost voi mai prejos decât celelalte comunităţi?", îi întrebă el pe corinteni. "Oare semnele apostolilor nu au fost săvârşite în mijlocul vostru prin minuni şi demonstraţii ale puterii?" Cu toate acestea, mulţi corinteni împingeau exaltarea religioasă până la o adevărată beţie, considerându-se ca nişte supraoameni spirituali şi căutau în extravaganţele darului vorbirii culmea perfecţiunii. Paul deosebeşte clar adevărata carismă a "limbilor", aşa cum a apărut pentru prima dată la Rusalii ca expresie a unei puternice emoţii religioase produse de Duhul Sfânt, de acea deviaţie a "vorbirii în limbi" care îşi are obârşia în domeniul obscur al subconştientului şi al iraţionalului, primejdie în care cad aşa de uşor naturile slabe. Paul se pronunţă cu claritate împotriva acestei preţuiri exagerate a elementului sentimental, a cărui obârşie cu greu poate fi controlată, venind din adâncul subconştientului şi provocând uşor stări de suflet bolnăvicioase. De aceea, el le-a arătat corintenilor "o cale excelentă", o cale şi mai bună decât credinţa, nădejdea şi cunoaşterea. În măreţul său imn dedicat iubirii lui Dumnezeu, probabil un ecou al unei cuvântări pe care a ţinut-o în timpul serviciului religios şi într-un moment de profundă emoţie spirituală, Paul ne oferă un model clasic de cuvântare profetică. Acest discurs reprezintă culmea cea mai înaltă a scrierilor Noului Testament. În Paul ardea un foc ce nu era din lumea aceasta, pe care însuşi Fiul lui Dumnezeu l-a aprins din oceanul de flăcări ale vieţii trinitare (Lc 12,49). Pasiunea sa cea mai puternică, ce umplea întreaga-i fiinţă, îl îndemna să vestească la toţi oamenii iubirea universală şi mântuitoare a lui Cristos şi să aprindă lumea cu acest foc al iubirii lui Cristos. Probabil că în anii tinereţii a fost şi el cuprins de dorinţa de a fi un om pentru sine, să aibă interese, treburi şi bucurii particulare. Însă atari apucături omeneşti de mult se prefăcuseră în cenuşă în focul de la Damasc. Comparată cu iubirea lui Cristos, care l-a îmboldit să-i ofere jertfa totală a vieţii sale, orice altă faptă îi apare lipsită de valoare, un joc al intereselor egoiste, asemănate cu o grămadă de gunoi. Dacă ar vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor şi n-ar avea această iubire, el n-ar fi decât o armă răsunătoare şi un chimval zăngănitor, asemănându-se cu acei preoţi ai Cibelei, a căror ocupaţie era de a utiliza acele instrumente. Chiar dacă ar avea o credinţă mare ca să mute munţii şi chiar dacă şi-ar dărui toate bunurile sale, averea, pergamentele şi cărţile sfinte, care-i erau atât de dragi, ba chiar de s-ar lăsa ars de viu în circul lui Nero ca o torţă vie, urcând liber pe rug ca Peregrinus Proteus, cinicul, şi ar face toate acestea numai dintr-un interes egoist, toate acestea nu i-ar sluji la nimic. Pentru el există numai un singur lucru demn de viaţă şi care trebuie să fie ţinta lumii întregi: a te dedica şi a te mistui în slujba iubirii supreme, a cărui simbol e crucea şi inima străpunsă a Fiului lui Dumnezeu. O astfel de iubire nu caută ce este al său, e cu totul deosebită de orice altă iubire care vrea numai să se bucure. Această iubire are diferite forme. Ea absoarbe, transformă şi pătrunde individual.

Aşadar, în jurul acestor doi poli se învârte gândirea apostolului: Cina Domnului şi iubirea supranaturală a lui Dumnezeu, care se adapă din acest izvor. Toate celelalte apar a fi ca un preludiu sau ca o consecinţă. Pentru acest motiv, Scrisoarea întâi către Corinteni s-ar putea numi documentul euharistic al secolului apostolic. Cu toate acestea, Paul n-a ajuns la subiectul cel mai adânc sau cel de pe urmă. Când un om ca Paul vorbeşte fie despre lucrurile cele mai obişnuite, fie despre cele mai extraordinare, el vorbeşte cu totul natural despre secretul său cel mai ascuns, despre sfânta Pneumă. Când Paul vorbeşte despre Euharistie, carisme, iubire, atunci totul scânteiază în lumina acestui "Spirit". "Dumnezeu este spirit" spune Paul. "Dumnezeu este iubire" spune sfântul Ioan. Şi, în fond, amândoi au spus acelaşi lucru. Nici extazele, nici răpirile, nici chiar cuvintele spirituale ale profeţilor nu sunt lucrul de bază în creştinism, ci a-l avea pe Sfântul Duh. Sfântul Duh este acela care dă naştere credinţei: "Nimeni nu poate spune «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt". El este principiul care ordonează acest organism aşa de complex care este Biserica; el este legătura de unitate în diversitatea serviciilor sale. Şi pentru ca acest spirit să nu fie confundat cu duhurile de jos, Paul indică un semn distinctiv foarte clar: Sfântul Duh este Duhul lui Isus, este inseparabil de Isus şi nu poate niciodată să-l contrazică. Spre a deosebi duhurile, Paul fixează această regulă: tot ceea ce se face în acord cu Isus, toate care sunt cerute de cunoaşterea lui Isus şi de iubirea lui Isus, toate acestea vin de la Sfântul Duh. Dar tot ceea ce duce departe de Isus, tot ceea ce îl blestemă sau tăgăduieşte nu vine de la el. Şi deoarece Cristos şi Biserica formează o unitate inseparabilă, este valabil următorul principiu: tot ceea ce face să progreseze spiritul de comunitate este acţiunea Sfântului Duh. Iar tot ce duce la dezbinare, discordie, gelozie, cultul persoanei şi, mai ales, are efecte negative, este opera duhului rău.

Dogma pe care grecii o admiteau cel mai greu era aceea a învierii morţilor. Paul a a aflat acest lucru încă la Atena, atunci când, la auzul cuvântului în cauză, adunarea a început să râdă. Trebuie s-o mai audă încă o dată în faţa procuratorului Festus. Pentru acest motiv, el lămureşte la urmă marea sa temă teologică: învierea. După dânsul, economia mântuirii gravitează în jurul a trei evenimente, istoria omenirii se învârte în jurul a trei puncte de sprijin: moartea, învierea şi revenirea lui Cristos. El repetă încă o dată dovezile principale, scoase din predica sa orală. Cristos a acţionat în toate pentru mântuirea noastră. Învierea a fost săvârşită ca un complement şi încoronare a morţii sale aducătoare de mântuire. Fără dânsa, crucea şi moartea lui Isus ar fi rămas fără efect şi incomplete. Puterea pe care Tatăl a dat-o Fiului său este pentru Paul dovada de netăgăduit că Isus este aducătorul şi regele împărăţiei lui Dumnezeu, că puterea noului eon a început să lucreze şi că ea e deja activă. Dovada, pe care o va aduce mai târziu în Scrisoarea către Romani (cap. 6 şi 8), are iarăşi un caracter mistico-paulin. Principiul care dă viaţă este Pneuma divină. Avându-l pe Sfântul Duh, toţi creştinii iau parte la moartea, la învierea şi la strălucirea viitoare a lui Cristos. Prin încorporarea în trupul mistic, fiecare creştin e asigurat de învierea viitoare. Învierea lui Cristos este începutul erei celei noi, parusia lui Cristos este desăvârşirea ei. Moartea şi învierea nu sunt numai realităţi pe care trebuie să le credem, ci şi puteri de mântuire care lucrează în viaţa fiecărui creştin. Fiecare creştin este antrenat într-un chip imaterial la moartea şi învierea lui Cristos. În cele din urmă, în maniera corintenilor liberali, şi totuşi superstiţioşi, Paul recurge la un argument "ad hominem" în realitate izbitor. La Corint se întâmplase ca unii să se boteze a doua oară în locul părinţilor şi rudelor, morţi în păgânism. A tăgădui învierea şi a consacra acest corp prin botez pentru nemurire, cum se împacă oare aceste două lucruri? Oricine tăgăduieşte învierea nu cunoaşte puterea Sfântului Duh şi însemnătatea botezului; îi răpeşte credinţei creştine tot conţinutul ei, face ca speranţa creştină să fie zadarnică, iar pe apostoli îi prezintă ca pe nişte martori mincinoşi. Dacă această credinţă nu este decât o fantezie a unor oameni smintiţi, nu mai are rost să te înfrânezi; avântul inimii e zadarnic, viaţa apostolilor, care este o moarte continuă, nu are nici un sens, şi atunci are valoare îndemnul: "Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri". Aşadar, învierea o poate tăgădui numai acela care "nu are nici o cunoştinţă despre Dumnezeu".

Paul risipeşte ultima obiecţiune a corintenilor referitoare la imposibilitatea de a-şi reprezenta trupul înviat. Trupul nostru pământesc va suferi o schimbare adâncă, în sensul seminţei a cărei viaţă ascunsă se va arăta atunci când învelişul se va sfărâma, va muri şi va putrezi. Sămânţa supranaturală, depusă în noi prin botez, se va dezvolta şi va fi conformă cu trupul glorios al lui Cristos, potrivit cu valoarea spirituală a fiecărui botezat.

Cu acest strigăt puternic de biruinţă el îşi încheie argumentarea: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă! O, moarte, unde este biruinţa ta? O, moarte, unde este imboldul tău?"

În acest timp, Timotei trebuie să fi ajuns la Corint. Paul se teme ca nu cumva el să fie expus batjocurilor din cauza tinereţii şi misiunii sale aşa de delicate. De aceea, el cere pentru Timotei o primire prietenoasă şi o însoţire sigură. El însuşi vrea să mai rămână la Efes până la Rusalii şi aşteaptă întoarcerea ucenicului. Pentru marea sărbătoare din luna mai în cinstea lui Artemis, el a plănuit o intensă propagandă creştină împotriva păgânismului. "O largă poartă mi s-a deschis, dar sunt mulţi duşmani".

