SFINŢII

CAPITOLUL V
A DOUA CĂLĂTORIE MISIONARĂ

22. "O, Timotei" (1Tim 6,20)
Fap 15,39-16,5

Era probabil prin luna martie a anului 49, anotimp în care regii pleacă la război, iar negustorii şi misionarii pornesc spre ţările străine. Paul simţea acest imbold puternic care îl mâna mai departe spre Vest, mereu spre Vest: Efes, Corint, Roma, Spania! Obiectivul tainic şi neexprimat era Roma. Numai în universul roman putea să-şi ia zborul acest vultur regal. Barnaba şi Marcu porniseră deja spre Cipru. Acum sunase ceasul şi pentru el.

Lui Paul nu-i plăcea să călătorească singur din cauza acceselor de malarie avute deja şi pentru a fi credincios poruncii Domnului, care trimisese pe ucenicii săi doi câte doi. Sila era camaradul cel mai nimerit; credincios, generos, gata la orice jertfă, îndepărtat de orice îngustime iudaică. Era tare plăcut pentru Paul să aibă lângă el un membru al Bisericii din Ierusalim, mai ales pe unul care stătuse foarte aproape de Petru (1Pt 5,12).

De data aceasta, Paul s-a hotărât pentru o călătorie pe uscat, pentru ca în trecere să viziteze şi să consolideze noile comunităţi din nordul Siriei şi din Cilicia. Ei au părăsit Antiohia, îndreptându-se spre nord, trecând prin faţa barajului de la lacul artificial. Pe minunata şosea romană, ei au urcat muntele Aman, mai întâi printre crânguri de lauri şi mirt, iar mai sus, prin păduri de stejar şi pin. Vechiul castel roman Pagre, aşezat pe un loc pitoresc, ale cărui ruine se mai văd astăzi acolo sus, păzea intrarea în trecătoarea Aman, situată la o înălţime de 900 m. Prietenii au aruncat o ultimă privire asupra încântătoarei câmpii a Antiohiei. După un ceas, i-a întâmpinat sălbaticul defileu (astăzi pasul Beilan) pe care anticii îl numeau "poarta siriană".

Urmând vechea şosea romană, ale cărei pietre de pavaj de bazalt negru se mai văd şi astăzi, Paul şi Sila, prin huruitul pârâurilor de munte cu apa cristalină, au coborât spre golful Alexandretta (astăzi Iskenderun). Acest oraş maritim, încadrat de munţi frumoşi, îi servise lui Alexandru odinioară ca punct de plecare pentru căile caravanelor sale către Mesopotamia.

Dincolo de minunata linie arcuită a golfului, misionarii, în călătoria lor, au atins în treacăt oraşul Mopsuestia (astăzi Missis) şi, trecând pe la Adana, au ajuns la Tars. Paul cunoştea deja toate aceste oraşe dintr-o călătorie făcută mai înainte în acest ţinut (Gal 1,21). Pretutindeni misionarii zăboveau câteva zile pe la fraţi şi le făceau cunoscute hotărârile de la Ierusalim, care permiteau păgânilor şi evreilor creştini ca, în dragostea lui Cristos, să mănânce din aceeaşi pâine şi să bea din acelaşi potir.

Paul şi Sila s-au aprovizionat cu un cort şi merinde, care constau din pesmeţi uscaţi, măsline şi fructe uscate, apoi şi-au luat rămas bun. Tarsul era punctul de plecare al marilor drumuri de caravane spre Licaonia şi Capadocia peste Taurus. În prima zi de mers, călătorii au trecut pe lângă reşedinţele de vară ale cetăţenilor bogaţi din Cilicia; înaintea lor se întindea toată splendoarea unei văi alpine. În ziua a doua a început partea cea mai grea a călătoriei alpine. Taurus din Pamfilia, pe care Paul îl trecuse cu câţiva ani mai înainte, nu se poate compara cu sălbatica asprime a celui din Cilicia. Era supranumit "Porţile ciliciene", "Trecătoarea diavolului"; erau aşa de înguste încât pe timp de război se puteau baricada. Vechea şosea strategică, pe care Paul şi Sila o urcau, mergea mai departe printr-o strâmtoare sălbatică. Pereţii acestei trecători se înălţau la câteva sute de metri. Fluviul mugeşte în văgăună şi lasă între peretele stâncii şi malul său numai o potecă îngustă de câţiva paşi. Uneori numai o grindă face posibilă trecerea peste apă. În locul cel mai îngust se pot vedea încă rămăşiţele unui altar tăiat în stâncă şi două table votive ale căror inscripţii au fost şterse de intemperiile vremii.

Vechiul drum mergea de-a lungul zidului de est al defileului. Uneori era tăiat în stâncă, alteori întărit cu grinzi. La o înălţime ameţitoare deasupra prăpastiei se ridică ruinele unei vechi citadele arabe. Iar acum, Paul şi Sila au ajuns la intrarea în faimoasele "Porţi ciliciene", un pas strâmt. Câteva inscripţii săpate în stâncă, mâncate de vreme, sunt dovezi autentice că pe aici au trecut marii cuceritori ai lumii, faraoni, asirieni, marii regi ai perşilor, Xerxe şi Darius, Alexandru, Harun al Raşid şi Godefroy de Bouillon. După ce s-a trecut de lanţul înalt al Taurusului, se coboară într-o vale plăcută care urcă de cealaltă parte până la trecătoarea lui Bulgar-Dag (3.560 m), un imens masiv de calcar. Rar de tot un post roman de pază le oferea un adăpost pe timp de noapte şi împotriva tâlharilor. Gândindu-se la aceste primejdii, Paul va scrie mai târziu: "Am călătorit. Am fost în primejdie pe râuri, primejdii din partea hoţilor, primejdii în pustiu, în foame şi sete" (2Cor 11,26).

După un marş de 7 zile, trecând prin Cybistra şi Heracleea, unde probabil au găsit o comunitate creştină, cei doi călători au ajuns în sfârşit la plăcutul Derbe. Oamenii se înghesuiau cu bucurie în jurul celor doi misionari. Gaius şi preoţii veneau seara cu tot felul de probleme şi întrebări. Ei erau încă sumar instruiţi şi nu exista o Evanghelie scrisă. La Listra, o familie credincioasă îşi aşteaptă părintele spiritual. Timotei devenise un bărbat încântător şi-n floarea vieţii. Era amabil atât datorită firii sale, cât şi harului. Paul i-a încredinţat lui Timotei planul inimii sale şi i-a înfăţişat mamei, Eunice, şi bunicii, Lois, dorinţa ca fiul să se dăruiască Domnului. Aceasta era în secret dorinţa arzătoare a familiei, şi astfel ambele părţi s-au întâlnit în acelaşi gând. Timotei cunoştea Sfânta Scriptură aproape pe de rost. Mama şi bunica se îngrijiseră ca băiatul lor s-o citească încă de când era mic. Paul l-a pregătit pentru consacrarea preoţească şi a cerut părerea conducătorilor din Listra şi Iconiu. Aceştia nu puteau să laude îndeajuns conduita nobilă a acestui tânăr care, probabil, se arătase deja folositor comunităţii ca lector în serviciile divine aduse Bisericii. Adunarea celor mai bătrâni, împreună cu Paul şi Sila, şi-a pus mâinile asupra lui.

Tatăl lui Timotei era, fără îndoială, mort de mult. De dragul lui, mama renunţase la tăierea împrejur a băiatului. În prejudecăţile multor iudei, chiar încreştinaţi, faptul trecea drept un neajuns. Potrivit legii, copilul trebuia să urmeze religia mamei. Faptul că Timotei nu era circumcis putea să atragă asupra muncii sale misionare critici aspre, prigoane şi duşmănii. Paul era hotărât şi voia să preîntâmpine orice scrupul. Lui Titus îi refuzase circumcizia deoarece era de origine păgână şi existau motive principiale. Aici cazul era cu totul diferit. Ceremonia era o curată chestiune de oportunitate, iar Paul nu obişnuia să facă din problemele secundare o afacere de principiu. El nu avea în vedere decât scopul; mijloacele puteau să se schimbe mereu. Duşmanii săi nu voiau şi nu puteau să înţeleagă gândul mai înalt al apostolului. Mai târziu îi vor imputa mereu lipsa de consecvenţă, că el nu are principii şi vrea să placă numai oamenilor (Gal 1,10).

Sufletul bărbătesc al apostolului i-a insuflat tânărului puterea şi avântul înalt al gândurilor sale şi i-a trezit dorinţa de a se jertfi pentru un scop supranatural. Paul, din partea sa, a avut bucuria de a constata ataşamentul gingaş şi devotamentul plin de recunoştinţă al ucenicului său. În accesele sale numeroase de boală, în nopţile pline de insomnie, în grija sa "pentru toate Bisericile", când se simţea la capătul puterilor, Timotei era lângă el. El l-a urmat la Corint, Efes, Ierusalim şi Roma. El i-a fost un secretar neobosit, familiarizat cu spiritul şi limba învăţătorului său, pe când scrisorile pastorale, la care el n-a colaborat, trădează o altă mână. Tocmai amintirea recunoscătoare a tuturor acestor servicii de nepreţuit l-a făcut pe Paul să scrie, pe vremea primei sale captivităţi, această frază mişcătoare: "Nu am pe nimeni atât de potrivit în gând cu mine... ca un fiu cu tatăl său, aşa a slujit evanghelia împreună cu mine" (Fil 2,20-22). Cu o mândrie părintească, el îl numeşte "fiul iubit în credinţă" (1Tim 1,2).

23. "Luca, medicul preaiubit" (Col 4,14)
Fap 16,5-10;

Bisericile din sudul Galaţiei erau din nou întărite şi consolidate în credinţă. Acum încotro urmează să meargă Paul? El dorea să lucreze pe un pământ virgin. Ceva îl mâna spre Vest, mereu spre Vest. Vechiul său plan, a cărui realizare a fost, fără îndoială, împiedicată de boala din timpul primei sale călătorii, lua acum o formă concretă. Trebuia să se ducă prin valea lui Lykos şi a lui Meandru la ţărmurile ionice. O şosea romană lega direct Metropolis cu Efes, trecând prin Apameea. Dar "Duhul lui Dumnezeu le-a stat împotrivă". În felul acesta, Paul şi însoţitorii săi discutau cu Dumnezeu planurile lor misionare. Foarte surprinzător în Faptele Apostolilor este modul în care Paul se lasă condus de Dumnezeu în cursul călătoriilor sale misionare. La Apameea, şoseaua se bifurca şi aici s-a făcut simţit cel dintâi "veto" al Duhului. Dar Paul n-a cugetat mult, el e mereu omul care se decide repede. Dacă Duhul lui Dumnezeu îi barează un drum, îi lasă multe altele deschise. Printre provinciile Asiei Mici, Misia, Bitinia şi Galaţia de Nord intră acum în competiţie. Aşadar, spre nord! Astfel, trecând probabil prin Acmonia şi Sinade, Acroenos şi Kotyeum, a ajuns la Dorileum (Eskichehr), punct de întâlnire a mai multor drumuri, astăzi nod de cale ferată şi centrul cel mai important al Frigiei de Nord, în acelaşi timp graniţa de vest a provinciei Galaţia propriu-zisă. Însă pe Paul nu-l atrăgea interiorul ţării, ci marea. Aşa s-a hotărât pentru Bitinia, cu centrele sale comerciale bogate şi cu oraşele de pe ţărm: Prusa, Niceea, Nicomedia şi Calcedon. În faţa lor se ridică puternicul masiv al Olimpului, cu o mână întinsă spre a se apăra. Şi iarăşi a venit un veto din cer, însă nici o indicaţie pozitivă. N-au găsit nici o trecere.

Trebuie să fi fost în toamna anului 49, când se găseau nedumeriţi la punctul de frontieră a patru provincii: Frigia, Misia, Bitinia şi Galaţia. Acum se gândeau să se îndrepte spre Galaţia de Nord, spre Răsărit, spre Pessinus şi Ancira, spre ţara Tectosagilor, Tolistobogilor şi Trocmerilor. Paul cunoscuse deja în sudul Galaţiei câţiva fugari ai acestor regiuni şi resturi împrăştiate ale acestor triburi nomade. După cum îi descrisese deja Cezar, ei erau dornici de a cunoaşte, curioşi, plini de viaţă, dar tot aşa de fanfaroni, uşor supărăcioşi, iubitori de spectacole, lăudăroşi, cam exaltaţi în sentimente şi amabili. Galatenii din nord aveau încă vechea lor împărţire în triburi şi clanuri, dar n-au rămas credincioşi cultului strămoşesc al druizilor.