Puternica scrisoare este gata. Paul cere să i se mai citească o dată. Apoi ia pana din mâna lui Sostene: "Acest salut vi-l scriu eu, Paul, cu propria-mi mână. Dacă cineva nu-l iubeşte pe Domnul Isus, să fie afurisit (Să fie judecat de Dumnezeu). Maranatha!" Aşa va striga comunitatea când, după sărutul frăţesc, va fi citită scrisoarea.

44. "Mare este Diana a efesenilor"
Fap 19,23-40

Era în luna mai a anului 57. După cum presupun unii, Paul tocmai se întorsese dintr-o scurtă călătorie la Corint. Pe cât se pare, reîntoarcerea sa a coincis cu marile sărbători din luna mai de la Efes, care transformau oraşul o dată la patru ani într-un bâlci uriaş şi într-un balamuc fără seamăn. Sărbătorile se desfăşurau în jurul templului minunat al lui Artemis. Luna mai era închinată acestei zeiţe. Întreaga regiune, precum şi grădinile mahalalelor, până sus pe înălţimile Pionului şi ale Coressusului, se scăldau într-o mare de flori. Lume multă, din toate oraşele de pe coastă, din insulele şi din interiorul Asiei Mici se îmbulzeau ca să o cinstească pe marea zeiţă şi să dea frâu liber patimilor.

Paul ştia din experienţă că afluenţa maselor la sărbătoarea din luna mai favoriza răspândirea ideilor sale şi el voia să se slujească de aceasta pentru a propaga creştinismul. În idealismul său, care uneori l-a făcut să ţină prea puţin seama de realitate şi de interesele profane ale mulţimii, el nu a întrevăzut că cei care renunţă la templul lui Artemis, la preoţimea cea depravată şi la toţi eunucii, la prostituatele din templu, magicieni, comercianţi, cântăreţi din flaut, ghicitori şi astrologi nu erau duşmanii săi cei mai vizaţi, el nu şi-a dat seama că duşmanii săi cei mai periculoşi erau mai curând din lumea comercianţilor şi negustorilor oraşului, în special fabricanţii de obiecte de artă şi argintarii, micii negustori de mărunţişuri şi devoţionale, a căror pungă era în joc şi cărora, de altfel, nu prea le păsa de Artemis. Furtuna s-a iscat de unde Paul se aştepta cel mai puţin.

Autodafeul pe care Paul nu demult îl provocase, sau cel puţin îl favorizase şi în cursul căruia au fost arse în piaţă cărţile de magie, nu rămăsese fără urmări în vânzarea acestei literaturi josnice aici, la Efes. Iar dacă ne gândim că în toate oraşele de pe ţărmul Asiei Mici şi din arhipelag, prin activitatea fără răgaz a apostolului şi a colaboratorilor săi, se formaseră comunităţi creştine, care acum nu mai veneau la sărbătoarea lui Artemis şi pe cât se poate i-au reţinut şi pe alţii de la aşa ceva, e de la sine înţeles că în acest an sărbătoarea n-a avut atâţia străini, iar negoţul s-a bucurat de puţine realizări. Lucrul acesta s-a simţit cel mai mult în rândul argintarilor. Călătorii care se întorceau de la Efes aveau grijă să ia pentru dânşii şi pentru ai lor câte o amintire, o statuie aurită sau argintată de-a Artemisei, o imagine a templului ei, care se purtau ca amulete împotriva tuturor primejdiilor. În felul acesta, zeiţa asigura pâinea meşteşugarilor oraşului. Îndată s-a făcut legătura între mersul prost al afacerilor şi prozelitismul lui Paul. Demetrius, care probabil avea în atelierele sale mulţi desenatori şi cizelatori ce fabricau din lut, argint, plumb şi aur statuete, mici temple şi nişe cu chipul zeiţei căzut din ceruri, s-a făcut purtătorul de cuvânt al muncitorilor şi asociaţilor corporaţiei sale. Trebuie de ştiut că încă de atunci Efesul era un târg public în care îşi făcuseră deja apariţia unele idei socialiste. Din cauză că afacerile au început să meargă prost, întreprinzătorii au fost siliţi să concedieze mulţi muncitori sau să le scadă salariile. Asemenea unui şef de sindicat modern, Demetrius i-a chemat pe muncitori la grevă, însă ştia foarte bine să aţâţe şi furia mulţimii împotriva lui Paul şi a creştinismului ce se înfiripa.

Miile de muncitori ce umblau încoace şi încolo fără de lucru, zecile de mii de străini curioşi şi doritori de scandal erau o pradă uşoară pentru intrigile vicleanului Demetrius. În curând, cartierul vechiului oraş din jurul Artemisionului, cu numeroasele sale prăvălioare, a devenit un furnicar agitat. Demetrius s-a urcat pe scara cea mare a templului, de unde se vedea scânteind înfiorător relicvariul cu chipul de aur al idolului gigant, şi a vorbit mulţimii: "Bărbaţi, după cum ştiţi, din această ocupaţie decurge bunăstarea noastră. Însă acum vedeţi şi ascultaţi cum acest Paul, prin învăţătura sa, potrivit căreia nu există zei făcuţi de mâinile oamenilor, a convertit şi înstrăinat mult popor nu numai în Efes, ci în toată provincia Asiei". Cuvântarea a fost o împletire foarte abilă de sete de câştig şi instincte religioase, de patriotism local şi superstiţie. "Şi e de temut ca nu numai corporaţia noastră să fie ameninţată, ba chiar şi templul marii zeiţe Artemis să fie făcut de batjocură şi ea să fie deposedată de măreţia sa, pe care o venerează Asia şi lumea întreagă".

Grija argintarilor era întemeiată. Numai metoda lor de luptă n-a fost potrivită. Ce rost avea faptul că ei, ca nişte nebuni, băteau cu picioarele în pământ, făceau gălăgie şi ore întregi umblau strigând: "Mare este Artemis a efesenilor!" În cele din urmă, s-a găsit soluţia: "La teatru! La teatru! Paul să fie dus înaintea tribunalului poporului! Paul să fie dat leilor!" Ca la un semnal, gloata sălbatică s-a năpustit din preajma templului în cartierul evreiesc, unde locuia Acvila şi Paul, spre a se duce apoi la teatrul din centrul oraşului. Semicercul acestui teatru, ale cărui trepte urcau pe pantele Pion-ului, cu privirea deschisă spre mare, cuprindea cam douăzeci şi cinci de mii de locuri. Oameni dezinteresaţi ce se plimbau, pelerini ce nu ştiau despre ce e vorba, personalul prăvăliilor, al hotelurilor şi al băncilor de pe Agora se alăturară gloatei; bărbaţi serioşi din biblioteca lui Celsus, tineri din stadion, din gimnazii, băi şi terenurile de sport, toţi erau mânaţi cu forţa şi împinşi spre marele semicerc de piatră din faţa imensei scene. Statuile albe, strălucitoare, de zei şi zeiţe, eroi şi împăraţi, priveau tăcute în jos această mulţime gălăgioasă. Pe scenă acuzaţii, ca nişte criminali, palizi şi tremurând, cu rănile sângerânde, Gaius şi Aristarh, cei doi prieteni macedoneni ai lui Paul, pe care lumea îi recunoscuse pe drum şi-i luase cu sine. E posibil ca şi casa lui Acvila şi Priscila să fi fost devastată, iar bunii oameni bătuţi şi purtaţi cu ei. E mai probabil că cei doi s-au oferit de bunăvoie şi au mers ca să calmeze furia poporului. Paul dă despre ei această mărturie plină de recunoştinţă: "Salută pe Acvila şi Priscila, colaboratorii mei în Cristos, care şi-au pus capul pentru viaţa mea".

Paul a scăpat de la moarte numai datorită Providenţei. În acel moment nu era acasă. Desigur că el se afla în sala de curs a lui Tyrannus. Câţiva discipoli de-ai săi i-au adus vestea că mulţimea cere o judecată populară împotriva lui şi că Gaius şi Aristarh sunt în primejdie de moarte. Paul, bazat pe dreptul său de cetăţean roman, voia să meargă la teatru ca să se prezinte în faţa poporului şi să-i scape pe colaboratorii săi. Dar ştia prea bine că dreptul său de cetăţean nu-l va proteja deloc în faţa furiei populare. În acea clipă nu mai judeca, ci dădea glas inimii sale doritoare de martiriu. Ucenicii l-au reţinut şi i-au barat ieşirea. Iată că vine o nouă veste. Unii dintre asiarhi, care-i erau prieteni, i-au trimis vorbă că ar face mai bine să nu vină (v. 31), căci sosirea sa la teatru ar complica şi mai mult lucrurile.

Între timp, la teatru era o mare învălmăşeală. Demetrius nu mai era stăpân pe situaţie. Plebea îi târâse cu dânsa din cartierul evreiesc şi pe câţiva evrei pe care-i ura. Şefii sinagogilor se temeau să nu fie amestecaţi în mişcarea de răscoală contra creştinilor şi veniseră şi ei la teatru. Ei îl împingeau înainte pe unul dintre ai lor, cu numele de Alexandru, un duşman înverşunat al lui Paul. Acesta trebuia să explice mulţimii că Paul nu numai că nu era unul dintre ai lor, dar că era un apostat şi un excomunicat. El stătea la îndoială, dar coreligionarii săi l-au împins sus pe scenă; acum trebuie să vorbească. El face un semn cu mâna. Atunci, unul din mulţime strigă: "Un evreu, un evreu!" Întregul teatru se ia după dânsul şi strigătul frenetic al maselor vuieşte în faţa balustradelor de marmură de la avanscenă: "Mare este Artemis din Efes!" Luca pomeneşte cu o uşoară ironie o trăsătură caracteristică a maselor: "Cea mai mare parte din mulţime nu ştia pentru ce se adunase".