La Pessinus, mama zeilor, Cibela, avea templul principal. O parte dintre preoţii ei se recrutau dintre frigieni, o parte dintre galateni. La solemnităţile lor de cult pline de orgii, după dansurile sacrale, cădeau într-o stare de beţie sângeroasă, în timpul căreia se automutilau la nebunie.

Această călătorie din nordul Galaţiei e foarte problematică. De aceea, noi am înclinat mai mult spre ipoteza care pare mai întemeiată: de la Dorileum, Paul s-a îndreptat spre Vest. Marea îl atrage. Drumul trece prin Aezani, ale cărui ruine măreţe, templul lui Zeus şi peştera sanctuar al Cibelei, ne surprind încă şi astăzi. Ei trec peste podul roman de pe Rindacus, de-a lungul frontierei de sud a Misiei, spre Tiatira, patria de origine a vânzătoarei de purpură, Lidia. La Pergam, Paul a văzut probabil imensul altar al lui Zeus, construit pe o terasă mare, iar sufletul său s-a umplut de oroare, cum i se va întâmpla mai târziu şi lui Ioan în faţa acestui "tron al Satanei" (Ap 2,13). De la Adramyttium, ei au străbătut Misia slab populată, mergând de-a lungul pantei de sud a Idei şi, în final, au atins ultima înălţime care domină celebra câmpie de la Troia.

În felul acesta, Paul traversa, fără a avea un plan precis, Asia Mică de la sud-est la nord-vest. Acesta era locul unde trebuia să înţeleagă ceea ce Duhul avusese în vedere, punându-i în faţă acel dublu veto: el trebuia să atace Europa. Poetul acestei noi odisee, biograful său, îl aştepta deja: era Luca. Aici, pentru prima dată în viaţa sa, Paul a văzut continentul european şi prima sa insulă, Samotrace, ridicându-se din marea învăluită în negură.

După un scurt popas, cei trei călători au coborât spre Troas. Se pare că aici nu erau mulţi evrei şi nu aveau nici sinagogă. Paul a intrat în vorbă ici şi colo asupra unor chestiuni religioase, ca să pregătească terenul pentru misiune. În apropierea portului întâlnea mereu greci şi macedoneni. Acolo zilnic veneau corăbii din Europa; iar altele plecau. Paul nu era hotărât ce şi cum să facă. Atâtea corăbii erau ancorate! Pe care s-o aleagă? Atunci a intervenit însuşi Domnul şi i l-a trimis în cale pe medicul antiohian Luca pe care Paul îl cunoştea şi pe care, probabil, el însuşi îl botezase. Se deduce cu mare probabilitate această întâlnire din faptul că autorul Faptelor Apostolilor îl indică prin folosirea pronumelui "noi"; de-acum încolo, el face parte din micul grup misionar. Această întâlnire a produs o schimbare hotărâtoare în planul de călătorie al lui Paul. Această întâlnire binecuvântată de Dumnezeu a evoluat, fiind una dintre cele mai fructuoase prietenii din istoria creştinismului. Făcând abstracţie de intervalul între prima şi a doua şedere a lui Paul la Filipi, îl găsim mereu pe Luca alături de apostol. El a fost părtaş la prima şi a doua sa captivitate la Roma. Paul l-a amintit de trei ori în scrisorile sale din captivitate. Prima dată în Scrisoarea către Coloseni (4,14): "Vă salută Luca, medicul preaiubit". Aceasta răsună ca o adâncă recunoştinţă a lui Paul, aşa de des bolnav, pentru îngrijirile medicale pe care i le acordase prietenul său credincios. El le trimite colosenilor salutări din partea lui; e clar că şi acolo Luca era destul de cunoscut. În Scrisoarea către Filemon, Paul îl pomeneşte pe Luca printre tovarăşii săi de muncă. Pe timpul celei de-a doua captivităţi de la Roma, Paul îi scrie, puţin melancolic, lui Timotei: "numai Luca e cu mine" (2Tim 4,4).

Din caracterul lui Luca ies la iveală trei trăsături, care sunt curat greceşti. Mai întâi, plăcerea sa de a călătorii, mai ales pe mare, ceea ce l-a făcut foarte simpatic lui Paul. Informaţiile sale exacte asupra călătoriei pe mare sau a liniilor de mare ne dovedesc că el şi-a exercitat profesia în porturi sau poate a fost medic pe vreo corabie. A doua trăsătură distinctă este talentul său de scriitor. El avea o cultură grecească eminentă şi se exprima cu uşurinţă şi eleganţă. Era un observator pătrunzător şi un cronicar conştiincios. Despre viaţa lui Isus de la naştere şi până la înălţarea la ceruri, el culesese ştiri exacte de la martori oculari şi le însemna cu grijă pe foi de papirus, pentru ca apoi să le adune într-o carte. El a scris într-o grecească mai curată decât ceilalţi autori ai Noului Testament. Al treilea semn distinctiv al caracterului său este duhul său blând, împăciuitor, sufletul său nobil, delicat, devotamentul său credincios până la moarte. El e un admirator al marelui apostol, însă rămâne mereu un independent şi moderat în vorbe şi gânduri.

Nici nu încape îndoială că Luca, care avea în mod vădit legături cu Macedonia, şi-a îndreptat mai întâi gândul într-acolo. Într-o seară, Paul se găsea iarăşi cu prietenii săi, în punctul unde Asia şi Europa îşi dau mâna. El se întreţinea cu marinarii macedoneni şi privea peste munţii insulei Samotrace, scăldaţi în razele soarelui de seară. Un foc arzător îi copleşise sufletul apostolic. Într-o viziune nocturnă i-a fost lămurit sensul dorinţei sale. Din cealaltă parte a mării, de peste munţii insulei Samotrace, venea spre dânsul figura unui macedonian care întindea mâinile rugător spre dânsul şi spunea: "Vino în Macedonia şi ne ajută!" Era strigătul Europei după creştinism.

În ziua următoare, Paul le-a împărtăşit tovarăşilor săi visul pe care l-a avut. Toţi au fost de părere că lucrul vine de la Dumnezeu. "Imediat după această apariţie, ne-am gândit să mergem spre Macedonia. Am dedus din aceasta că Dumnezeu ne-a chemat să vestim evanghelia acolo".

24. Lidia, vânzătoarea de purpură din Filipi
Fap 16,11-15

Mare a fost ziua aceea din istoria omenirii în care Paul şi cu cei trei tovarăşi au pus pentru prima dată piciorul pe pământ european, în Macedonia. Din anul 167 î.C., romanii au ajuns stăpânitorii ţării şi au împărţit-o în patru districte; printre cele mai însemnate erau Tesalonic şi Filipi.

Din depărtare, din micul port Neapolis (astăzi Cavala), te salută templul Dianei, care era aşezat în formă de amfiteatru pe o stâncă ieşită din mare. Un cerc trasat pe caldarâmul bisericii "Sfântul Nicolae" ne arată şi astăzi locul unde a debarcat Paul. După ce au traversat oraşul, călătorii au luat-o pe renumita stradă romană "Via Egnatia" sau pe una dintre potecile tăiate în stâncă. În felul acesta, au făcut ascensiunea muntelui de la litoral, Pange, până la vârf, unde în faţa ochilor li se deschidea spre nord o privelişte minunată. Privirile lor s-au oprit pe şesul din vale, bogat în izvoare, unde se înălţa în faţa ultimului contrafort al muntelui oraşul Filipi cu cetatea şi acropolea sa. Era un ţinut bucolic, respirând antica poezie pastorală. August a ridicat Filipi la rangul de colonie militară cu drepturi de oraş italic. Veteranii se considerau ca adevăraţi romani şi aduseseră la Filipi, odată cu zeităţile lor: Minerva, Mercur, Diana, Hercule, cinstea şi modul de viaţă al romanilor. În felul acesta, Filipi devenise un oraş de provincie tipic roman, o mică Romă, cu for, teatru, cetate şi ziduri de întărire.

Printre aceşti romani mai trăiau şi urmaşii băştinaşilor din Macedonia şi Tracia, pe care regele Filip îi colonizase, ca să scoată aur din filoanele Pangelui. Băştinaşii erau întotdeauna greu de stăpânit. Bărbaţii erau brutali, mândri şi încăpăţinaţi; femeile, liberale şi independente, vorbeau cu glas tare despre politică şi apoi luau parte la alegeri politice şi răscoale. Aceste femei, convertite la creştinism, ar putea exercita o mare influenţă.

În zilele următoare au fost explorate perspectivele şi punctele de legătură pentru vestirea evangheliei. Aşa a sosit şi sâmbăta. Aici trăiau puţini evrei. Nu era nici o sinagogă, pentru că lipsea numărul de învăţaţi cerut de legea rabinică pentru a putea forma un tribunal. Dacă nu puteau să aibă o sinagogă, trebuiau să aibă măcar un loc închis, înconjurat cu zid sau gard, un loc de rugăciune. Luca cunoştea acest loc şi i-a condus pe tovarăşii săi; era un loc situat în faţa porţilor oraşului, pe malul râului Gangas. Acolo au observat îndată locul înconjurat cu un zid înalt ca pentru grădini. Spre uimirea lor, au găsit în acel loc doar câteva femei, în parte evreice, în parte păgâne, temătoare de Dumnezeu, care îşi făceau rugăciunea de dimineaţă. În acest grup de femei, una se distingea prin interesul cu care asculta cuvântul lui Dumnezeu. Era bine îmbrăcată; era o păgână, dar nu originară din Filipi, ci venită de la Tiatira din Lidia. De aceea a fost numită Lidia. Era o negustoreasă bogată, care, probabil, după moartea soţului ei, despre care nu ştim nimic, şi-a continuat în oraş afacerile cu stofă de purpură. Deja de pe vremea lui Homer (Iliada 4,141), patria sa, Tiatira, era renumită pentru comerţul cu purpură. Purpura era o stofă preţioasă şi negoţul cu ea necesita un mare capital pentru exploatare.

Trebuie să-i fim recunoscători lui Luca pentru frumoasele cuvinte prin care ne prezintă convertirea Lidiei şi care ne trădează înţelegerea sa pentru inima femeii şi lucrarea harului. "Dumnezeu îi deschisese inima ca să ia aminte la cele ce spusese Paul". Era o femeie chibzuită. Foarte repede s-a hotărât pentru botez. Poate chiar în aceeaşi zi, în noaptea de sâmbătă spre duminică. Paul şi tovarăşii săi, împreună cu femeile de curând convertite, au coborât la Gangas-ul cel tumultuos, unde a avut loc ceremonia botezului. Negustoreasa Lidia, femeia cea hotărâtă, i-a convins repede pe toţi oamenii din casa ei să primească botezul. Dinamismul său ne permite să presupunem că nu şi-a exercitat apostolatul ei fructuos numai la Filipi, ci chiar şi în patria sa, Tiatira, şi că a avut parte de laude pe care le aduce Ioan în Apocalips îngerului comunităţii din Tiatira: "Eu cunosc răbdarea ta" (2,19).

În calitate de creştină, a doua sa faptă a fost aceea de a-i invita pe misionari să se mute de la gazda lor şi să vină să locuiască în casa ei spaţioasă; "dacă socotiţi că eu sunt credincioasă", le spune dânsa. Asta înseamnă a vorbi cu judecată. Apoi Lidia avea într-adevăr motive serioase: casa ei era unicul loc potrivit pentru adunările religioase ale viitoarei comunităţi. Cine putea să i-o ia în nume de rău că sentimentul ei creştin de onoare, dragostea maternă, ambiţia de femeie dădeau o oarecare satisfacţie în găzduirea primei comunităţi creştine şi a misionarilor ei? "Ne-a ţinut cu sila" adaugă Luca zâmbind. Pentru Lidia a fost o mare cinste că Paul i-a primit invitaţia. Ea a devenit o coloană a Bisericii apostolice, o prietenă cu inimă de mamă pentru apostol, misionari şi tânăra comunitate. Când Paul va scrie mai târziu filipenilor: "Ştiţi şi voi, filipenilor, că la începutul evangheliei, când am plecat din Macedonia, nici o Biserică nu s-a unit cu mine, când a fost vorba de dat şi de primit, în afară de voi; căci la Tesalonic mi-aţi trimis cele de trebuinţă de două ori" (4,16). Fără îndoială că multe dintre aceste daruri au trecut prin mâinile Lidiei.

Însă nu trebuie să-i uităm nici pe acei nobili bărbaţi, cum este Epafrodit, pe care Paul îl numeşte "tovarăş de arme, de lupte şi de lucru", care merge după apostolul închis la Roma şi-i duce daruri. De asemenea, Clement şi Sizigos (dacă într-adevăr acesta din urmă e un nume propriu), şi încă mulţi alţii care păşesc pe lângă aceste femei şi, în plus, cu o stăruinţă, încât Paul ştie că numele lor e scris în cartea vieţii (Fil 4,3). Nici o comunitate nu i-a fost lui Paul atât de dragă ca aceea de la Filipi. Ea a fost pe pământul Europei "prima sa iubire, bucurie şi coroana sa" (4,1). "Martor îmi este Dumnezeu cum vă iubesc pe voi toţi cu duioşia lui Isus Cristos" (1,9).

25. Prezicătoarea
Fap 16,16-23; cf. 1Tes 2,2

Întemeierea comunităţii din Filipi e unul dintre episoadele cele mai interesante şi mai instructive din istoria Bisericii primare. Aici putem observa formarea unei comunităţi în lumea romană, având în majoritate păgâni încreştinaţi. Să aruncăm o privire adâncă asupra dispoziţiilor sufleteşti şi a neputinţei de a face ceva proprie acestui păgânism. Paul şi Sila câştigaseră deja în oraş o ceată mare de creştini minunaţi, prieteni sinceri, care se adunau când în aer liber, sub paltinul de pe malul Gangas-ului, când în casa Lidiei.

Şi iarăşi, tot o femeie a dat istoriei evanghelizării de la Filipi o nouă întorsătură. De data aceasta, nu a fost una aşa de inteligentă şi cuminte ca Lidia, ci o isterică, un mediu spiritist. Pe drumul care ducea la locul de rugăciune, unde misionarii mergeau deseori spre a-i instrui pe noii convertiţi sau spre a câştiga noi prozeliţi, locuia o tânără sclavă care era în legătură cu lumea spiritelor. Ea avea, după cum se spunea pe atunci, un piton, adică un spirit profetic. Era, aşadar, un fel de "Pithia" sau oracol, sub ocrotirea lui Apolo, zeul profeţiilor. Era în stare de a le descoperi oamenilor gândurile lor cele mai secrete şi de a prezice viitorul. Astfel de prezicătoare atrăgea pe acea vreme o mare clientelă. Fiind sclavă, ea era un izvor de câştig pentru stăpânii săi. Când Paul a trecut pe acolo, sărmana făptură se pare că a fost tare tulburată de puterea spirituală a apostolului, căci s-a luat după misionari, strigând: "Oamenii aceştia sunt slujitorii Dumnezeului celui preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii!" Nu trebuie să tragem concluzia că ea cunoştea clar adevărul creştin. Fiind posedată, ea se găsea sub stăpânirea demonilor, care o forţau să dea mărturie despre puterea superioară pe care o presimţea în Paul şi Sila. Însă religia revelată a creştinismului, care în claritatea ei supraraţională reprezintă contrastul faţă de lumea demonilor şi faţă de împărăţia întunecată a raţionalismului, nu are nevoie de nici o reclamă din partea infernului şi a subconştientului. Isus nu a acceptat nici o mărturie din partea diavolilor care, pretutindeni unde apărea el, strigau din trupurile şi sufletele celor posedaţi. Paul şi-a dat seama că această mărturie nu venea de la Dumnezeu. El n-avea dreptul de a compromite evanghelia, tolerând aceste aclamaţii. Trebuia să evite orice aparenţă de colaborare între religia revelată a lui Isus şi magie. Apostolul se vedea obligat să dovedească superioritatea creştinismului asupra împărăţiei demonilor. Paul se răsti la diavol şi în numele lui Isus îi porunci să plece. Expresia rigidă a feţei sale a dispărut; fata simţi cum dintr-o mare îndepărtare îi revin puterile raţiunii şi ale voinţei libere. Ea se simţea smulsă din mâna unei puteri înspăimântătoare, restabilită, şi putem presupune că de acum înainte fata s-a dedicat slujirii lui Isus.

Aici Paul întâlneşte iarăşi, ca şi odinioară în Cipru şi la Listra, acea putere înspăimântătoare care tiraniza lumea veche şi omenirea nerăscumpărată şi constituia semnul caracteristic al păgânismului. Era invazia puterilor demoniace în sfera omenească. Dacă sclava era în slujba demonilor păgâni, lacomi de bani, probabil de la templul lui Apolo, atunci fără multă vorbă înţelegem cum stăpânii ei au putut imobiliza împotriva celor doi apostoli toţi locuitorii păgâni şi autorităţile orăşeneşti. Până acum, duşmanii lui Paul au fost mai mult evreii. Aceştia îl atacau numai când vorbeau în religia lor; păgânii, dimpotrivă, numai când era vorba de bani. Aşa a fost şi mai târziu la Efes. Ghicirea norocului nu era ocrotită prin lege. Aşadar, trebuiau să aducă o acuză pe teren politic şi naţional. "Aceşti oameni, fiind iudei, tulbură oraşul nostru şi vestesc datini pe care nouă nu ne este îngăduit a le îmbrăţişa, nici a le practica, întrucât noi suntem romani!"

În acea învălmăşeală nu era uşor pentru judecătorii oraşelor (pretori) să-şi păstreze capul limpede şi, încă mai puţin, să primească declaraţiile acuzaţilor şi să se facă ascultaţi. Pentru că era vorba numai de doi evrei necunoscuţi, călători, pretorii nu s-au interesat prea mult de starea lor civilă şi în mod pripit i-au condamnat la pedeapsa bătăii cu vergile. Stridenta comandă romană a răsunat prin sală: "Lictor, expedi virgas! ad verbera! Desfaceţi legăturile! Loviţi cu vergile!"

Apare o întrebare. Noi nu citim nicăieri că Paul şi Sila, în calitate de cetăţeni romani, ar fi protestat împotriva acestei pedepse a bătăii cu vergile. Ştim că funcţionarii inferiori ai oraşelor romane, ce aveau lictori, adesea nesocoteau drepturile de cetăţean roman. Cu toate acestea, s-ar fi putut face o încercare. Nu e uşor de dat un răspuns satisfăcător. S-ar putea spune că, în învălmăşeală, încercarea ar fi rămas fără rezultat. Din Faptele Apostolilor (16,37) pare să rezulte că nu li s-a dat cuvântul pentru apărare. Paul va face apel la dreptul de cetăţean roman numai atunci când va crede că e folositor pentru cauza evangheliei. Şi cu aceasta se putea aduce un folos, dacă mărturisitorii credinţei aduceau această jertfă sângeroasă. Căci prin acest procedeu ilegal, fără cercetări, autorităţile, potrivit cu Lex Valeria, se făceau vinovate de un grav delict. Paul avea acum autorităţile la mână şi ele trebuiau să ţină seama de partizanii săi. Toate acestea explică frica autorităţilor din ziua următoare.

26. În închisoarea de la Filipi
Fap 16,23-40

Pe Agora, în partea de sus a oraşului Filipi, se văd şi acum patru sfărâmături de coloane împrăştiate, care au fost odinioară martorii tăcuţi ai martiriului apostolilor. Timotei şi Luca, fiind numai nişte ajutoare fără nici o răspundere, n-au fost molestaţi; poate că erau absenţi şi au aflat mai târziu despre cele petrecute. Dar misionarii nu erau la capătul suferinţelor lor. Paul şi Sila au fost aruncaţi într-o închisoare întunecată şi rău mirositoare, situată pe acropole, ale cărei celule erau în parte săpate în stâncă şi închise pe dinafară cu uşi şi zăvoare de lemn. Picioarele erau fixate bine între butuci de lemn, încheieturile mâinilor şi picioarelor cu inele de fier printr-un lanţ erau legate de zid. Cu partea superioară a corpului trebuiau să stea drepţi. Îi durea spatele, rănile încă deschise, vânătăile îi usturau şi-i înţepau ca nişte ace înroşite. Însă, când la a treia strajă de noapte sentinela s-a schimbat, a răsunat deodată un cântec plin de bucurie, aşa cum zidurile închisorii de la Filipi nu mai auziseră niciodată; mai întâi uşor şi jalnic, apoi vesel şi răsunător, încât se cutremurau zidurile. Tovarăşii de suferinţe, unul după altul, au amuţit. Tăcuţi şi cu mirare ascultau:

"Când i-a adus Domnul înapoi pe robii Sionului, parcă era un vis!
Atunci gura ne era plină de strigăte de bucurie şi buzele noastre de cântări de veselie.
Atunci se spunea printre neamuri: lucruri mari a făcut Domnul pentru ei" (Ps 125).

Era ceva cu totul nou, de neînţeles, ca să auzi de la cei închişi, în loc de plânsete şi blesteme, cântări pioase. Cine era acel zeu care le dădea lor o asemenea putere? Ei trebuie să fie negreşit slujitorii şi crainicii unei zeităţi necunoscute! Paul şi Sila sunt plini de încredere. Domnul, care l-a scăpat pe Petru din închisoare, nu-i va uita nici pe dânşii. Şi, precum odinioară credincioşii erau adunaţi în casa Mariei, mama lui Marcu, şi se rugau pentru eliberarea lui Petru, tot aşa, acum credincioşii din Filipi erau adunaţi în rugăciune în jurul lui Luca şi Timotei în casa Lidiei. Şi Domnul, care are drept mesageri ai săi îngeri, furtuna şi focul, şi-a făcut cunoscută voinţa sa printr-un cutremur de pământ.

Efectul psihologic al unui puternic cutremur de pământ e cunoscut. La început eşti ca paralizat şi te aştepţi la o nouă zguduitură. Paul şi Sila, care au văzut, negreşit, în cutremur răspunsul Domnului, s-au ridicat, au ieşit din închisoarea în care fuseseră aruncaţi şi au păşit în sala cea mare, unde captivii erau relativ liberi, iar în altă parte se ajutau reciproc să scape din lanţuri şi din butuci. I-au liniştit pe cei arestaţi şi i-au împiedicat să încerce să fugă. Temnicerul a venit în grabă de acasă şi la palida lumină a stelelor a văzut găurile întunecate, unde au fost uşile, acum larg deschise, şi a crezut că cei închişi au evadat. În calitate de roman demn, el preferă să se sinucidă în locul decapitării, ca pedeapsă pentru lipsa de supraveghere a prizonierilor politici. Atunci, din întuneric s-a auzit o voce puternică şi clară: "Nu-ţi face nici un rău! Noi suntem aici!"

Trebuie să încercăm a ne imagina starea sufletească a temnicerului, om blajin, dar superstiţios. El cade de la o extremă la alta; disperarea face loc unei bucurii delirante şi unei recunoştinţe exuberante faţă de aceşti oameni care tocmai i-au salvat viaţa. Potrivit cu manuscrisul Beza, ceilalţi prizonieri au fost din nou închişi în celulele lor de către santinele; numai Paul şi Sila au fost lăsaţi în curte. Negreşit că temnicerul i-a recunoscut în cei doi pe crainicii unei divinităţi, aşa cum în urmă cu o săptămână, prezicătoarea trâmbiţase prin oraş. El îi văzuse cum înduraseră cu un curaj fără asemănare execuţia sângeroasă, fără a se plânge; îi auzise cântând imnuri Dumnezeului lor şi iată că acum acest Dumnezeu într-adevăr i-a ajutat. Deja el tremură la gândul acestei puteri superioare, în faţa unui mysterium tremendum al unei zeităţi pe ai cărei crainici tocmai i-a aruncat în închisoare. Şi din adâncul sufletului lui s-a desprins acest strigăt: "Domnilor, ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?"