Guvernatorul, cel dintâi funcţionar al oraşului, despre care ni se face menţiune în decrete şi inscripţii şi pe monede, este un bun psiholog şi cunoscător de oameni. Din fericire, nu e un demagog, ci un funcţionar conştient de responsabilitatea sa. El cunoaşte fenomenul de luptă cu fiarele; când fiara e obosită, atunci trebuie să i se dea lovitura de graţie. El lasă poporul să se obosească, strigând timp de două ore. Când puterea vocilor a slăbit, el păşeşte pe una dintre porţile proscenei şi priveşte calm şi cu fermitate această masă umană obosită, ca un experimentat conducător în adunări. Calmul său se impune. Conştiinţa adunării umane revine progresiv. A urmat o tăcere de mai multe minute, care a acţionat ca o pauză de gândire asupra lui însuşi. Patima mulţimii ricoşează de poziţia fermă a guvernatorului oraşului: "Religia nu e ceva de discutat. Stima faţă de Artemis e ceva de netăgăduit. Nu există nici sacrilegiu şi nici hulă. Aşadar, e vorba numai de o chestiune economică, de o problemă civilă, din cauza unei pagube în afaceri. Dacă Demetrius şi tovarăşii săi pot să-şi motiveze plângerea, să se adreseze tribunalului competent. Dacă voi aveţi de formulat o plângere publică, aveţi pentru aceasta adunarea poporului. Însă, prin asemenea incidente, pe care le-am trăit astăzi, puneţi în primejdie onoarea, stima şi prerogativele oraşului nostru". Acestea au fost nişte cuvinte înţelepte. Poporul s-a trezit din starea-i de beţie şi s-a ruşinat de sine însuşi. A fost suficientă o mişcare de mână din partea guvernatorului şi adunarea era dizolvată.

Unde este astăzi Artemis? Unde este templul său? Slava ei s-a stins şi, o dată cu dânsa, o întreagă orânduire socială şi o civilizaţie cu totul depăşită. Isus a repurtat o victorie asupra lui Artemis, a cultului cezarilor şi asupra acelei pietăţi mercantile a păgânismului. Efesul îşi va schimba gloria ce-i venea de la Artemis prin una mai înaltă şi dublă: gloria comunităţii sale creştine, întemeiată de marele ucenic al lui Cristos, şi cealaltă glorie, deasupra mormântului unui apostol nu mai puţin celebru. La Efes, mai târziu, pe o străduţă din cartierul creştin, Ioan şi-a scris Evanghelia şi scrisorile sale: "Aceasta e victoria care biruie lumea, credinţa noastră"!

45. Fuga din Efes. Scrisoarea a doua către Corinteni
Fap 20,1-2

Nu se pot desluşi uşor evenimentele dintre prima şi a doua scrisoare către corinteni. Aluziile făcute în Scrisoarea a doua către Corinteni ne determină să presupunem următorul curs al lucrurilor: între Paştele şi Rusaliile anului 57, Timotei se reîntoarcea de la Corint, dar el nu aducea nici o veste îmbucurătoare despre purtarea intrigatorilor. Măreaţa scrisoare a apostolului lovise puternic, însă nu-i redusese la tăcere pe adversarii săi. Faptul acesta l-a silit să-l trimită pe Titus cu noi împuterniciri la Corint. Un corintean sau un instigator străin făptuise un lucru care, rămânând nepedepsit, ar fi zdruncinat autoritatea apostolului, făcând imposibilă reîntoarcerea sa la Corint (2Cor 7,12). Paul nu descrie fapta cu amănunte, ci vorbeşte doar de "un ofensator şi un ofensat". Poate chiar Timotei în persoană să fi fost contestat şi insultat în faţa comunităţii reunite? Desigur, textul: "Vă place când altul se făleşte şi vă loveşte în faţă" (11,12) face aluzie la fapte brutale, violente. Paul nu dorea ca situaţia să devină mai încordată. În această împrejurare, el s-a adresat lui Titus şi l-a rugat să facă drumul la Ahaia în locul lui. Pentru a-l convinge să se ducă, Paul a trebuit să pună în lumină părţile bune ale corintenilor (7,13). Titus întreprinde călătoria, având împuterniciri scrise şi ducând o scrisoare către comunitate, în care Paul, pe un ton grav, cerea întoarcerea comunităţii la sentimente mai bune. De aceea, se vorbeşte despre o adevărată "scrisoare a lacrimilor". Ea s-a "pierdut", deoarece trata o chestiune personală foarte penibilă pentru corinteni: "Cu multă mâhnire şi nelinişte a inimii v-am scris" (2,4). Pedepsirea vinovatului trebuia să aibă loc printr-un procedeu judiciar, în care să se vadă în ce măsură conducătorii erau responsabili de acest incident.

Titus a plecat în ideea ca prin Macedonia să se întoarcă la Troas, unde trebuia să se întâlnească cu Paul. Între timp, a venit pe neaşteptate catastrofa de la Efes şi Paul a fost nevoit să plece mai devreme. Într-o dimineaţă de mai anul 57, însoţit de Timotei, Gaius, Aristarh, Secundus, Tihic şi Trofim, el a plecat spre Troas. Un oarecare Carpus (2Tim 4,13) era gazda sa şi capul comunităţii. Când, cu şapte ani în urmă, fusese aici întâia oară, Sfântul Duh îl oprise de a predica, dar acum "i s-a deschis o poartă largă" (2Cor 2,12). Cu toate acestea, inima sa era lipsită de mângâiere şi plină de amărăciune. Cuvintele-i erau fără avânt, vocea lipsită de ton, ca un clopot dogit. Chiar şi sfinţii au asemenea momente de uscăciune sufletească. În ceasurile de oboseală morală, Paul suferea de acele migrene dureroase, pe care le exprimă prin cuvintele "imboldul cărnii". El nu era omul care să aştepte prea mult. Cu cea mai apropiată ocazie, s-a îmbarcat pentru Macedonia, să meargă înaintea lui Titus. Prima vizită o face la Filipi, unde l-a întâlnit, după ani de despărţire, pe prietenul său Luca. Tulburarea fiinţei sale, neliniştea exterioară şi mâhnirea lăuntrică n-au scăpat privirii agere a medicului, nici privirii iubitoare a prietenilor săi (7,5). Sinceritatea cordială cu care l-au înconjurat filipenii i-au făcut bine. Într-o zi, cineva bate la uşă. Servitoarea Lidiei îi aduce vestea: "A venit Titus!" Vederea prietenului îl înveseleşte iarăşi pe Paul. Titus aducea veşti bune. Întărit deplin cu autoritatea apostolului, el fusese primit la Corint "cu frică şi cutremur", datorită puterii extraordinare ce-i fusese acordată de Paul. Scrisoarea emoţionase comunitatea până la lacrimi şi produsese un mare efect. Incestuosul a fost exclus prin hotărârea majorităţii; era evitat de toţi, ceea ce îl făcea să sufere cumplit în sufletul său. El s-a îndreptat şi a cerut iertare comunităţii. Aceasta era gata să i-o acorde, dar a cerut consimţământul lui Paul. Chiar şi vinovatul care făcuse o "nedreptate" a fost aspru pedepsit. Ancheta a dovedit că însăşi comunitatea n-a avut nici o vină în această cauză. Dezbinările au dispărut, însă instigatorii ambulanţi au rămas în continuare în comunitate. Ei îl socoteau pe Paul şovăielnic şi nestatornic, deoarece îşi schimba mereu planurile de călătorie şi urma mereu numai imboldurile capriciilor sale impetuoase. Alţii spuneau că el

nu are curajul să vină la Corint, că e tare numai în scrisori, atunci când e departe. Cu toate acestea, majoritatea era de partea lui şi dorea ca el să-i viziteze şi să obţină de la el mângâiere şi iertare (7,7-12). Acesta era conţinutul raportului dat de Titus.

Paul era nemângâiat; s-a ridicat, a întins braţele şi a rostit o rugăciune arzătoare, plină de recunoştinţă. "Dumnezeu, care îi mângâie pe cei mâhniţi, ne-a mângâiat prin venirea lui Titus". De multă vreme nimeni nu-l mai văzuse pe Paul aşa de vesel. Ochii săi şi-au recăpătat strălucirea de mai înainte, iar vocea a devenit puternică. "Vezi tu, frate Titus, s-a întâmplat aşa cum ţi-am spus: corintenii mei nu m-au dezamăgit; elogiul pe care l-am făcut s-a confirmat (7,15). Eu vreau să merg la Corint atunci când se vor fi risipit toţi norii, când «nu va mai trebui să mă supăr». Totuşi, vreau să le scriu corintenilor încă o dată, iar tu, frate Timotei, trebuie să semnezi scrisoarea împreună cu mine şi să pledezi cauza mea, astfel încât corintenii să vadă că suntem întru totul de aceeaşi părere şi, ca întemeietori ai Bisericii lor, avem aceeaşi poziţie faţă de dânşii, că orice insultă ce ţi se aduce ţie mă atinge şi pe mine, iar iertarea mea este şi a ta".

Niciodată nu scrie şi nu vorbeşte omul mai uşor şi mai frumos decât atunci când e animat de o mare pasiune, iar sufletul său sporeşte în iubire şi bucurie. Dacă Scrisoarea întâi către Corinteni, datorită bogăţiei ideatice, e cea mai interesantă, a doua e cea mai pasionantă dintre toate. Unii critici susţin că ar fi vorba de mai multe scrisori, care mai târziu au fost combinate într-un mod artificial: "o scrisoare de mângâiere şi împăcare" (cap. 1-7), o scrisoare pentru colecte (cap. 8-9), în sfârşit, scrisoarea celor patru capitole (cap. 10-13). E adevărat că scrisoarea constă din părţi deosebite, chiar dacă acestea n-au fost scrise "deodată", ele au fost consemnate la perioade destul de apropiate una de alta, în aceeaşi dispoziţie sufletească, şi au fost transmise ca o scrisoare unitară. Schimbarea de ton se explică prin faptul că scrisoarea e adresată unor grupuri diferite. În prima parte, Paul le vorbeşte celor care îi erau credincioşi, iar tonul său e conciliant. Cu toate acestea, adversarii iudaizanţi erau încă prezenţi în comunitate. Atacurile lor contra persoanei şi a apostolatului său erau încă violente. Prin urmare, scopul principal al scrisorii este dovedirea autorităţii sale apostolice. Armele principale de care se foloseau duşmanii erau: suferinţele, prigonirile şi sărăcia sa. Paul a făcut tocmai din suferinţele sale o confirmare şi glorificare a muncii sale apostolice. De aceea vorbeşte aşa de mult despre suferinţele sale. Acesta e firul roşu ce străbate întreaga scrisoare şi o caracterizează ca fiind o scrisoare a pătimirii şi ca o importantă mărturie a martiriului său.