Şi acum se desfăşoară una dintre scenele cele mai de seamă de convertire şi botez. Cu frică şi respect, slugile şi oamenii din casa temnicerului se grupează în jurul lor, în curtea întunecată, aproape de fântână, la lumina stelelor. În curtea închisorii de la Filipi a fost cateheza cea mai concisă de pregătire la botez, pe care, ca pe o curiozitate, ne-o relatează Faptele Apostolilor. Să ne gândim la starea celor doi apostoli, la groaza zilei trecute, la tulburările nopţii, la hainele lipite de răni, la durerile usturătoare din timpul somnului, la foamea ce o simţeau în stomac. Cu toate acestea, ei îşi fac cu bucurie datoria. Simţământul de compătimire faţă de aceşti oameni neştiutori nu le permite să se gândească la propria comoditate. Paul şi Sila nu erau oameni care să boteze nişte persoane nepregătite, numai ca să fie botezate. Cu toate acestea, ei nici nu ţineau la un tipic religios rigid. Dacă timpul îi zorea, ei renunţau la un învăţământ dogmatic prelungit; acesta putea fi completat mai târziu. Lucrul principal era zguduirea inimii, dispoziţia de a primi harul. Pentru această pregătire, evenimentele din noaptea trecută au făcut mai mult decât un lung catecumenat. Când apostolul a văzut dorinţa de mântuire a acestor fii ai naturii, deşi încă neclară, şi-a terminat instrucţiunea cu aceste cuvinte: "Crede în Isus Cristos şi vei fi mântuit, tu şi casa ta!" Şi acum, fără multă vorbă, la răsăritul soarelui, la fântâna din curtea închisorii, a putut avea loc botezul întregii familii.

Femeia temnicerului a fost cea dintâi care şi-a dat seama, după botez, că cei doi arestaţi nu mâncaseră nimic de ieri. I-a dus în casă şi li s-a pregătit un pat. Însuşi stăpânul casei, cu adânc respect şi delicateţe, le-a spălat rănile. Un ospăţ de bucurie se impune; a fost o agapă de iubire, urmată de cina euharistică. E cea dintâi cumetrie de pe pământul european, despre care avem date precise. Această oră matinală şi de neuitat a împletit o legătură de iubire şi o credinţă de nezdruncinat între apostoli şi noii convertiţi.

Această noapte bogată în evenimente n-a trecut fără să fi tulburat autorităţile oraşului. Cutremurul de pământ contribuise şi el cu partea sa. Şi s-a trezit conştiinţa din cauza procedeului lor batjocoritor din ziua precedentă. De dimineaţă au trimis vorbă temnicerului: "Dă drumul acestor oameni!" Acum vine şi ceasul lui Paul. Acum el avea autorităţile la mână şi voia ca ele să simtă bine lucrul acesta. Cu o plăcere evidentă, Luca descrie lovitura de şah a învăţătorului său; pretenţia sa de cetăţean roman are efectul unei bombe asupra deţinătorului puterii. Paul nu primeşte rugămintea lor de a părăsi oraşul, ci le cere ca ei să vină personal să-i ceară scuze şi să binevoiască a-l însoţi în mod onorabil la ieşirea din oraş. În calitate de ucenic al Celui Răstignit, el a arătat că, de dragul lui Cristos, poate lua asupra sa ruşinea, însă ca om cinstit şi onorabil al evangheliei, nu vrea să fie tratat ca un vagabond. Şi iată că se apropie domnii cei mari în persoană, cu toţi magistraţii oraşului şi cu prietenii lor (după textul Beza), bolborosesc o scuză şi îi roagă pe apostoli ca, în numele păcii, să părăsească deocamdată oraşul, să nu izbucnească o răscoală şi mai mare, şi le dădură o escortă de onoare. În descrierea amănunţită a lui Luca se observă că el, ca un adevărat grec, are un simţ fin pentru comicul situaţiei. Dar Paul şi Sila nu se pregătesc deloc să părăsească oraşul. Ei se lasă conduşi cu toată pompa la casa Lidiei, unde fraţii erau adunaţi. Paul hirotoneşte preoţi, orânduieşte conducători şi le dă instrucţiunile necesare pentru conducerea comunităţii. Luca, care nu fusese deloc amestecat în această încurcătură, va rămâne acolo pentru a veghea la dezvoltarea viitoarei comunităţi. Aceasta se vede din faptul că de acum şi până la cap. 20 "noi" din jurnalul său este înlocuit cu "ei" (16,40). Prin Luca, Paul a rămas mereu în legătură cu fraţii săi din Filipi. E singura comunitate căreia Paul n-a fost nevoie să-i facă vreodată vreo dojană şi căreia i-a permis, în mod excepţional, să-l ajute cu bani în sărăcia sa.

27. La Tesalonic
Fap 17,1-4; cf. 1Tes 2,1-12; Fil 4,16

Trebuie să fi fost în primăvara anului 50 când Paul, Sila şi Timotei călătoreau de două zile, câte 5 ore pe zi, pe şoseaua pavată cu granit, spre vest (Via Egnatia), pentru a ajunge la Amfipolis. Cu o zi înainte, spinarea i se încovoiase de durere sub loviturile puternice ale lictorilor. Vânătăile, pansate de mâna iubitoare a Lidiei, îl usturau; picioarele îl dureau din cauza butucilor în care fuseseră prinse. Desigur că oricine se va gândi la această călătorie va trebui să nutrească un sentiment de respect. Era un drum minunat printr-o vale încântătoare, printre câmpuri întinse de in, apoi prin umbra înviorătoare a şirurilor de platani. Dinspre vârfurile înzăpezite ale Pangelui adia un aer plăcut şi răcoros. Spre seara celei de a doua zi, ei au părăsit regiunea muntoasă şi au pătruns în valea largă a Strimoniului, care se aruncă în lacul Taxinos. Aici râul se întoarce ca o rozetă în jurul unei peninsule unde, pe ţărmul de sud-est al lacului, cam la un ceas de mare, e aşezat oraşul Amfipolis, înconjurat de munţi înalţi şi cu o splendidă privelişte asupra Mării Egee. Aici au rămas peste noapte. A doua zi, o plimbare făcută prin oraş i-a convins că orăşelul era prea neînsemnat ca să devină punctul central al unei circumscripţii misionare mai mari. Paul avea mereu predilecţie pentru marile metropole. Plecând de la acestea, uşor puteau fi evanghelizate oraşele mici învecinate.

În ziua a 3-a şi a 4-a au călătorit iarăşi vreo zece ore între golful albastru al Strimoniului şi munţii Riverani, când prin crânguri dese, când peste şesul deschis cu livezi, oferindu-le mereu o privelişte încântătoare asupra mării; trecând pe lângă două lacuri singuratice de munte, au traversat întreaga peninsulă Calcidică. La umbra pădurilor dese de castani, călătorii au ajuns spre seara zilei a patra la Apolonia; oraşul pitoresc e aşezat pe o înălţime, pe ţărmul de sud al marelui lac de munte. Le mai rămânea doar ultima parte a călătoriei, un marş de 12 ore.

După un drum frumos, dar obositor, prin ţinutul plin de lacuri de la Migdonia, au ajuns probabil către seara zilei a şasea la cel din urmă lanţ de coline, pe ţărmul de răsărit al golfului Tesalonic. Jos se întindea suprafaţa albastră şi veşnic agitată a mării; în zarea albastră, la orizont, se vedeau crestele înzăpezite şi împurpurate de soarele ce asfinţea de pe Olimpul tesalic.

Jos, la picioarele călătorilor, era aşezat Tesalonicul sclipind de marmură, ca o salbă strălucitoare. Aici este locul unde călătorii au păşit pentru prima oară pe solul unui mare oraş european. Asemenea unor trepte în semicerc dintr-un teatru grecesc, oraşul se etajează în terase pornind de la mare; ele sunt întretăiate de numeroase străzi şi străduţe împodobite de grădini verzi şi chiparoşi întunecaţi. Despre vechimea oraşului ne mai vorbesc şi astăzi ruinele vechilor ziduri ciclopice, urmele templului roman şi arcurile de triumf. Izvoarele de apă caldă, teatrele, stadioanele, liniile de navigaţie au atras aici mulţi negustori, călători şi funcţionari. Corăbii de orice origine, pasageri cu idei şi veşti veneau din toate ţările şi plecau în toată lumea. Dacă evanghelia reuşea să pună piciorul aici, se gândea Paul, contemplând oraşul, ea se va răspândi repede în tot bazinul Mării Mediterane. Şi aşa s-a şi întâmplat. Abia trecuse un an şi Paul scrie de la Corint la Tesalonic: "De la voi s-a răspândit cuvântul lui Dumnezeu nu numai în Macedonia şi Ahaia: credinţa ce-o aveţi a pătruns în tot locul" (1Tes 1,8).

Din punct de vedere politic, Tesalonicul era un oraş comercial liber, cu administraţie autonomă. După cum Filipi purta pecetea romană de oraş al veteranilor, tot aşa, semnul caracteristic al acestui oraş era poporul cel vesel şi iubitor de comerţ: grecii. Spre a le mai înfrâna dorul de libertate, aici îşi avea reşedinţa guvernatorul roman cu lictorii săi. Moralitatea cetăţenilor nu se bucura de un bun renume. Ei erau necinstiţi în afaceri, mereu gata de a înşela pe altul, curioşi şi trândavi, hoinăreau pe străzi de-a lungul porticurilor şi pe hipodrom, interesându-se mai mult de treburile altora decât de munca proprie, nestatornici în căsătorii, plini de patimi senzuale, petrecându-şi noaptea în casele de prostituţie, aceasta era impresia generală pe care şi-o făceau străinii care ajungeau în acest port maritim. Paul a trebuit să-i prevină pe noii săi convertiţi de aceste primejdii chiar în prima sa scrisoare (1Tes 4,1-12).

De altfel, Tesalonicul avea aspectul unui oraş de meseriaşi harnici. Înflorise ţesătoria de covoare şi corturi; în bazare se puteau admira cele mai frumoase ţesături din Orient, bogate în modele şi lucrate fin. Populaţia era formată dintr-un amestec din toate naţiunile pământului: macedoneni, greci, asiatici, sirieni, egipteni, evrei, funcţionari romani şi legionari. Călătorii noştri s-au interesat de cartierul evreiesc. Plecând de la Filipi, Paul a primit recomandare către un semen cumsecade, cu numele grec de Iason. Se pare că acesta avea un mic atelier de textile cu încăperi mari pentru afaceri. Aici, Paul şi cei doi însoţitori ai săi s-au bucurat de o primire prietenească, având adăpost, hrană şi de lucru. Chiar a doua zi, Paul a îmbrăcat şorţul său de piele şi s-a aşezat la războiul de ţesut. Şi cei doi prieteni i s-au făcut folositori. Deoarece ei se gândeau la o şedere mai îndelungată, ei nu voiau să fie o povară pentru gazdă. "Voi vă aduceţi aminte, fraţilor, scrie Paul, de osteneala şi de truda noastră, lucrând zi şi noapte ca să nu fim o povară pentru nimeni dintre voi" (1Tes 2,9).

După sosire, Paul a vizitat sinagoga trei sâmbete la rând. El a găsit un public amestecat, dar interesat de probleme religioase: pe lângă evreii din străinătate, prozeliţii şi un mare număr de temători de Dumnezeu, mai ales din lumea femeilor. Ca de obicei, el şi cu Sila, în calitate de învăţaţi ai Legii, au fost primiţi cu mare cinste şi rugaţi să spună câteva cuvinte. Din scurta aluzie făcută în Faptele Apostolilor, putem deduce că Paul a ales ca temă şi text pentru predica sa renumitul capitol 53 din Isaia, despre Mesia care suferă.

"Un om al durerilor şi deprins cu suferinţa
S-a asemănat cu unul de care fug toţi,
A fost străpuns pentru nelegiuirile noastre,
Zdrobit pentru greşelile noastre;
Ca să obţină pacea, el a suferit toate
Şi prin vânătăile sale am fost mântuiţi.
A fost chinuit şi s-a supus de bună voie,
Nu şi-a deschis gura.
Şi ca o oaie ce amuţeşte în faţa celui ce o tunde."

Acesta e textul ce l-a zguduit puternic odinioară pe prozelitul etiopian, pe camerierul reginei Candace şi al cărui înţeles Filip l-a aplicat ca fiind împlinit în patima şi moartea lui Isus. Acesta este un text mesianic hotărâtor care, potrivit catehezei Bisericii primare, şi-a găsit completa împlinire în Cristos. Şi acum Paul, în trei sâmbete la rând, va înfăţişa cu trăsături puternice în faţa auditorilor săi, rămaşi cu răsuflarea tăiată, Crucea lui Cristos ca fiind o mare "necesitate" (Fap 17,3), cuprinsă în planul iubirii divine, ascunsă generaţiilor din trecut şi descoperită prin Cristos. El le-a arătat crucea ca punct de intersecţie al tuturor contrastelor, ca soluţionarea tuturor enigmelor, a tuturor dificultăţilor; în calitate de cap al întregii omeniri, Cristos e atârnat pe cruce şi suferă pentru a stinge şi plăti o datorie străveche.

Astfel, pentru prima dată, crucea de pe Golgota îşi arunca umbra sa uriaşa asupra oraşului Tesalonic. Aceste trei predici ale apostolului au fost ca nişte lovituri de trăsnet care au zguduit inimile; ele erau subiectul comun de discuţii în oraş. Din fericire, chiar printre evreii de atunci se găseau şi suflete sincere, ca al lui Natanael. "Unii dintre ei au crezut!" Însă problema cea mai de seamă ce trebuia să-l preocupe pe Paul erau păgânii ce se interesau de cele religioase. Printre aceştia a găsit inimile cele mai sincere.

28. De la Tesalonic la Bereea
Fap 17,5-15; cf. Fil 4,16; 1Tes 2,1-12

Predicile din sinagogă n-au fost decât începutul unei activităţi pastorale de lungă durată. După ce Paul a câştigat elementele cele mai bune şi mai nobile ale sinagogii, în mod necesar a urmat o despărţire de aceasta, după cum s-a petrecut şi în alte locuri. Acum începe o muncă de aprofundare; în casa lui Iason, în ateliere, în casele particulare, de la camerele sclavilor până la ale marilor domni, în cartierele cele mai de seamă şi în saloanele de primire ale femeilor distincte. Era o pastoraţie cu totul personală, de la om la om, de la casă la casă. Paul se ocupa individual de fiecare; el asculta îndoielile şi tot ceea ce avea omul pe inimă; cu extraordinara sa intuiţie, el se transpunea în inima interlocutorului său; se folosea de încântătoarea sa putere de convingere, de abilitatea sa fermecătoare, de dăruirea sa dezinteresată. Toţi erau prezenţi în inima şi în mintea sa: cei îndoielnici, şovăitori, caracterele dificile, cei aprinşi, exuberanţi, scrupuloşi, critici, cei nestatornici şi fricoşi. Nu pierdea pe nici unul din vedere. Lucrul acesta întreţesea o legătură de prietenie intimă între dânsul şi noii convertiţi. Această prietenie personală, intimă, este un aspect cu totul special al metodei sale misionare. El nu privea această legătură afectivă ca un scop în sine şi nu căuta să-şi satisfacă prin ea dorinţa de prietenie; era motivul de a-i pune în contact pe credincioşi cu Cristos, asemenea unui prieten care-şi conduce mireasa la întâlnirea cu mirele ceresc.

Luând în consideraţie originalitatea sa foarte pronunţată, Paul va fi avut adesea o oarecare greutate de a străpunge vălul pe care educaţia, temperamentul, ereditatea şi particularităţile naţionale le aruncă asupra fiecărui individ ca să-i descopere personalitatea. Însă Paul a căutat mereu în aceşti oameni ceea ce-i curat omenesc şi i-a făcut prietenii săi. "M-am făcut iudeu cu iudeii, ca să-i câştig pe iudei; pe cei ce sunt sub lege, ca şi cum aş fi sub lege (deşi eu nu sunt sub lege), ca să-i câştig pe cei ce erau sub lege; cu cei ce erau fără lege, ca şi cum aş fi fără lege, ca să-i câştig pe cei ce erau fără lege. M-am făcut slab (adică scrupulos, privitor la legea iudaică) cu cei slabi, ca să-i câştig pe cei slabi; m-am făcut totul pentru toţi, pentru ca pe toţi să-i mântuiesc"(1Cor 9,20). Însă această asceză a amabilităţii nu era pentru dânsul un calcul rece, la care inima nu era părtaşă. "Deşi noi, ca apostoli ai lui Cristos, putem să vă fim în grijă, totuşi nu am făcut-o nici în mijlocul vostru. Aşa cum o mamă îi strânge la sân pe fiii săi, astfel iubindu-vă cu gingăşie, doream cu ardoare să vă dau nu numai evanghelia lui Dumnezeu, dar chiar şi sufletele noastre, căci ne-aţi căzut tare dragi" (1Tes 2,8).

Creştinismul incipient de la Tesalonic avea un puternic caracter carismatic. Sfântul Duh se revărsa cu îmbelşugare asupra acelor convertiţi. Când Paul, câteva luni mai târziu, scrie comunităţii din Tesalonic: "Solia mântuirii noastre la voi n-a fost numai în cuvânt, ci şi întru putere şi în Duhul Sfânt şi în multă plinătate", el va evoca aceste ceasuri neuitate de exaltare mistică în timpul cărora îi emoţiona prin cuvintele sale profetice, făcându-i să plângă de durere la vederea păcatelor lor sau de compătimire faţă de cel răstignit, sau tresăltând de bucurie şi mângâiere lăuntrică. Un paralitic se ridica deodată şi mergea, un posedat de diavol se îndepărta liniştit după o criză violentă. Apoi, când Paul, care cunoştea inimile, reuşea să răspundă până în adâncul sufletului lor, ascultătorii simţeau cum "cuvântul lui Dumnezeu este viu şi eficace, mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului şi deosebeşte cugetările şi gândurile inimii" (Evr 4,12). Însă aceste ore de înduioşare, pline de entuziasm, n-au fost decât preludiul şi trezirea la un îndelungat proces de vindecare şi transformare. Abia când ceasul cel mare al botezului, când apa fluviului s-a revărsat asupra lui ca o mantie regească, când s-au scurs cele dintâi zile de după convertire, atunci a început pentru apostol munca cea delicată şi minuţioasă de fiecare zi. Încetul cu încetul, ei trebuiau să fie înţărcaţi de la laptele mamei şi obişnuiţi cu o hrană mai consistentă. Apostolul plecase departe. Cele dintâi simţăminte de avânt ale convertiţilor săi, pe care el însuşi le cunoştea prea bine, apar ca o exaltare fără rost. Însă el trebuia să le-o spună: Dumnezeu nu vrea astfel de entuziasm, ci "aceasta este voinţa sa: sfinţirea voastră!" (1Tes 4,3).

În curând, Biserica din Tesalonic rivaliza prin duhul viu şi eficace al credinţei şi printr-o iubire gata de jertfă cu cea din Filipi. Însă fiecare din comunităţile întemeiate de Paul avea trăsătura sa particulară. Biserica din Tesalonic se deosebea prin puternicul său caracter escatologic. Ceea ce îi impresiona în chip deosebit pe tesaloniceni era taina venirii apropiate a sfârşitului lumii. În această epocă, o psihoză a sfârşitului lumii făcea ocolul imperiului. Se pare că însuşi Paul a fost într-un mod oarecare în astfel de dispoziţii sufleteşti, sperând în parusie (venirea în curând a lui Cristos). Sub impresia cuvintelor sale profetice despre sfârşitul lumii, judecata universală şi semnele ei premergătoare, bunii tesaloniceni vedeau deja cerul înroşindu-se la apus, iar ei tremurau la gândul unei apropiate catastrofe. Prin nebunia sa, Caligula despuiase imperiul lui August şi al lui Tiberiu de strălucire. Sub Claudiu, nişte femei perverse, ca Messalina, Agripina şi cercul lor palatin, domneau fără ruşine pe tronul imperial. La aceste evenimente sinistre se adaugă întrebarea: în definitiv, cui îi aparţine imperiul? Cine va fi împărat? Britannicus, fiul Messalinei, sau Nero, fiul Agripinei? Probabil că unii creştini au înţeles greşit şi au dus mai departe un cuvânt al lui Paul: "Nu vă interesaţi de astfel de lucruri! Noi, creştinii, avem, de asemenea, o împărăţie: ea se află în ceruri. Fiii acestei lumi pot să-l numească rege şi dumnezeu pe împăratul lor pământesc, noi avem un rege şi un stăpân mai mare, căruia însuşi Tatăl i-a dat împărăţia: el este Isus, regele şi domnul nostru". Aceasta era o armă periculoasă în mâinile iudeilor şi ei au ştiut să o folosească. Claudiu tocmai îi alungase pe evrei din Roma. În orice clipă decretul de izgonire putea fi extins şi la oraşele din provincie. Era, deci, necesar de a simula fidelitatea împăratului. Ura trebuia îndreptată împotriva lui Paul şi a creştinilor. Cumpăraţi cu bani de către evrei, "nişte derbedei, pleava societăţii", după cum Luca ne-o spune clar, au organizat o manifestaţie pe străzile oraşului, zicând: "Paul! Conjuraţie! Înaltă trădare!" Lor li s-au aliat cei de prin bazare şi cârciumi şi s-au năpustit asupra casei lui Iason. Când au văzut că primejdia se apropie, Paul şi cei doi prieteni ai săi s-au ascuns undeva. Dezamăgiţi, trimişii i-au târât pe Iason şi pe câţiva fraţi ca zălog înaintea autorităţilor oraşului, acuzându-i de înaltă trădare: "Aceşti oameni răscolesc întreg pământul. Acum sunt aici şi au fost primiţi de Iason. Toţi sunt nişte răzvrătitori împotriva ordinelor împăratului şi pretind că este un alt rege, anume Isus". Însă aici, sub ochii guvernatorului, consilierii comunali erau mai precauţi decât cei de la Filipi. Se aprecia la justa lui valoare patriotismul acestor vagabonzi şi al celor care i-au pus la cale. Întrucât Iason era cunoscut ca un om paşnic şi cumsecade, s-a primit din partea lui o sumă de bani drept garanţie că aceşti străini vor părăsi oraşul fără vază şi cât mai repede.

În aceeaşi noapte, Paul s-a întâlnit cu conducătorii Bisericii ("fraţii") în casa lui Iason şi le-a dat îndrumări. Şi-a luat rămas bun de la ei şi i-a mulţumit nobilului Iason pentru toată dragostea şi credinţa sa. Era o mare jertfă pentru Paul să părăsească comunitatea ce începuse a înflori aşa de minunat. Presimţirile sale că pentru noii convertiţi şi, în special, pentru Iason vor veni zile grele nu l-au înşelat. De fiecare dată când va fi vorba de Biserica din Tesalonic, vom auzi vorbindu-se despre prigoane şi suferinţe (1Tes 2,4; 2Tes 1,4). Paul credea atunci că plecarea sa era numai de scurtă durată, dar s-a întâmplat altfel. Timp de opt ani el nu şi-a mai revăzut prietenii de la Tesalonic. Iar atunci când s-a întors, n-avea linişte şi trebuia să fugă dintr-o casă în alta: "lupte în afară, temeri neîntrerupte înăuntru", după cum scrie el mai târziu (2Cor 7,5). Însă aceste prigoniri continue au făurit unitatea comunităţii şi i-au ţinut treaz zelul. Apostolul se lăuda cu răbdarea, fidelitatea şi iubirea acestei comunităţi, mai mult decât cu celelalte (2Tes 1,4). Tesalonic îi dăduse doi colaboratori credincioşi: pe Secundus, tovarăş din ultima călătorie, şi pe Aristarh, care a împărtăşit cu dânsul captivitatea de la Roma (Fap 20,4; 27,2; Col 4,10; Flm 24).

Trebuie să fi fost pe la începutul anului 51. Sub protecţia nopţii, Paul şi însoţitorii săi au părăsit oraşul; au călătorit de-a lungul golfului, pe un drum luminat de indicatoarele de poziţie ale corăbiilor şi ale numeroaselor bărci pescăreşti; au părăsit apoi şoseaua principală Egnatia şi au ajuns a doua zi, după o cale de 12 ore, pe un drum secundar, în oraşul liniştit Bereea (astăzi Verria), situat în al treilea district guvernamental al Macedoniei. În acest orăşel de munte, izolat, aşezat pitoresc la poalele Olimpului, străbătut de izvoare ce şipoteau, domnea o viaţă tihnită. În liniştea contemplativă a viilor şi a livezilor de măslin, acest popor simplu, format din meseriaşi, ţărani şi pietrari, care lucrau la carierele de marmură ale Olimpului, nu se interesa deloc de marile evenimente din lume şi de flecăreala de fiecare zi de dincolo de marele port. Paul avea planul să aştepte aici până ce furtuna de la Tesalonic se va potoli. A încercat de două ori să se întoarcă, dar a fost imposibil (1Tes 2,18). El a profitat de acest timp spre a forma o nouă comunitate. Până şi în Bereea se afla o mică colonie şi o sinagogă a evreilor. Aceştia au fost "mai nobili la suflet decât cei de la Tesalonic şi au primit cu tot zelul cuvântul lui Dumnezeu". A luat naştere o mişcare biblică. Cu ardoare, evreii şi prozeliţii studiau Biblia greacă şi cercetau pasajele pe care Paul le indica, ca o dovadă a caracterului nepolitic al lui Mesia. Aici au aderat la creştinism cei cu stare. Chiar şi Bereea i-a dăruit apostolului un preţios colaborator: pe Sopatros, fiul lui Piros (Fap 20,4), care mai târziu se găseşte şi el printre tovarăşii săi de călătorie.