După o rugăciune de mulţumire, Paul le aminteşte lectorilor săi evenimentele îngrozitoare pe care le-a trăit la Efes. Pentru prima dată, el a crezut că paharul s-a umplut, că a ajuns la capătul puterilor şi că moartea e aproape. El cere să se facă în comunitate rugăciuni publice de mulţumire pentru faptul că a scăpat de la moarte (1,11). El e revoltat împotriva logicii de avocatură perfidă prin care unii explicau ca lipsă de caracter schimbarea bine motivată a planurilor sale de călătorie. "Că îmi iau deciziile după propriile capricii, aşa încât la mine însemnează da, da şi nu, nu!" Paul face aluzie la cuvântul lui Isus: "Vorba voastră să fie limpede, da sau nu!" Dacă reproşul l-ar lovi pe dânsul, care trăieşte cu totul în Cristos, atunci acest reproş ar cădea şi asupra lui Cristos. "Însă Cristos nu a fost «da» şi «nu» în acelaşi timp; la el nu a existat decât un «da» şi toate făgăduinţele lui Dumnezeu şi-au găsit un «da» în el. El este cel mai mare «da» şi «Amin»". Dacă Paul şi-a amânat vizita, motivul nu a fost capriciul sau teama, ci numai consideraţia faţă de corinteni. "Sunt acuzat că-s însetat de putere, că aş voi să fiu stăpân pe credinţa voastră, să tiranizez conştiinţa voastră. O, voi nu mă cunoaşteţi bine! Felul funcţiei apostolice nu este de a domni, ci de a sluji şi a aduce bucurie!" Şi în acest loc Paul vorbeşte după duhul lui Cristos. "Fiul Omului n-a venit ca să poruncească, ci ca să slujească... pentru ca bucuria voastră să fie deplină". Scopul pedepsei bisericeşti nu este întristarea, ci căinţa mântuitoare, care aduce nu moartea, ci viaţa. Aceasta este etica creştină a pedepsei pe care Paul o aplică în cazul incestuosului. În toate scrisorile sale, Paul presupune că Dumnezeu e întotdeauna dispus să ierte. La fel e cazul şi aici, când el îl asigură pe incestuos de iertarea sa şi invită comunitatea să facă la fel.

Bucuria triumfului de odinioară şi nădejdea îl însufleţesc iarăşi pe apostol, când priveşte înapoi asupra operei sale. "Mulţumită să fie lui Dumnezeu, care în Cristos ne conduce din triumf în triumf şi care prin noi răspândeşte în toate părţile parfumul cunoaşterii sale. El se foloseşte de mine ca de un trofeu". Paul se bucură de rolul său modest în cortegiul triumfal al lui Cristos; a sluji ca trofeu de biruinţă Învăţătorului său, ca turiferar, de a răspândi pretutindeni "mireasma cunoaşterii lui Cristos". După cum mirosul de tămâie, ridicându-se de pe altar, umple treptat întregul sanctuar, tot aşa el vede cum întregul spaţiu mediteranean din jurul Mării Egee este pătruns de mireasma plăcută a evangheliei, care se ridică din inima sa aprinsă de Cristos, chiar dacă, asemenea unui cărbune aprins, puterea-i de viaţă se consumă. Întregul pământ respiră acest parfum; pentru unii este miros de viaţă, pentru alţii, miros de moarte.

Această glorificare a apostolatului său îi inspiră mereu noi idei. El nu are nevoie de scrisori de recomandare scrise pe hârtie, ca adversarii săi. "Voi, corintenilor, sunteţi scrisoarea mea de recomandare, o scrisoare a lui Cristos scrisă cu caractere strălucitoare, aşa încât toată lumea poate s-o înţeleagă; nu e scrisă pe table de piatră ca Legea veche, ci pe tablele cele vii ale inimii. Nici nu-i scrisă cu tocul de metal în caractere ebraice, ci cu tocul de fier al spiritului. Litera ucide, dar Spiritul e acela care dă viaţă". Duşmanii săi i-l opun pe Moise! Cine a văzut faţa sa strălucind? "Seducătorii voştri se bazează pe Moise! Foarte bine! Prin aceasta, ei singuri se fac de râs. Moise îşi punea un văl pe faţă când vorbea poporului nepriceput. Chiar şi în zilele noastre, la citirea în sinagogi, se desfăşoară legea într-un acoperământ pestriţ brodat. Acesta este un simbol pentru învelişul pe care îl poartă în jurul inimii lor. Pentru acest motiv, nici nu bagă de seamă că vechea alianţă a dispărut în Cristos. Predicarea creştină nu are nevoie de un atare văl. Noi nu ne predicăm pe noi înşine, ci numai pe Cristos; noi nu suntem decât slujitori de dragul lui Cristos". Concluzia acestui mare pasaj exprimă temeiul cel mai adânc al conştiinţei chemării sale apostolice, iluminarea inimii sale prin lumina glorioasă a lui Cristos la Damasc.

"Poate voi îmi veţi obiecta: însă înfăţişarea ta nu arată aşa ceva!" Acest lucru i-a dat apostolului ocazia să dovedească, printr-o puternică antiteză, contrastul dintre exteriorul său slăbit de boală şi suferinţă şi interiorul său plin de spirit. Iar acum trece la marea mărturisire a vieţii sale. După cum viaţa lui Isus a fost mereu o viaţă de jertfă, de ascultare până la moartea pe cruce, tot aşa se arată asemănarea cu Cristos a apostolului, mai ales în descrierile sale impresionante despre muncile mizerabile, periculoase şi apăsătoare. Să citim cel puţin o dată catalogul zguduitor al suferinţelor sale în scrisorile către corinteni: 1Cor 4,9-13; 2Cor 1,8-11; 4,7-12; 6,4-10, şi cel mai mişcător dintre toate: 11,21-33. Pentru Paul, suferinţa este, ca să spunem aşa, sacramentul prin care se realizează viaţa sa de comuniune mistică, asemănarea sa cu Cristos. El îşi trage întreaga sa forţă din această unire cu "Christus passus et redivivus". Cu cât suferă mai mult, cu atât are mai multă forţă şi autoritate; cu cât suferă mai mult în Cristos, cu atât este mai aproape de Cristos; deoarece el ştie că are de suferit mai mult decât toţi ceilalţi, el mai ştie că are de îndeplinit o funcţie specială în Biserică şi faţă de Biserică. Prigonirilor li se adaugă suferinţele sale cronice. De trei ori s-a rugat să fie eliberat de împunsătura cărnii şi de loviturile de pumni din partea îngerului Satanei. Cu aceste "suferinţe în Cristos" se prezintă el în faţa corintenilor. Ele îi acordă o imensă superioritate. În sfârşit, el simte farmecul, demnitatea acelui "sacerdos alter Christus". Prin aceasta a reuşit să-i pună pe fugă pe adversarii săi cei mai aprigi şi să-i lipsească de argumentul că el ar fi un lovit de nenorociri şi schimbându-l, în felul acesta, într-un triumf al lui Cristos.

Din unirea sa în suferinţă cu Cristos decurge comuniunea sa de suferinţă cu Biserica. Este o idee de suferinţă ispăşitoare, cu rezonanţă încă din cap. 1: "Dacă suferim mâhniri, aceasta este pentru mântuirea şi mângâierea voastră... astfel, în noi lucrează moartea, iar în voi, viaţa". Când el suferă, comunitatea şi credinţa ei dobândesc o mare întărire. "După cum Cristos, prin sărăcia sa, ne-a făcut pe toţi bogaţi"; această antiteză străbate întreaga sa viaţă apostolică! "Noi suntem cei care murim, voi, cei care trăiţi; noi suntem cei săraci, ca să-i îmbogăţim pe mulţi; noi suntem victimele lumii, lepădătura tuturor până în ziua de astăzi". Mereu mai puternic şi mai măreţ, din an în an străbate acest motiv al suplinirii: pentru voi. Pasajul din cap. 12 se încheie astfel: "Însă eu, bucuros, vreau să aduc jertfă pentru sufletele voastre, ba chiar să mă jertfesc cu totul pe mine însumi!"

Între cele două părţi principale ale scrisorii sale este introdus un capitol despre colectele pentru Ierusalim. Această mare operă de caritate îi stătea la inimă lui Paul; el nu voia să rupă legăturile cu Biserica mamă, ce se găsea în mare strâmtorare, şi să îngăduie astfel o sciziune în Biserică. Aceste colecte trebuiau să fie omagiul solemn al comunităţilor răspândite în toată lumea pentru Biserica mamă; el avea de gând ca, în persoană, însoţit de colaboratorii săi, să ducă produsul acestor colecte la Ierusalim. Felul în care Paul face şi motivează aceste colecte e o dovadă a tactului său fin. Nu se cuvenea să aibă rolul unui colector de bani. El ştia cu ce ochi vicleni îi observau duşmanii orice pas şi răspândeau zvonuri urâte pe seama sa. De aceea, el pretinde ca orice comunitate să sigileze darurile sale şi să-i fie înmânate prin mesageri aleşi în acest scop. Pentru a feri aceste colecte de orice aparenţă de comercializare, el le-a denumit cu termeni religioşi: "opere de binefacere", "opere de caritate", "ajutoare destinate sfinţilor", "serviciu sacru". Scrisoarea referitoare la colecte este un model de predică despre Caritas. Ce fină delicateţe spre a nu apărea inoportun! Chiar şi motivele pentru care Paul lucrează sunt supranaturale. După dânsul, cel mai frumos rod al dăruirii e faptul că noi creştem în simţământul carităţii, atragem asupra noastră binecuvântarea divină împărtăşită prin Euharistie şi dovedim susţinerea noastră faţă de evanghelia lui Cristos. În felul acesta, participarea la operele de caritate e un fel de liturghie, "un dar de nespus".