Însă bucuria n-a durat mult. Agitatorii trimişi pe urmele sale se pare că n-au avut succes pe lângă evreii din Bereea. Pătrunsese o oarecare nelinişte şi, deoarece pretutindeni există oameni meschini, cărora le place să facă scandal şi care pot uşor fi cumpăraţi, se întrezărea izbucnirea unor tulburări mai mari. Fraţii au găsit că e mai prudent să-l conducă pe Paul undeva în siguranţă. Ochii tuturor erau îndreptaţi numai asupra lui. Activitatea apostolului s-a terminat iarăşi cu o fugă. Paul s-a decis să părăsească Macedonia şi să se ducă într-o ţară unde ura duşmanilor să nu-l poată ajunge aşa uşor. Paul a ales calea pe mare. Potrivit unei tradiţii încă vii la Verria, Paul s-ar fi dus prin Aiginion la portul Methoni (numit pe acea vreme Eleutherochori). Alţii presupun că la Bereea sau în cursul unui marş lung de 50 de kilometri, Paul ar fi suferit un acces de febră. Altminteri e greu de explicat de ce însoţitorii săi, care trebuiau să-l conducă numai până la mare, nu s-au întors, ci au mers alături de dânsul şi "l-au dus până la Atena". Paul a lăsat o parte din inima sa la Bereea, deoarece Sila şi Timotei au rămas acolo. El a consimţit la acest sacrificiu deoarece noua Biserică avea nevoie de dânşii. Însă la Atena, când şi-a luat rămas bun de la fraţii din Bereea, i-a rugat stăruitor: "Spuneţi lui Sila şi Timotei să mă urmeze cât mai curând!" Probabil că se simţea foarte rău şi avea nevoie de ajutor.

29. "Singur în Atena" (1Tes 3,2)
Fap 17,16; cf. 1Tes 3,1

Pentru un om slăbit din cauza încordării spirituale, a necazurilor şi grijilor, nu e nimic mai înviorător decât o călătorie pe mare. Paul i-a simţit binefacerile în cursul plimbării sale lungi de 3-4 zile pe valurile de un albastru întunecat ale Mării Egee, de-a lungul coastei tesalice. În faţa lui se ridica imensul masiv muntos al Olimpului, al lui Ossa şi Pelion. A trecut prin strâmtoarea lui Euripe, zărind în depărtare câmpia Maraton. El a ocolit capul Sunium pentru a ajunge la capitala Greciei. În dimineaţa zilei a patra navigau în jurul capului Sunium (astăzi capul Kolonnes), pintenul extrem al ţinutului atic. Navigatorii aveau de luptat din greu din cauza schimbării curentului. De aici vântul a împins corabia cu pânzele umflate, trecând prin faţa Eginei, vestită în lumea întreagă şi pe la Salamina, în portul plin de catarge al Pireului din golful Saron.

Cine ştie dacă inima apostolului n-a bătut mai tare când a zărit sclipind din depărtare vârful aurit al lăncii lui Pallas Atena şi pe matelot strigând din vârful catargului: "Atena!" Bărbatul le scrie filipenilor: "De altfel, fraţilor, tot ceea ce este adevărat, tot ceea ce este vrednic de iubit, vrednic de slavă, tot ceea ce este nobil sau de lăudat, acestea să vă preocupe" (Fil 4,8); acest om a ştiut să preţuiască însemnătatea unor asemenea lucruri pentru împărăţia lui Dumnezeu; tot umanismul nobil şi frumos, obiceiurile şi manierele sale, tot ceea ce se cheamă demnitatea omului.

Însă negreşit că Grecia în care a păşit acum Paul nu mai era acea Eladă a lui Pericle, mândră şi iubitoare de libertate în războiul contra perşilor, nici aceea asupra căreia, sub cârmuirea macedoniană, a mai căzut o rază din strălucirea lui Alexandru cel Mare. De la căderea Corintului, ea a fost transformată în provincie romană sub numele de "Ahaia" (146 î.C.), depopulată, jefuită de lacomii guvernatori romani şi prădată de resursele sale. De atunci încoace, Grecia nu a fost altceva decât o umbră a trecutului ei. Provinciile şi oraşele sale erau pustiite, iar prin pieţe păşteau cirezi de vite şi turme de oi. În Peloponez, numai Sparta şi Argos mai aveau o oarecare însemnătate. Numai Atena şi Corintul mai supravieţuiseră ruinei. Atena îşi datora scăparea gloriei străbunilor ei; Corintul a fost iarăşi ridicat din praful ruinei prin graţia Romei.

Şi totuşi, în ciuda decăderii sale, Atena exercita o asemenea fascinaţie încât nici un roman nu se considera cultivat fără să fi trecut prin şcolile de aici; era la modă pentru nobilimea romană, în ceea ce priveşte cultura şi arta militară, să fi trăit un timp la Atena.

Plecând din Pireu, Paul trecu prin faţa vestitelor morminte şi a rămăşiţelor zidului de centură, s-a urcat spre oraş traversând podul Chefisos, având privirea fixată spre minunea Acropolei; el a intrat în oraşul lui Tezeu prin poarta cea dublă, Dipilon. De aici a mers spre Dromos, strada cea mare cu galerii, spre Kerameikos, care era locuit mai ales de meseriaşi şi evrei, şi a găsit găzduire la conaţionalii săi. El văzuse până acum multe oraşe frumoase, însă strălucirea, bogăţia ce se revărsa din acest oraş trebuie totuşi să-l fi zăpăcit puţin.

Zile întregi Paul a umblat încoace şi încolo prin oraş ca să se familiarizeze cu spiritul acestor oameni curioşi (Fap 17,23). În una din primele zile, Paul s-a urcat pe colina prăpăstioasă a cetăţii, care fusese odinioară reşedinţa regilor, iar acum rămăsese pentru zei. Minunata Acropole se înălţa ca o mândră diademă regală deasupra oraşului şi pe fruntea ei strălucea, ca cel mai frumos giuvaier, Partenonul, templul lui Pallas Atena, cu statuia de aur şi fildeş a zeiţei fecioare, lucrată de mâna maestră a lui Fidias. Pallas Atena reprezenta contrastul cel mai demn faţă de o altă capodoperă a aceluiaşi artist: vestitul Zeus din Olimp, a cărui înfăţişare zguduia orice călător. O expresie de înţelepciune, de putere, de blândeţe binevoitoare şi de maiestate se vedea în trăsăturile sale caracteristice, pe când privirea-i rămânea de nepătruns. Poporul grec, dotat în chip deosebit, a fost predestinat la misiunea providenţială de a ne face să-l simţim pe Dumnezeu prin formele frumuseţii. Pentru greci, omul era, în figura sa armonioasă, cea mai sublimă revelaţie a lui Dumnezeu: o presimţire obscură a misterului Întrupării. În discursul său din Areopag, Paul a făcut o aluzie foarte fericită la această mişcătoare căutare a lui Dumnezeu prin formele artei, precum şi la experienţa lui Dumnezeu trăită de aceşti poeţi.

Adâncit în meditaţie, după ce a părăsit Acropole, apostolul s-a oprit la templul lui Nike. În faţa lui se întindea întreg ţinutul atic în pitorească alternanţă dintre mare şi uscat. Colo, departe, în direcţia golfului Saron, a salutat în zarea albastră înălţimea în formă de cupolă a Acrocorintului. Coborând de pe munte, Paul a trecut pe lângă închisoarea lui Socrate. În acest loc, cel mai nobil dintre greci a purtat cu elevii săi renumitul dialog despre nemurire.

Însă pe lângă asemenea impresii sublime, care se referă la un trecut măreţ şi plin de credinţă, mai erau şi altele, ce păreau o contrazicere a celor dintâi. Întreaga Atenă era un cadru de temple ale zeilor, altare, statui, socluri cu capul lui Mercur, porticuri, opere de sculptură simple sau în diferite culori, din lemn, bronz, marmură, aur, argint şi fildeş. A ieşi din casă nu însemna pur şi simplu a merge pe stradă, ci a intra în incinta unui templu. După un cuvânt al lui Petroniu, în Atena era mai uşor să întâlneşti un zeu decât un om. Capitala religioasă a lumii era Atena, precum era şi centru spiritual şi artistic. Vederea acestor numeroase altare şi temple îl indigna pe un om crescut în ideea monoteistă şi format în lectura Bibliei, aşa cum fusese Paul. Sufletul lui se umplu de amărăciune. Pentru agitaţia sa sufletească, Faptele Apostolilor foloseşte un cuvânt tare: "S-a înfuriat". Există epoci în care trebuie părăsită deviza frumos pentru frumos şi artă pentru artă. Aşa a fost cazul lui Cristos, văzând strălucirea templului de marmură, nu l-a admirat, ci a rostit cuvântul său greu: "Din toate acestea nu va rămâne piatră peste piatră!"

30. Dumnezeul necunoscut
Fap 17,16-21

Paul zăbovea deja de mai multă vreme la Atena. Potrivit obiceiului său, el s-a adresat mai întâi numeroşilor săi coreligionari, a căror existenţă pe acea vreme în oraş e dovedită de unele inscripţii. În primele sâmbete a mers la sinagogi şi acolo a vorbit iudeilor şi temătorilor de Dumnezeu; cu toate acestea, se pare că succesul a fost neînsemnat, poate datorită faptului că evreii se secularizau sub influenţa culturii păgâne, iar sinagoga era puţin frecventată. El se văzu nevoit a lua contact cu păgânii şi filozofii spre a cunoaşte ideile lor religioase. A trebuit, aşadar, să cutreiere zi de zi oraşul în toate direcţiile, în căutarea punctelor potrivite de legătură pentru ceea ce îi ardea inima.

Cu cât privea mai mult în jur, cu atât parcă dispărea ideea înaltă pe care şi-o făcuse de pe Acropole şi îi apărea în faţa ochilor decadenţa religioasă. În una dintre aceste plimbări a simţit o foarte mare emoţie sufletească. Picioarele i-au încremenit. La un colţ de stradă se înălţa un mic templu cu un altar sau o piatră votivă purtând inscripţia: "Dumnezeului necunoscut - Agnosto Theo". Paul a rămas foarte mirat de această inscripţie, dar a interpretat-o altfel decât cei care o săpaseră. El vedea în acesta un fel de agnosticism, în felul celui formulat de Goethe: "Cine a putut să-l numească? Cine poate să-l înţeleagă?" Şi, în mod obiectiv, el avea dreptate. De la Socrate şi orfici, conştiinţa religioasă a grecilor, în special a stoicilor, simţea din ce în ce mai clar că zeii populari nu erau decât figuri deghizate ale unui Dumnezeu foarte înalt, necunoscut şi nenumit. Platon demonstrase existenţa marelui necunoscut din lumea interioară a sufletului nostru, iar Aristotel din cea exterioară. Deoarece şi Dumnezeul care se descoperise în Vechiul Testament pentru păgâni era fără nume, iar numele său era tabu pentru evrei, Apostolul a citit în această inscripţie dorinţa ascunsă spre ceva ceresc şi mai bun, o dibuire spre Dumnezeu cel unic şi adevărat. Această privelişte l-a impresionat adânc pe Paul şi i-a sporit compătimirea faţă de aceşti bieţi oameni care, în panteonul lor, neştiind cum să-şi potolească aspiraţiile spre Dumnezeu, invocând zei necunoscuţi, deveneau adoratori inconştienţi ai unui mister supranatural.

Atena era şi punctul central al mitologiei greceşti. Şi care era sensul ei ascuns? Întreaga lume formează o mare unitate, un univers spiritual cu o ierarhie gradată din puteri divine individuale, şi toate se trag din capul celui mai mare zeu, tatăl tuturor oamenilor şi sunt fiii şi fiicele lui Zeus. Chiar şi omul, conceput din sămânţa zeilor, este de origine divină. Oamenii cei mari din trecut, marii binefăcători ai omenirii, cum a fost şi Hercule, au fost trecuţi după moarte în rândul zeilor, ca să fie spre învăţătură şi pildă celor vii. Masa poporului credea în această mulţime de zei, dar filozofii nu vedeau în ei decât figuri poetice, simboluri, aspecte şi atribute diferite ale aceleiaşi divinităţi.