Între redactarea capitolelor 9 şi 12 pare să fi trecut câtva timp şi să fi avut loc un eveniment mai deosebit, deoarece, fără un motiv plauzibil, Paul trece deodată de la tonul împăciuitor de până atunci la cel vehement, "appasionato", deşi el se împăcase deja cu comunitatea. Probabil că între timp au venit alte veşti de la Corint, că cei care tulbură pacea comunităţii primiseră iarăşi întăriri de la Ierusalim, fără ca pentru aceasta să fie autorizaţi de Iacob şi Petru. Ei îl acuzau pe Paul că e un arogant, că scrisorile sale ar fi obraznice, că ar fi un nebun ahtiat de glorie, că acea colectă făcută de el ar fi o manevră vicleană, lezând "drepturile" comunităţii. Sub masca ironiei greceşti, Paul joacă rolul unui ahtiat de glorie, de care era acuzat. Lovituri de măciucă se abat asupra duşmanilor săi.

Titus şi doi fraţi, probabil Luca şi Aristarh, au dus scrisoarea la Corint. Se pare că impresia produsă de ea a fost decisivă. Acesta a fost testamentul pe care apostolul l-a lăsat corintenilor, Bisericii sale, pentru care şi-a vărsat tot sângele din inimă.

46. Iarna la Corint. Scrisoarea către Romani
Fap 20,3

Primirea călduroasă a macedonienilor i-a readus lui Paul bucuria de a trăi, astfel încât el putea să se gândească la noi terenuri misionare. O aluzie din Scrisoarea către Romani (15,19) ne dă de înţeles că el şi-a extins călătoriile până în Iliria (Dyrrhachium, astăzi Durazzo, în Albania). Pe acea vreme, toponimul Iliria avea un înţeles mai larg şi cuprindea întreaga coastă din Dalmaţia până în Epir. Se pare că el a întemeiat o comunitate şi la Nicopole, în Epir; zece ani mai târziu, el şi-a petrecut acolo ultima iarnă. La începutul iernii anului 57, Paul se apropie din nou de arhipelag, unde îl aşteptau delegaţii comunităţilor ca să-l însoţească, prin Corint, la Ierusalim: Sopatros din Bereea, Aristarh şi Secundus din Tesalonic, Tihic şi Trofim din Efes, Gaius din Derbe, Timotei, Lucius şi Iason. La Corint îl aştepta un alt grup de prieteni.

Era iarnă. Era imposibil de a face călătorii mai lungi. Paul a avut răgazul necesar ca să consolideze viaţa comunităţii şi s-o asigure împotriva unor tulburări viitoare, stabilind o ierarhie bine întemeiată.

Acum, Paul era din nou la Corint, în casa ospitalieră a prietenului său Gaius, şi avea timp să mediteze asupra activităţii sale misionare din ultimii 20 de ani, asupra căilor minunate ale lui Dumnezeu, asupra "experienţelor celor mai intime ale sufletului său" şi asupra destinului poporului său. Aici, la Corint, punct de intersecţie al Orientului cu Occidentul, în mod involuntar privirea i-a fost atrasă de un oraş care fusese ani de zile ţinta dorinţelor sale: Roma. Avea sentimentul că misiunea sa în Orient era încheiată. Creştinismul pusese piciorul în toate centrele mari. Extinderea sa ulterioară spre interior nu era decât o problemă de timp. "De la Ierusalim în jur până la Iliria am dus la bun sfârşit predicarea evangheliei... În aceste regiuni eu nu mai am nici un câmp de lucru". Spre a înţelege aceste cuvinte, trebuie să ne gândim la spaţiul nepopulat al Imperiului roman cu politica sa populară absurdă, care, în ciuda întinderii sale înzecite, nu număra mai mulţi locuitori decât Germania actuală. Iată, aşadar, că Paul îşi făureşte planul de a muta spre vest centrul de gravitaţie al activităţii sale. Roma, stăpâna lumii, îi inspira grandioasa concepţie a unei Biserici mondiale, universale şi catolice. Numai un gând îl reţine, rămânând credincios principiului său; el se fereşte de a clădi pe temelia pusă de alţii. El ştie că un personaj apostolic a pus deja temeliile creştinismului în Roma. Desigur, nu poate fi vorba decât de Petru. Deoarece Claudius, autorul decretului de expulzare a evreilor din Roma, a murit în anul 54, Petru, însoţit de soţia sa (numită în limbajul primilor creştini "sora" sa, 1Cor 9,5) şi de tălmaciul său Marcu, a putut veni, pe la mijlocul anului 55, la Roma. Împărţirea teritoriilor misionare nu era exclusivă. Aceasta ar contrazice trimiterea universală a apostolilor.

Paul avea nevoie de Roma ca punct de sprijin pentru activitatea sa ulterioară din Italia şi Spania: "Căci aşa nădăjduiesc, când voi merge în Spania, să vă văd în trecere şi să fiu însoţit de voi într-acolo". Ce muncă de Hercule pentru un om îmbătrânit! Să poarte întregul glob pământesc pe umerii săi! El nu aştepta decât reluarea navigaţiei; atunci voia să-i încredinţeze credincioasei diaconese Febe, care trebuia să meargă în primăvară la Roma, o scrisoare adresată comunităţii de acolo, scrisoare care trebuia să stabilească legătura spirituală şi relaţii de prietenie cu această comunitate aşa de însemnată a Occidentului. Dar în faţa ochilor lui Paul mai apăruse o idee şi mai mare. El se simţea responsabil pentru unitatea catolică. La orizontul răsăritean se afla comunitatea neîncrezătoare de la Ierusalim, grupată în jurul templului; la orizontul occidental, comunitatea romană cu tendinţa ei puternică iudeo-creştină, ba chiar esenieni, care se abţineau de la anumite alimente. Aşadar, Paul a hotărât ca printr-o călătorie la Ierusalim să restabilească pacea cu comunitatea de acolo, iar printr-o scrisoare să ofere "ramura de măslin a păcii" iudeo-creştinilor din Biserica romană, spre a le dovedi că el nu este un renegat al poporului său, că el nu vrea să-i răpească făgăduinţele sale, că despărţirea de Lege nu este un act de necredinţă, că zi şi noapte el este cuprins de o adâncă durere pentru soarta fraţilor săi. La aceasta se mai adăuga un al treilea motiv. Paul îşi dă seama că îmbătrâneşte. Uneori avea presimţirea dureroasă că darurile sale pentru Ierusalim nu vor fi primite ca atare de către sfinţii de acolo şi că el alerga de-a dreptul în gura leului (Rom 15,31). Era de acum timpul să lase creştinismului, într-o formă clară, testamentul său spiritual şi să strângă recolta bogată a strădaniilor sale, pe care viaţa-i furtunoasă le maturizase: evanghelia sa despre căile întreţesute ale mântuirii lui Dumnezeu. De aceea, Scrisoarea către Romani e mai curând un tratat de teologie asupra chestiunii esenţiale a creştinismului: situaţia nou creată prin Cristos a omenirii faţă de Dumnezeu.

Paul îşi adunase în jurul lui cercul de prieteni apropiaţi. Ei trebuiau să fie martori la redactarea scrisorii, pe măsură ce izvora din inima sa. De data aceasta, sclavul creştin Tertius a avut cinstea deosebită de a sluji ca scrib al apostolului. El notează cu plăcere aceasta la sfârşitul scrisorii. După o introducere solemnă, conform normelor, Paul îşi anunţă tema: "Nu mă ruşinez de evanghelie, căci ea este puterea divină mântuitoare pentru cel ce crede". După cum apostolul îşi vede propria-i viaţă despărţită în două părţi, timpul fără Cristos şi cel cu Cristos, la fel vede el şi istoria omenirii desfăşurându-se în două mari perioade, care se grupează în jurul a două modele tipice şi a două căpetenii spirituale ale omenirii: omenirea decăzută şi nemântuită înainte de Cristos, grupată în jurul lui Adam, şi omenirea reabilitată prin Cristos. Acesta este cadrul sobru al puternicei concepţii pauline asupra istoriei omenirii şi mântuirii.

1. Care este situaţia religioasă a omenirii înainte de Cristos? Găsim noi undeva realizată, în mod ideal, legătura dintre om şi Dumnezeu (= dreptate)? Întreaga omenire dinainte de Cristos se găsea, după Paul, sub "mânia lui Dumnezeu", atât păgânii, cât şi evreii. El o demonstrează mai întâi prin dezvoltarea istorico-religioasă a lumii păgâne; înalta sa civilizaţie spirituală şi artistică, filozofia şi cultura, prosperitatea socială şi politică fuseseră incapabile de a împiedica decadenţa morală. Rechizitoriul său e de o putere şi coeziune demne de un Tacitus. Păgânii se găseau în posesia cunoaşterii lui Dumnezeu şi a legii morale naturale, cu toate acestea, ei împiedică adevărul să acţioneze, îl ţin prizonier în cuşca speculaţiilor lor deşarte, ei taie aripile vulturului mândru al raţiunii date de Dumnezeu, încât acesta trebuie să se târâie pe pământ. Prin raţiune şi conştiinţă, omul a primit un organ spre a-l cunoaşte pe Dumnezeu. În oglinda creaţiei, el poate cunoaşte puterea lui Dumnezeu; din legea care este în noi, să deducă existenţa unui legislator care este deasupra noastră; din idealul moral înnăscut în noi, sfinţenia lui Dumnezeu. Paul cunoaşte din Cartea Înţelepciunii (13,5) eforturile filozofilor în vederea descoperirii existenţei lui Dumnezeu şi a atributelor sale: atotputernicia, veşnicia şi transcendenţa. Însă această cunoaştere teoretică a lui Dumnezeu aduce cu sine şi o datorie. Dumnezeu nu vrea să fie numai cunoscut, ci şi recunoscut; el nu vrea să-i cunoaştem doar existenţa, ci el cere credinţa, adoraţia şi iubirea noastră. Rătăcirea de care s-a făcut vinovată lumea păgână constă în aceea că ea a zeificat făpturile ca şi puterile naturii, constelaţiile, animalele, operele de artă şi ale geniului, statul şi personificarea sa în împărat. În loc să se lase condusă spre Dumnezeu de către aceste realităţi, ea s-a aruncat în genunchi înaintea lor. Acesta e motivul pentru care Dumnezeu i-a lipsit de harul său. Iar omul lăsat de capul lui n-a mai putut să-şi păstreze nici măcar demnitatea sa de om. Omul care îl divinizează pe om nu pierde numai sensul divin, ci şi pe cel uman. În felul acesta, înţelepciunea lumii a devenit o nebunie. Paul cunoştea toate acestea, le avea zilnic înaintea ochilor săi. Idolatria născută din păcat dădea mereu naştere la păcate, ducea pas cu pas la întunecarea minţii şi la tocirea sentimentului moral. Paul vede trei linii ale morţii înscrise pe faţa păgânismului: perfidia şi minciuna, nestatornicia lăuntrică şi decadenţa socială, lipsa de iubire şi de milă. În două cuvinte caracterizează Paul păgânismul: "sine affectione, sine misericordia!" Lumea antică s-a ruinat din cauza lipsei de iubire şi a despotismului asiatic, în timp ce o minoritate de oameni brutali domnea cu forţa asupra majorităţii de sclavi. Din acest motiv, bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu care a apărut în Fiul lui Dumnezeu (Tit 3,4) este cea mai neaşteptată noutate.

Până aici, cititorii săi iudeo-creştini puteau să aplaude pe ascuns. Paul simte acest lucru şi acum îşi îndreaptă acuzaţia împotriva iudaismului. Evreii, pe lângă raţiune şi conştiinţă, mai aveau încă o călăuză spre Dumnezeu: revelaţia, legea, profeţii, Cărţile sfinte, făgăduinţele mesianice. Cu toate acestea, Paul trebuia să facă acum cea mai penibilă constatare: ceea ce în mod normal trebuia să contribuie la mântuirea lor a fost pentru ei o cauză de osândă, deoarece considerau cu trufie că acesta este un privilegiu al rasei lor, legat de carne şi sânge. În problema mântuirii, în ciuda făgăduinţelor lor mesianice, Paul nu le acordă evreilor nici un privilegiu. Legea nu era un mijloc de mântuire, ci numai un mijloc de educare ce purta în sine propria-i desfiinţare. Aceasta a fost tragedia iudaismului de a se înşela asupra sensului legii şi de a urmări himera unei mântuiri realizate prin propriile sale mijloace.

Vina cea mai mare a păgânismului, ca şi a iudaismului, e motivată prin aceea că ei nu voiesc să admită ca adevărate păcatele lor, nu se simt şi nu vor să se recunoască a fi păcătoşi; sau chiar dacă o fac, ei îşi caută mântuirea şi curăţarea prin fapte personale, prin purificări automate, prin abţinerea de la vin şi carne (Pitagora, esenienii), prin formule magice (ca în mistere) sau pe baza unui contract juridic încheiat cu Dumnezeu. Acesta este cel de pe urmă motiv al păcatului: mândria omenească, autonomia religioasă şi morală în care vechiul şarpe îşi ridică capul.

2. Noua situaţie creată prin Cristos. Prin Cristos şi jertfa sa sângeroasă de ispăşire, Dumnezeu a condamnat toate încercările omeneşti de auto-mântuire. Tot ceea ce e măreţ şi frumos în orânduirea naturală a lucrurilor, slava în război şi operele de pace, operele ştiinţei, ale artei, ale culturii tehnice, ale orânduirii sociale, puterea şi dominaţia asupra lumii, toate acestea trebuie să fie meritate prin eforturi personale şi mereu recucerite. Cu toate acestea, omul are dreptul să se fălească. Dar în domeniul supranatural nu există nici o acţiune pur personală. Legătura ideală cu Dumnezeu, filiaţiunea divină, nu poate să fie decât un dar al harului. Elementul original al creştinismului e tocmai această gratuitate a harului şi a mântuirii. Cristos a murit numai din dragoste faţă de noi. Printr-un act de iubire nemaiauzit, Dumnezeu cel sfânt a intervenit în istoria mântuirii, pentru ca oamenii să poată ajunge la sfinţenie. Iubirea este un dar, altfel n-ar fi iubire (5,1-11). Dar când Dumnezeu lucrează, acţiunea sa e creatoare, astfel că sufletul credincios se află reînnoit şi transformat; graţie unei renaşteri făcute de Duh, el devine "o făptură nouă".

În faţa acestei economii a mântuirii făcute de Dumnezeu, nici o critică n-are valoare, nimeni nu se poate făli cu originea sau să se bazeze pe relaţia sa contractuală între munca depusă şi recompensă, nici o altă atitudine nu e posibilă decât aceea a unei credinţe totale, aceea a unui "da" sau "amin" adresat lui Cristos şi lucrării sale mântuitoare, aceea a unei iubiri recunoscătoare ce inspiră dăruirea întregii persoane, aceea a dispoziţiei de a primi viaţă nouă în Cristos şi a se lăsa cuprins de dânsa. În persoana lui Cristos, orice mândrie omenească e zdrobită. Cu toate acestea, credinţa care mântuieşte şi de unde răsare viaţa cea nouă ca dintr-o rădăcină nu este un "sacrificium intellectus" (sacrificare a intelectului) orb şi nedemn de om, ci o "slujire raţională adusă lui Dumnezeu", un omagiu al omului care se gândeşte şi voieşte, bazat pe motive raţionale. Şi totuşi, nimeni nu se poate făli cu aceasta, deoarece credinţa, în fondul ei esenţial, nu este o acţiune omenească, un produs de silogisme, ci ea vine de la Dumnezeu şi e o gratificaţie a Sfântului Duh. În esenţa sa cea mai intimă, ea este un mister a cărui cheie zace ascunsă în adâncurile alegerii dinainte de timp şi ale predestinaţiei.

Nimeni nu-şi poate da viaţa sieşi, ci trebuie s-o primească ca un dar. Însă, odată ce a fost dăruită, ea trebuie să se dezvolte mai departe în armonie cu forţele dăruite de natură. La fel e şi cu cele supranaturale. Nimeni nu e în stare să-şi merite, să-şi dobândească şi să-şi câştige prin lupte viaţa cea nouă (9,16). Însă din moment ce el este "o nouă făptură", atunci cel renăscut trebuie să se îngrijească de unirea cu Cristos, nu mai are voie să se călăuzească după forţele cărnii, ci trebuie să asculte de impulsul Duhului lui Dumnezeu, să caute a dobândi zilnic, cu ajutorul harului, ce-l însoţeşte, această viaţă nouă, pentru a o extinde, a o lărgi, a o aprofunda. În felul acesta, procesul de transfigurare progresivă a celui renăscut conduce din treaptă în treaptă drept în sus, până ce se revarsă în viaţa cea deplină şi veşnică a lui Dumnezeu, din ale cărui adâncuri ascunse izvorăşte viaţa cea nouă. Lucrarea lui Dumnezeu în noi ar fi ciudată şi s-ar asemăna cu un trunchi fără cap, dacă el n-ar desăvârşi-o, dacă ar îngădui ca moartea să distrugă în noi urmele acestor puternice intervenţii care sunt moartea şi învierea lui Cristos, venirea Sfântului Duh şi sanctificarea; dacă el şi-ar părăsi opera de eliberare în mâinile acestor tirani care sunt moartea, Satana şi păcatul. Prin "sigiliul Duhului" primit la Botez şi la Mir, Dumnezeu ne-a dat ca "amanet" Duhul său, garantându-ne că ultimul cuvânt în istoria oamenilor nu va fi moartea, ci transfigurarea.

După cum în economia mântuirii lui Dumnezeu nu există nici un loc pentru ambiţie şi autonomie omenească, la fel nu există în ea nici o întâmplare şi nici o lacună, bineînţeles având mereu presupunerea că voinţa omului nu se abate de la orânduirea harului şi nu se pune sub stăpânirea morţii şi a Satanei. De la alegerea, predestinarea şi chemarea, concepute înainte de timp în gândul plin de iubire al lui Dumnezeu, până la încorporarea în trupul mistic al lui Cristos, până la desăvârşirea în lumina transfigurantă a vieţii beatifice, totul se dezvoltă organic după un plan de mântuire bine stabilit. Istoria mântuirii fiecărui om şi a întregii omeniri nu este decât un scurt episod în marea dramă a veşniciei şi tot tragicul existenţei omeneşti e numai un scurt oftat după transfigurare şi spre armonie veşnică, unde întreaga creaţie, "unită în Cristos", îi cântă lui Dumnezeu imnul mântuirii. Aşa răsună învăţătura paulină în cântul triumfal al speranţei creştine (8,31-35).

Paul îşi transpune meditaţia pe plan cosmic. El vede păcatul originar în efectele sale cosmice: o ruptură s-a produs în întregul univers. Căderea din lumea spiritelor e legată oarecum cu aceea a căderii omului. În Scrisoarea către Coloseni (1,20), Paul dă de înţeles, în mod enigmatic, că Cristos a săvârşit o lucrare de mântuire în întreaga creaţie, deci şi în lumea duhurilor. Istoria omenirii şi a creaţiei este un mister şi nu poate fi explicat prin sine însuşi. Nici răscumpărarea şi nici revelaţia n-au ridicat acest văl al ursitei. Însă ele ne-au dat asigurarea spiritului că toate disonanţele stridente se vor reabsorbi într-o zi în armonie. Dacă Vergiliu a auzit plângând lucrurile neînsufleţite ("sunt lacrimae rerum"), tot aşa vede apostolul creaturile cum ridică rugătoare mâinile lor în sus spre Creator, pentru a fi scoase din slujba răului, din "robia depravării". În afară de această rugăciune tăcută a creaturilor fără viaţă, mai există o altă rugăciune la care fidelitatea lui Dumnezeu va răspunde în ziua când "se va descoperi strălucirea fiilor lui Dumnezeu". Este rugăciunea mistică a Sfântului Duh, care, "în suspine negrăite, vorbeşte în inima noastră". Biserica a primit "pârga Duhului". Însă noi suntem încă, în sânul Bisericii, asemenea copilului în sânul mamei sale, ce urmează a se naşte: "Încă n-a apărut ceea ce vom fi". Privirea plină de speranţă e îndreptată spre acea stare îndepărtată, unde întreaga "creaţie care geme şi suspină în durerile unei naşteri va putea să scape din robia stricăciunii spre libertatea radioasă a fiilor lui Dumnezeu".