Însă pe vremea lui Paul atenienii pierduseră credinţa epocii virile de odinioară. Sofiştii reduseseră religia şi cauza primă a tuturor lucrurilor la mişcarea dezordonată a atomilor sau la o transformare într-o neînduplecată ocârmuire a soartei, după legile naturii. Prin aceasta, vechile simboluri au devenit nişte idoli neînsemnaţi, nişte idei abstracte de virtute, sau nişte brutalităţi ruşinoase ale viciului. Paul nu mai întâlnea nici un Platon sau Aristotel, ci doar formulele lor, care nu-i mulţumeau sufletul. Filozofia şi cultul atenienilor se aflau într-o stare foarte avansată de laicizare a sentimentului religios. Religia nu slujea decât a da un oarecare relief ocupaţiilor zilnice şi a canoniza patriotismul. Nu-i nici o mirare faptul că Paul a fost uluit de acest mediu păgân.

Paul trăia de câtva timp în această izolare sufletească. În sfârşit, au sosit Sila şi Timotei de la Bereea şi i-au adus lui Paul ştiri îmbucurătoare despre comunitatea de acolo. El a prins iarăşi curaj, a mers adesea în Agora şi a intrat în discuţii religioase. Agora era centrul intelectual şi social al oraşului. Înfăţişarea exterioară a apostolului care, în mantia sa uzată, semăna cu un predicator cinic ambulant, accentul său străin, tarsian, cu o cadenţă nazală, puţin cântată, fapt pentru care adesea locuitorii din Tars au fost tachinaţi, i-au adunat un auditoriu curios. Discipolii filozofilor le-au povestit profesorilor lor despre ciudatul nou venit şi despre filozofia sa încurcată, ce nu putea fi încadrată în nici una dintre şcolile cunoscute.

Paul trebuie să fi fost pentru atenieni o arătare cu totul deosebită dacă ei îl socoteau un om divin, un crainic al unor zei străini. El n-a ascuns faptul că într-adevăr are să vestească o nouă religie. Ciudata neînţelegere a dat ocazia ca Paul să fie chemat în Areopag, senatul cel mai înalt şi cel mai respectabil al Atenei. Areopagul era o corporaţie nobilă, conservatoare, tribunalul clasic în toate problemele religioase şi morale, de cult şi învăţământ, a cărui autoritate era recunoscută în lumea întreagă. Aici a fost locul unde, în faţa auditoriului înghesuit, în faţa somităţilor spirituale ale Greciei, în faţa profesorilor si a studenţilor, Paul şi-a ţinut "prelegerea de probă". Nu trebuie să ne gândim la o procedură juridică. Apostolul nu se prezenta ca un acuzat, ci ca un om liber, în faţa autorităţii supreme a ţării, spre a da socoteală de învăţătura sa.

31. În Areopag
Fap 17,22-34

În activitatea sa misionară de până acum, Paul s-a găsit aproape întotdeauna pe un teren oarecum pregătit de mai înainte, fie de iudaism, fie de prozeliţi. La Atena asistăm la o schimbare completă de decor. În Areopag Paul se găseşte în faţa unei adunări completamente păgână. Aici el îşi schimbă tactica. Cuvântarea sa ne transpune într-un mediu curat păgân. El trebuia să-şi caute un alt punct de legătură de la care, plecând, să aibă calea spre Cristos. La evrei, Paul făcea apel la cuvântul lui Dumnezeu; la păgâni, el se referea la lucrările lui Dumnezeu în natură. La evrei, el se sprijinea pe revelaţia divină în decursul istoriei mântuirii; la păgâni, el se referea la mărturia pe care Dumnezeu o dădea despre sine în conştiinţa individuală şi experienţa intimă şi personală a fiecăruia, în mod special prin această nostalgie de a intra în contact cu divinitatea, larg răspândită în Orient şi în religiile cu mistere. Ceea ce Paul a găsit ca punct de legătură cu filozofii n-a fost desigur o apropiere lăuntrică de idei, nici identitatea unei înalte situaţii religioase sau un acord sufletesc, ci numai o oarecare asemănare în formele de exprimare, precum şi în substratul general omenesc al sufletului orânduit de natură pentru adevărul creştin şi o oarecare nevoie de mântuire în care pluteau una peste alta motive pământeşti şi religioase.

Auditoriul din Areopag aparţinea în substanţă la două curente filozofice: şcoala stoicilor şi cea a epicureilor. Desigur, nu se poate aprecia niciodată la justa valoare influenţa stoicismului asupra lumii de atunci. În orice caz, morala stoică era superioară filozofiei sale, iar părinţii Bisericii au găsit în ea multe asemănări cu creştinismul. Nivelul la care a reuşit să se ridice şcoala din Stoa îl putem vedea din renumitul imn al lui Cleante către Zeus. În imnul său, scris pe la 300 î.C., el a găsit accente care reprezintă ecoul grec al credinţei lui Israel la descoperirea de pe Muntele Sinai: "Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul tău este unul singur":

"Tu, o, Zeus, eşti slăvit mai presus de toţi zeii,
Multe sunt denumirile tale şi toată puterea îţi aparţine pe veci.
Lumea de la tine îşi are începutul, cu legi hotărâte tu cârmuieşti universul.
Fii lăudat! Spre tine orice fiinţă poate să-şi ridice glasul, căci noi suntem din neamul tău.
De aceea vreau să te slăvesc prin cuvântul meu; în veci vreau să cânt atotputernicia ta.
Toate cerurile ascultă cuvântul tău, toate sufletele mari şi mici ce zboară în jurul pământului; ce puternic eşti, o, zeule veşnic!
Nimic nu se petrece pe pământ fără tine, nimic pe firmament şi nici pe mări.
Doar ceea ce fac păcătoşii care ascultă de propria lor nebunie.
Însă tu uneşti ceea ce este nepotrivit; faci frumos ceea ce este urât şi-ţi este cunoscut ceea ce este străin.
Aşa le-ai unit tu pe toate, ai orânduit binecuvântarea alături de rău, pentru ca cuvântul tău să fie întru toate şi să rămână pe veci.
Alungă din sufletele noastre nebunia, ca să-ţi putem răsplăti cinstea cu cinste
şi să slăvim veşnic opera ta, după cum se cuvine fiilor oamenilor" (W. Pater, Platon).

Vedem că revelaţia naturală a lui Dumnezeu din spiritul gânditorului grec, prin frumuseţe şi profunzime, prin duioşie şi nobleţea stilului, este numai cu puţin inferioară revelaţiei psalmilor şi a profeţilor. Dacă Paul ar fi avut norocul să stea de vorbă cu oameni ca Platon şi Cleante, repede s-ar fi înţeles cu ei.

Al doilea grup din ascultătorii săi era format din discipolii lui Epicur, al cărui nume, prin abuz, mai târziu, a fost folosit ca simbol al tuturor plăcerilor senzuale. Epicureii au pornit o campanie împotriva zeilor naţionali ai grecilor, dar fără a tăgădui existenţa anumitor zei. Cu toate acestea, ei se îndoiau de puterea şi de voinţa acestora de a ne ajuta în realitate. După epicurei, lumea era rezultatul întâmplării; fericirea şi bunăstarea moderată era scopul vieţii omeneşti.

Comportarea acestor oameni, care-l cercetau pe oratorul străin cu un aer batjocoritor şi sceptic, cu o oarecare curiozitate şi superstiţie, n-a fost deloc încurajatoare pentru Paul. Plăcerea de a critica şi ironia erau înnăscute la atenieni şi apăreau pretutindeni sub forma unei politeţi învăluite. Cu o eleganţă atică, preşedintele i-a dat cuvântul lui Paul: "Am putea să ştim şi noi ce fel de învăţătură e aceasta pe care o vesteşti?" Să încercăm o transcriere adaptată priceperii noastre de astăzi, o schiţă de predică pe care Luca ne-a transmis-o. În felul ei este o capodoperă a artei oratorice antice, adaptată timpului şi locului, ce se distinge prin culoarea locală şi fineţea atică. (Noi urmăm aici analiza profundă făcută de către Prat).

"Atenieni, eu văd că sunteţi un popor foarte religios, dedaţi cu totul cinstirii zeilor voştri". Prin aceste cuvinte, Paul şi-a atras deja auditoriul de partea sa. Le câştigă şi mai mult atenţia când le dezlegă enigma "Dumnezeului necunoscut". "Voi mă acuzaţi că eu sunt vestitorul unor zei străini şi am voit să introduc la voi alţi zei. Dimpotrivă! În călătoria mea prin oraş am privit sanctuarele voastre şi am găsit un altar cu dedicaţia: Dumnezeului necunoscut. Aşadar, se pare că voi cinstiţi ceva ce nu cunoaşteţi. Într-un sens oarecare aveţi dreptate. Căci acest Dumnezeu necunoscut şi adevăratul Dumnezeu ascuns pe care eu vi-l vestesc au în comun faptul că ei sunt înconjuraţi de mister. E drept că Dumnezeu cel plin de mister nu trebuie să fie cu totul necunoscut. El s-a arătat prin creaţie, cer şi pământ, care sunt opera mâinilor sale. Ca cetăţeni ai unui oraş care l-a dat lumii pe Platon, eu n-am nevoie să vă dovedesc existenţa acestui Dumnezeu preaînalt, care este cu mult superior sărmanilor zei de pe Olimp. Voi îi închideţi pe zeii voştri în încăperea îngustă a templelor voastre, însă Dumnezeu adevărat este stăpânul întregului pământ. El cuprinde întregul glob şi nu poate fi închis în temple făcute de mâini omeneşti. El nu are nici un chip, căci el este infinit: trebuie să-l venerăm fără chipuri. Voi înconjuraţi zeii voştri cu o mulţime de servitori şi servitoare prin temple, puneţi mâncăruri înaintea lor, îi invitaţi la ospeţe de jertfă, îi faceţi să adulmece mirosul mâncărurilor voastre, îi serviţi cu vin scump ca şi cum ei ar avea nevoie de serviciile şi darurile voastre. Însă Dumnezeu n-are nevoie de aceste lucruri: noi avem nevoie de darurile sale. El ne dă tuturor mâncare şi de băut, suflet, suflare şi viaţă. Voi susţineţi că zeii locuiesc acolo sus, într-o odihnă fericită, şi nu se interesează de treburile oamenilor care, ca nişte atomi ai Universului, sunt mânaţi orbeşte de soartă încoace şi încolo. Nu! Dumnezeu se bucură de lucrarea mâinilor sale şi nu dispreţuieşte nimic din ceea ce a creat. El are planul său cu neamul omenesc. Dintr-un singur om a făcut să ia naştere întreg neamul omenesc, pe care l-a răspândit pe toată suprafaţa pământului. El nu este Dumnezeul unui singur popor, aşa cum este Zeus al vostru din Olimp sau Pallas Atena, care îi iubesc numai pe greci, iar pe celelalte popoare le dispreţuiesc, ca fiind barbare. Toate popoarele se trag din acelaşi sânge, toate formează o familie mare. Dumnezeu le-a orânduit hotare ţărilor şi durata vieţii lor ca popor. Şi chiar dacă limba, clima şi regiunile locuite de ei sunt diferite, toţi oamenii sunt uniţi în adâncul sufletului lor printr-un scop comun, mai înalt. Dumnezeu a lăsat în mod intenţionat să cadă o scânteie din lumina minţii sale asupra oamenilor şi le-a impus obligaţia ca să-l caute, dacă l-ar presimţi şi bănui. Toţi oamenii sunt din fire căutători de Dumnezeu, însă voi, grecilor, sunteţi într-o măsură deosebită. Pioşii voştri vizionari ca Homer, Pitagora, Pindar l-au căutat în mituri pline de mister; artiştii voştri, în legile eterne ale frumosului; filozofii voştri, pe toate căile gândirii, mergând de la efect la cauză, ca Aristotel, sau răspunzând la chemarea unei nostalgii divinizante şi a unui eros ceresc, ca divinul vostru Platon. Mistagogii voştri îl caută în misterele magice ale regiilor oculte, având pretenţia de a-i diviniza pe oameni; funcţionarii voştri îl caută în geniul împăratului şi al Romei divine. Ţelul dorinţei voastre arzătoare, unirea cu Dumnezeu, este minunat. Dar voi îl căutaţi pe căi lungi, ocolite şi greşite. Şi totuşi, e aşa de uşor a-l găsi pe Dumnezeu. Întoarceţi-vă spre voi înşivă! Dumnezeu este în noi, iar noi suntem într-însul. Aşa a spus-o unul dintre poeţii voştri, Epimenide: «În el trăim, ne mişcăm şi suntem». Drept pentru care Dumnezeu este aşa de aproape de inima noastră; noi suntem nu numai pierduţi în imensitatea sa, dar cuprinşi în el ca în cauza noastră eficientă. Pentru acest motiv, ne este uşor a-l simţi şi a-l găsi".