În mijlocul acestui mare tratat asupra legii şi a harului, în cap. 7, este intercalată celebra "mărturisire". Negreşit că nu este la mijloc ştiinţa, ci experienţa în tot ceea ce spune Paul despre cei doi oameni din el, despre dezbinarea lăuntrică şi discordia omului nemântuit. Folosind o veche figură retorică, Paul vorbeşte la persoana întâi şi se consideră reprezentant al poporului său trăitor sub lege, cum trăise şi el în perioada fără de Cristos, dinainte de convertirea sa. Paul găseşte dezlegarea în acţiunea Sfântului Duh şi în aceea cu totul obiectivă a libertăţii creştine.

În scrisoarea sa împăciuitoare, Paul vrea să aducă împăcarea taberei iudeo-creştine cu aceea de origine păgână şi se apără împotriva reproşului că ar urmări să-i răpească poporului său binecuvântarea făgăduinţelor în favoarea păgânilor. Iubirea faţă de propriul său popor erupe cu o violenţă elementară. Soarta enigmatică a poporului său, care timp de milenii a fost purtătorul făgăduinţelor şi care l-a pierdut pe Mesia, îi sfâşie sufletul. Este înduioşător să-i urmăreşti lupta pentru a dezlega misterul în lumina învăţăturii sale asupra predestinaţiei şi de a plasa discuţia dintre cele două partide pe un plan mai înalt. Dumnezeu nu îngăduie să i se ceară socoteală de către făpturile sale şi nici nu permite să se facă abuz de dânsul în scopuri naţionaliste înguste. Fluviul harului divin nu poate fi silit să curgă într-un canal naţionalist. Făgăduinţele n-au fost destinate pentru Israel după trup, ci pentru "Israelul lui Dumnezeu". Refuzul poporului evreu este într-un sens oarecare o "felix culpa"; el va sluji la mântuirea lumii. Cugetul îi este liniştit, dar el suferă în inima sa. Paul aruncă astfel o privire în abisul ameţitor al predestinaţiei veşnice şi, copleşit de această viziune, izbucneşte intrigat de mirare: "O, abis al bogăţiei înţelepciunii şi cunoaşterii lui Dumnezeu!"

În calitate de scriitor genial, sensibil la cadenţa solemnă a cuvântului şi a gândirii, Paul termină partea dogmatică a puternicului său mesaj printr-o doxologie liturgică: "Din el, prin el şi pentru el sunt toate aceste lucruri".

În recomandările morale ale scrisorii, Paul arată cu ce consecvenţă, pentru el, purtarea morală izvorăşte din spiritul cel nou al credinţei. Paul interpretează cuvântul Învăţătorului său cu privire la "adorarea lui Dumnezeu în spirit şi adevăr" (In 4,23), când vorbeşte despre "cultul spiritual" al creştinului (12,2). Moralitatea unui act e determinată de conştiinţă. Totul depinde de atitudinea sufletului, de sentimentul cel nou al iubirii. Plecând de la acest principiu, etica creştină e foarte simplă. Din concepţia creştină, care plasează în sânul acestui eon, pe lângă împărăţia acestei lumi, o altă împărăţie autonomă a spiritului, decurge în egală măsură atitudinea fundamentală a creştinului faţă de stat şi faţă de politică. Paul este cel dintâi care, în spiritul Învăţătorului său în toată atitudinea sa faţă de lucrurile acestei lumi, în mod pozitiv a făcut dreptate statului roman. Autoritatea de stat este pentru dânsul un "diacon al lui Dumnezeu", al cărui locţiitor şi mandatar este spre a împiedica răspândirea răului. Când Paul scria aceste rânduri binevoitoare faţă de stat, lumea se găsea în al 4-lea an al domniei lui Nero. Puterea imperială se arăta în toată splendoarea sa. Era renumitul "quinquennium" (primii cinci ani) al tânărului împărat, ale cărui porniri mintale bolnăvicioase încă nu izbucniseră, deoarece erau contracarate de influenţa a doi perceptori: bunul Seneca şi nobilul Burrus. Paul rămâne credincios învăţăturii sale în ce priveşte statul, chiar şi după ce monstrul din Nero se dezlănţuie, iar statul îşi schimbă atitudinea faţă de Biserică (1Tim 2,1; Tit 3,1).

O privire retrospectivă ne permite afirmaţia că în Scrisoarea către Romani este exprimată aproape întreaga teologie paulină sau tot ceea ce e în acord cu ea. Nici o altă scrisoare de-a lui Paul n-a jucat un rol aşa de hotărâtor în istoria omenirii din Occident. Ar fi o neînţelegere de o însemnătate considerabilă să scoţi din contextul viu un fragment izolat, învăţătura despre credinţa mântuitoare şi să faci din ea centrul învăţăturii pauline, ba chiar obiectul principal al întregii religii.

Paul ar fi trăit o "mare întristare şi o durere neîncetată a sufletului", dacă ar fi trebuit să vadă cum cuvintele sale despre "credinţa care justifică" vor face să sângereze trupul lui Cristos peste 1500 de ani. Pentru el, justificarea nu era decât o trecere, o etapă în procesul spiritual, în urma căreia se întindea un imens peisaj însorit "în Cristos", stropit de curentul harului euharistic, fecundat de energiile creatoare ale Celui Înviat, sub clima cea dulce a Sfântului Duh.

47. Ultima călătorie la Ierusalim
Fap 20,3-21,16; Rom 15,25-32;

Iarna trecuse. La 5 martie, Roma anunţase în mod solemn, sub egida religioasă, reluarea navigaţiei pe mare. Paul s-a pregătit pentru plecarea la Ierusalim, pentru ca de acolo să se ducă la Roma. El a ajuns la ţintă printr-un mod pe care nici nu-l visase. Era conştient de riscul pe care şi-l asumase, de-a duce el însuşi la Ierusalim ajutoarele pe care le adunase cu atâtea eforturi. Însă pentru dânsul, unitatea cea mare, catolică, trecea mai presus de toate. Pentru Paul, drumul spre Roma trecea prin Ierusalim; el voia să fie la Roma alături de Petru. În interesul înfrăţirii oficiale a celor două părţi ale Bisericii, era nevoie ca reprezentanţii tuturor cercurilor misionare să li se alăture.

Dacă până acum viaţa itinerantă şi plină de primejdii a apostolului a fost o icoană a vieţii de peregrin a lui Isus, de-acum înainte ea capătă asemănări tot mai clare cu aceea a Maestrului său. Ultima sa călătorie la Ierusalim reproduce sub mai multe aspecte (de exemplu, presimţirea morţii sale, eroismul cu care îşi fixează privirea asupra Ierusalimului ucigător de profeţi, ultimele recomandări date prietenilor săi) ultima călătorie a lui Isus, când acesta vedea cu ochii deschişi catastrofa spre care se îndrepta, dar asculta de cuvântul Tatălui său ceresc (Mc 10,32). E curios cum acest oraş îl atrăgea în cercul vrajei sale. Dar mai presus de toate era un sacrificiu al inimii, care îl unea pe învăţător cu credinciosul său: şi unul, şi altul erau socotiţi ca nişte dezrădăcinaţi, duşmani ai naţiunii lor, tocmai pentru că au trăit o formă superioară de fidelitate faţă de poporul lor.

Pentru a aprecia curajul apostolului, e cazul să ne amintim de agitaţia sălbatică a partidei zeloţilor. Fanatismul acestor oameni aştepta împărăţia mesianică ca pe o zi a răzbunării faţă de păgâni şi, prin bande de terorişti, organizau războiul sfânt. Din cauza pumnalelor lor în formă de seceră, ei erau numiţi "sicari" sau cuţitari. Ei incendiau sate întregi ce nu erau de partea lor, participau la Ierusalim la toate sărbătorile şi se amestecau printre credincioşi în templu, ascunzându-şi sub haine pumnalele pe care le înfigeau cu repeziciunea fulgerului în spatele victimelor şi tot aşa de repede dispăreau în îmbulzeala cea mare (Iosif Flaviu, Ant. iud., 20, 8, 10). Cristos i-a avertizat în zadar pe preoţi să nu abuzeze de religia şi de speranţa lor mesianică în scopuri politice. Marilor preoţi le-a scăpat din mână conducerea spirituală şi politică a poporului.

În perioada Paştelui, toate căile pe mare şi pe uscat erau invadate de pelerini. Bărbaţi cu priviri fanatice şi fulgerătoare, femei ghemuite pe pământ cu copiii pe spate şi cu coşuri cu provizii de drum aşteptau plecarea cu simplitatea omului oriental. Priviri duşmănoase şi înjurături mormăite îl salută pe "renegat". Era uşor să-l cumperi pe un căpitan fără scrupule şi pe marinarii îndrăzneţi ca să organizezi un complot. Însă serviciul de informaţii al fraţilor şi-a îndeplinit de minune misiunea. Complotul a fost spionat, iar planul de călătorie, schimbat la iuţeală. După cum dă de înţeles textul unor manuscrise, Paul, însoţit de Luca, a luat drumul pe uscat spre Macedonia, pe când ceilalţi, spre a-i păcăli pe duşmanii urmăritori, s-au dus la Efes şi de acolo la Troas, unde trebuiau să se întâlnească. Planul iniţial de a sărbători Paştile la Ierusalim nu mai putea fi realizat. Paul s-a hotărât să sărbătorească Paştile la Filipi, în cercul prietenilor săi intimi. Începând de aici, îl aflăm din nou pe Luca în suita apostolului. Cunoştinţele sale medicale şi nautice l-au desemnat ca un însoţitor ideal pentru călătoria în Occident. De aceea, apare din nou în Faptele Apostolilor pronumele "noi" (20,6) şi, începând din acest loc, itinerarul şi faptele sunt relatate sub forma clasică a unui jurnal, ceea ce conferă acestei descrieri o precizie extraordinară şi, în acelaşi timp, o atracţie incomparabilă.

În anul 58, Paştile a căzut în ziua de marţi, 28 martie (F.K. Ginzel, Handbuch der mathematischen und technischen Chronologie, Leipzig 1914). În marţea de după Paşti, la 4 aprilie, Paul şi-a luat rămas bun de la filipeni, iar în portul Neapolis, ei au găsit o corabie de mărfuri gata de plecare spre Troas. "Noi ne-am îmbarcat". În acest "noi" se ascunde o plenitudine de sentimente şi o întreagă istorie a inimii omeneşti! Paul nu avea nici soţie şi nici copii şi nu cunoştea nici o legătură de familie, dar Dumnezeu i-a dat prieteni. Şi încă ce prieteni!

Din cauza vântului potrivnic, ei au ajuns la Troas abia duminică, 9 aprilie. Şederea lor acolo timp de şapte zile s-a încheiat cu un eveniment dramatic. Cu toate părerile contrare ale altor exegeţi, am putea admite că în fraza: "Noi eram adunaţi pentru frângerea pâinii" Luca a vrut să descrie o celebrare euharistică duminicală. Sabatul era pe sfârşite. Soarele apusese ca un glob de foc în spatele insulei Tenedos. Prin partea exterioară a unei mari case burgheze, bărbaţi şi femei cu văl urcau spre o sală care se afla pe terasa catului al doilea. În noaptea caldă de primăvară ferestrele erau larg deschise ca să intre aerul răcoros ce venea dinspre mare. Luca este un observator minuţios. Vedem cum adunarea ascultă cu încordare, cum lămpile cu ulei atârnă de plafon, vedem perdelele ce adie în vântul de seară. Agapa s-a sfârşit. Paul vorbeşte despre misterul pascal al Celui ce a biruit moartea: "Eu sunt învierea şi viaţa". Aşezat pe marginea ferestrei, tânărul Eutich se lupta cu somnul. Deodată se aude un ţipăt strident! Băiatul a căzut de la etajul al treilea în curtea interioară. Paul coboară repede; asemenea lui Ilie şi Elizeu, el s-a aplecat asupra tânărului mort (1Rg 17,17; 2Rg 4,18) şi l-a rechemat la viaţă. "Eu sunt învierea şi viaţa": ne putem închipui cu ce dispoziţie şi fervoare a putut cânta comunitatea aceste cuvinte după o asemenea întâmplare trăită! Paul n-a făcut caz de această minune, a vorbit liniştit mai departe şi a frânt pâinea vieţii.

Nimeni nu se mai putea gândi la somn. Corabia ce trebuia să-i ducă pe prietenii săi la Assos pleca în zori. (Textul lui Beza notează că tânărul Eutich, complet sănătos, a asistat la plecare). Paul a străbătut drumul de aproximativ douăzeci şi cinci de kilometri pe jos, probabil pentru a vizita câţiva creştini. Totodată, el avea nevoie de linişte pentru a-şi urma firul gândurilor şi spre a se întreţine cu Dumnezeu. Pe treptele tăiate în stâncă, Paul coboară spre port, unde i-a găsit pe tovarăşii săi. Avem motive să spunem că ei au închiriat o mică ambarcaţiune de coastă pentru a nu pierde vremea cu încărcarea şi descărcarea. Era cea dintâi corabie cu pelerini creştini ce mergea la Ierusalim. Pe timp de noapte, corabia era trasă la ţărm şi se aştepta la bord sau într-o colibă de pescari. Aşa au petrecut la Mitilene, pe Lesbos, insula lui Safo, unde pescarii au făcut să răsune melodiile lor eolice. În ziua următoare, au acostat pe insula Chios, cea parfumată de florile primăverii. În cealaltă zi, a apărut la orizont templul lui Artemis de la Efes. Paul şi-a adus aminte cu înfiorare de sărbătoarea lui Artemis de anul trecut. După o escală pe Samos, au ajuns la Milet joi, 20 aprilie. Paul a trimis mesageri la Efes, probabil la Tihic şi Trofim, ca să-i cheme pe bătrânii comunităţii la cea din urmă întâlnire cu apostolul lor. Scena despărţirii de la Milet face parte din tablourile cele mai înduioşătoare din memoriile lui Luca. În cuvântarea sa, Paul descrie grijile apostolice cu o elocvenţă ce izvorăşte din inimă. Fiecare cuvânt reflectă conştiinţa sa de apostol şi fidelitatea faţă de datoria pe care o avea. Ştiind bine că o soartă grea îl aşteaptă la Ierusalim, Paul îşi continuă drumul "împins de duh", având în faţa ochilor săi o ţintă de neclintit: Ierusalim, Roma! "Eu nu pun nici un preţ pe viaţa mea". Paul posedă o scară de evaluare supranaturală: sângele lui Cristos - Biserica - sufletele - chemarea sa - şi de abia la urmă propria viaţă. Paul şi-a întins mâinile pentru binecuvântarea de adio! O, aceste mâini ale lui Paul! Câte binecuvântări s-au revărsat din ele; ele erau mereu întinse spre a da, niciodată pentru a lua. Fie mereu binecuvântate aceste mâini care ne-au transmis deseori, tremurând şi cu gesturi stângace, salutări aşa de cordiale. Bătăturile şi cicatricele acestor mâini erau ca nişte stigmate. Ne dăm seama că ucenicii săi cu greu s-au putut dezlipi de dânsul. El nu căutase iubirea, dar ea i-a venit de la sine.

Era 25 aprilie când un vânt puternic i-a mânat spre Rodos, fermecătoarea "insulă a trandafirilor". La Patara au avut norocul să găsească o corabie în drum spre Fenicia. Călătoria a durat cinci zile. Au trecut pe lângă coasta de vest a Ciprului, patria vechiului său prieten Barnaba. În Tir au rămas şapte zile. Comunitatea din acest oraş îşi datora întemeierea prigoanei pe care Paul o dezlănţuise cu 20 de ani în urmă. Când au păşit pe pământul Palestinei, atmosfera a devenit tot mai apăsătoare, prevenirile profetice s-au înmulţit. De la Ptolemais (Accon), caravana şi-a continuat drumul pe jos. Cu 14 zile înainte de Rusalii, au ajuns la Cezareea, care nu era departe de Ierusalim, cel mult trei zile de mers (102 kilometri). Aici, Paul a vrut să petreacă vreo câteva zile în linişte şi reculegere în casa prietenului său Filip, un om după inima sa şi cu vederi foarte largi. El îşi spunea cu umilinţă "evanghelist", adică un apostol de rangul al doilea, însă purta titlul foarte stimat de "unul dintre cei şapte" şi moştenise ceva din spiritul lui Ştefan. Şi el trebuise să fugă acum 20 de ani din cauza prigoanei dezlănţuite de Paul împotriva creştinilor. Filip evanghelizase Samaria şi litoralul din împrejurimile oraşului Iope şi, în sfârşit, se stabilise la Cezareea. Între timp, el îşi însuşise vederile largi ale lui Paul. Ce preţioase ore de seară au petrecut pe terasa casei cu privirea îndreptată spre mare! Câte amintiri le treceau prin minte! O, cum a călăuzit Domnul totul spre bine! Paul a fost profund impresionat de atmosfera adânc creştină din acea casă. Asupra fiicelor lui Filip trecuseră carismele tatălui lor, darurile "edificării, sfatului şi mângâierii", pe care Paul le preţuia nespus de mult. Aceste patru fecioare, primele dintre acele suflete care în sânul Bisericii se vor consacra lui Dumnezeu, erau aşezate la picioarele renumitului maestru, căruia, în curând, îi vor putea oferi serviciile lor pe timpul captivităţii la Cezareea. Profetul Agab, pe care Paul îl cunoştea de la Antiohia, mânat de Sfântul Duh, a venit de la Ierusalim ca să-l împiedice pe Paul să meargă mai departe. În mijlocul serviciului divin, el a mers la Paul, i-a luat cingătoarea, şi-a legat cu ea propriile mâini şi picioare şi a strigat: "Aşa vorbeşte Sfântul Duh: pe bărbatul căruia îi aparţine această cingătoare aşa îl vor lega iudeii la Ierusalim şi-l vor da pe mâna păgânilor!" Aceasta era limba simbolică a vechilor profeţi, care făcea întotdeauna impresie (Is 20,3; Ier 13,1; 27,2; Ez 4,1-3; 5,1-4). Acum, prietenii lui Paul şi-au pierdut cumpătul. Ei l-au rugat pe Paul să nu meargă mai departe. Dar hotărârea apostolului a rămas neclintită. "Pentru ce plângeţi şi-mi întristaţi inima? Eu sunt gata ca pentru numele Domnului Isus nu numai să fiu legat la Ierusalim, dar să sufăr chiar moartea".

Miercuri, înainte de Rusalii, caravana a parcurs călare ultima etapă a călătoriei. Câţiva ucenici din Cezareea i-au însoţit până la Ierusalim. Au trecut prin Antipatris şi prin câmpia roditoare a Saronului, unde ţăranii secerau deja primii snopi de grâu, şi apoi prin platoul pietros al Iudeii. În ajunul marelui Sabat, s-au apropiat de Oraşul sfânt. Pe toate drumurile mergeau grupuri de pelerini, îmbrăcaţi de sărbătoare, cu haine colorate şi văluri pe cap, ţăranii cu turme de oi şi de viţei, ce purtau flori şi coroane de spice pe frunţile lor late. Tot aşa mersese cu peste 40 de ani în urmă pentru prima oară la Ierusalim, cântând şi jubilând, fiul negustorului din Tars, însoţit de tatăl său. Oraşul era ticsit cu oaspeţi veniţi la sărbătoare din toate părţile, majoritatea petrecându-şi noaptea în corturi. Paul a găsit adăpost în casa unui vechi ucenic al Domnului, numit Mnason. Biserica oficială de la Ierusalim n-a avut loc de adăpost pentru cel mai mare dintre apostoli.

© Editura Sapientia