Şi acum el le descoperă sensul ascuns al nostalgiei lor după Dumnezeu printr-un cuvânt adânc şi obscur al poetului, cântăreţ al imnului lui Zeus: "Căci noi suntem din neamul său!" Dumnezeu nu este numai cauza noastră eficientă, ci noi suntem făcuţi după chipul său. Artistul nu poate fi mai prejos decât opera sa. Deoarece noi suntem o scânteie din mintea divină, Dumnezeu este spirit curat şi noi devenim capabili a fi părtaşi la viaţa sa divină, noi suntem chemaţi la aceasta, dacă el ne invită. Dar toate acestea n-au fost pentru Paul decât o nadă, o introducere şi o călăuză spre tema propriu-zisă.

El le reproşează înapoierea lor din punct de vedere religios, ba chiar ignoranţa. Ideile minore, reprezentările obişnuite ale lui Dumnezeu ţin de vârsta copilăriei lumii. Însă acum s-a trecut peste această etapă. Timpul dibuirii şi al rătăcirii, al nesiguranţei şi al neştiinţei s-a încheiat. Ascultătorii devin neliniştiţi. Nemaipomenit! Să îndrăznească acest barbar să acuze de neştiinţă poporul cel mai cult de pe pământ? Însă Paul continuă în linişte. "Dumnezeu a ieşit din singurătatea sa şi a pus lumea în faţa unei dileme: sau vrea să persiste mai departe într-o simplă căutare, dibuire, presimţire într-o năzuinţă confuză de mântuire sau vrea să fie instruită, să cugete, să-şi schimbe părerile, să recunoască realitatea divină şi mântuirea în Omul-Dumnezeu!" Purificarea, transfigurarea, divinizarea cu ajutorul ceremoniilor în care se exercită nervii; cunoşteau toate acestea din mistere lor şi le plăcea. Dar o schimbare de concepţie sau chiar o părere de rău; ce oare înseamnă aceasta? Horaţiu se roagă: "Dă-mi fericire; pentru linişte mă voi îngriji eu!" Lui Paul nu-i scapă neliniştea crescândă a auditorilor săi. Însă el se stăpâneşte şi continuă: "Dumnezeu a intervenit cu putere în destinele omenirii printr-un om, prin care el a hotărât să judece lumea". Un judecător, o judecată universală! Asta era ceva cu totul nemaipomenit! Gata! Paul nu mai aude bine, dar continuă cu foc: "Aşa este, atenienilor. Ceea ce eu vă spun e primul adevăr. Eu, care stau înaintea voastră, l-am văzut pe acest trimis al lui Dumnezeu. Poporul său l-a prigonit şi l-a osândit la o moarte plină de chinuri, după cum străbunii voştri au făcut-o cu nobilul Socrate, aşa cum Platon al vostru a descris soarta dreptului ideal. Însă Dumnezeu a confirmat trimiterea sa, înviindu-l glorios din morţi".

Iată-l încă o dată pe Paul, aşa cum îl cunoaştem, cu această atitudine de măreţie, dar şi cu o amprentă de asprime. Aşadar, acum a pronunţat cuvântul fatal: moartea pe cruce şi învierea! Izbucnesc râsete. "Ce prostie!" Paul nu poate vorbi mai departe deoarece ascultătorii râd. E nevoit, deci, să termine fără a pronunţa numele lui Isus. Desigur că nu putea să-l expună spre batjocură acestor nebuni. Problema a devenit penibilă pentru cel ce prezida şi pentru filozofi. Ei îşi ascund dezamăgirea sub o frază politicoasă, nu fără ironie, pe când sfârşesc şedinţa, şi îl invită pe Paul să vorbească altă dată despre acesta. "A fost foarte interesant, am dori bucuroşi să te mai auzim şi altă dată!" Paul şi-a dat seama că a fost un insucces. Trist şi dezamăgit, el s-a retras din mijlocul lor. Îşi spunea mai mult sieşi decât lui Timotei: "Am procedat rău, ar fi fost mult mai bine dacă aş fi amânat cuvântarea despre înviere şi aş fi povestit istoria lui Isus. Am terminat-o cu aceşti savanţi înfumuraţi. E mai bine să mă întorc la poporul de rând. Simplă ştiinţa umflă. Pe viitor nu voi mai vorbi niciodată despre înţelepciunea grecească, ci numai despre Isus Cristos şi despre nebunia crucii".

Când a voit să se întoarcă la locuinţa sa, Paul a observat cum câţiva oameni s-au luat după dânsul. El s-a întors şi i s-a prezentat un personaj venerabil, cu o privire prietenoasă şi pătrunzătoare. Acesta era Dionisiu, membru în Areopag. De asemenea, apăru şi o femeie îmbrăcată în negru, de după vălul căreia apăreau doi ochi adânci şi gânditori; era Damaris. Şi încă vreo câţiva. O mică comunitate s-a format, mai curând aleasă decât numeroasă. Titlul de "areopagit" era căutat şi respectat în toată lumea. Fapt e că o întreagă legendă s-a format în jurul acestui Dionisiu şi că teologul din secolul al VI-lea, care a purtat acelaşi nume, e o dovadă că el a fost sufletul comunităţii din Atena şi probabil cel dintâi episcop al ei.

În pornirea sa apolinică după frumos, acest oraş curat elenic transformase latura serioasă a vieţii într-o frumoasă aparenţă, avea predilecţie pentru tot ceea ce era limitat şi limpede, la fel de clar ca şi cerul său. Dar el nu avea nici o înţelegere a morţii, a importanţei veşniciei şi destinului supranatural al vieţii. Acest oraş i s-a părut lui Paul un teren nepotrivit pentru evanghelie. Acest oraş era sceptic, superficial, complăcut în sine. Paul e cuprins de un adânc dispreţ faţă de înţelepciunea acestei lumi şi a luat hotărârea ca pe viitor să i se opună, cu o şi mai mare intensitate, predicând despre crucea lui Cristos.

În acea seară, când Paul s-a dus la odihnă, la gazda sa sărăcăcioasă din cartierul olarilor, ce idei îi răscoleau oare sufletul? Trebuie să fi fost în aceleaşi dispoziţii sufleteşti ca şi profetul Ilie culcat sub arbust: "Doamne, ia-mi viaţa!" Paul n-a reuşit să întemeieze o comunitate mai însemnată la Atena. El n-a pomenit niciodată despre aceasta în scrisorile sale; n-a scris nici o epistolă "către atenieni", nici n-a trecut prin oraşul lor în a treia călătorie. Chiar în secolul al II-lea comunitatea din Atena e puţin numeroasă. Atena a fost unul dintre cele din urmă oraşe care s-a convertit, ultimul bastion al filozofiei păgâne împotriva creştinismului.

32. Întemeierea Bisericii din Corint
Fap 18,1-17

Paul nu putea să se aclimatizeze la Atena. Şi-a dat seama că acest oraş curat elin, mândru de cultura şi rasa sa, nu putea să ajungă un punct de sprijin pentru spiritul universal al creştinismului. Gândurile îi zburau adesea la comunităţile sale dragi din Macedonia. I-au ajuns la urechi numai zvonuri nesigure despre suferinţele acelei comunităţi. O solie plină de încurajare şi o legătură personală cu comunităţile de acolo erau foarte necesare. Şi astfel, înainte de a părăsi Atena, l-a trimis pe Timotei la Tesalonic cu prima corabie de ocazie, iar el s-a îndreptat spre Corint. Paul merge în mod intenţionat în oraşele cele mari! El ştia că aici se dau bătăliile pe teren spiritual. Paul ştia prea bine că oraşul Corint avea o populaţie cu totul cosmopolită, fără a avea acea mândrie naţională. În această privinţă se asemăna cu Antiohia. Toate opiniile aveau aici drept de cetăţenie. Într-un asemenea teren, sămânţa evangheliei putea foarte uşor să prindă rădăcini.

Nu putem şti dacă Paul a ales drumul lung de 65 de kilometri, ce trecea prin Eleuzis şi Megara, sau calea cea mai scurtă pe apă prin golful Saron spre portul Cancreea. În cazul din urmă şi cel mai probabil, el s-a îmbarcat la Pireu şi s-a îndreptat direct spre istm, trecând printre Salamina şi insula Egina. În acest loc, marea apare ca un lac de munte înconjurat de stânci abrupte şi presărat cu numeroase insuliţe; la stânga, munţii din Egina cu sanctuarul lor înalt din Aphaia, care odinioară i-a disputat Acropolei rangul şi de unde în zilele senine se putea vedea totodată Acropolea şi Acrocorintul; la dreapta, înălţimea de la Salamina, iar în spate, pereţii de stânci abrupte de la Megara; în faţa călătorului apar munţii Argolis acoperiţi de pini. Paul a avut vreme în această călătorie să-şi orânduiască impresiile. Niciodată n-a simţit aşa de adânc ca acum obstacolul pe care îl pune o falsă înţelepciune în calea reînnoirii omului. Mai târziu, sfântul Augustin va avea aceeaşi experienţă. În Scrisoarea către Romani, pe care a scris-o aici, Paul va pune în gardă împotriva acestei atitudini a filozofiei greceşti, care îl îndepărtează pe om de adevăr. "Ei s-au rătăcit în cumpănirile lor, iar inima lor nesocotită s-a întunecat. Deşi pretind că sunt înţelepţi, au devenit nebuni" (Rom 1,21).

Acropolea dispare treptat din ochii săi şi o nouă imagine apare la orizont. Mai întâi în zarea ceţoasă şi albastră, apoi din ce în ce mai larg se contura în faţa ochilor lui Paul coama înaltă a muntelui la picioarele căruia era aşezat Corintul.

De la Cancreea, portul de răsărit al Corintului, străbătând coline cu pajişti şi crângurile cu pini ale lui Poseidon, stăpânul celor două mări, în trei ore de mers prin valea încântătoare de la Examilia, urcând o pantă uşoară, Paul merge drept la Corint. De aici, de-a lungul întregii coaste a Peloponezului până la Patras şi Olimpia, astăzi, ca şi atunci, se întind podgorii nesfârşite care produc stafidele cele mici şi dulci. Pe înălţimea istmului, Paul a făcut un scurt popas. Ce privelişte minunată! Două mări cu apele purpurii se întindeau la picioarele sale. Corintul îşi datorează gloria şi puterea sa de atracţie aşezării sale unice între două golfuri: golful Istmic şi cel al Corintului. El e ghemuit într-un amfiteatru rotund, format de munţi înalţi, pe care o arhitectură naturală i-a aranjat în adevărate etaje până la culmile strălucitoare de zăpadă. La sud, munţii Kyllene priveau asupra bogatului oraş cosmopolit; la nord, străluceau crestele îndepărtate ale Heliconului şi Parnasului. Singuratic şi despărţit de puternicul munte din fund, se ridică înainte un pinten muntos, mai masiv decât muntele cetăţii Atena care poartă astăzi, în locul templului Afroditei de altădată, zidurile unui castel bizantin-turc. Plecând de aici, mergeau în jos două ziduri paralele de apărare până la portul Lecheon, în vreme ce vestitul zid al Istmului tăia transversal peninsula, aşa că o garnizoană formată din patru sute de oameni putea să apere Peloponezul împotriva oricărui atac din nord. Paul a trecut podul peste râul Leuca şi printre grădini, ocolind pe la sud marele amfiteatru, a intrat în mahalaua Kraneion.

E greu să ne facem idei despre contrastul dintre Atena şi Corint de pe vremea lui Paul. Atena se asemăna cu un oraş universitar medieval ce răsuna de gălăgia şi cântecele şcolarilor hoinari; Corintul se asemăna cu un furnicar în care forfoteau feluriţi negustori veniţi din toate colţurile lumii. Hegemonia politică asupra Greciei, pe care o avusese odinioară, fiind în fruntea alianţei ahaice, apusese de mult. Generalul roman Mummius, în anul 146 î.C., transformase Corintul într-o grămadă de moloz. Dar aşezarea sa între două mări ca un pod între Apus şi Răsărit şi poziţie cheie pentru Peloponez nu putea rămâne nefolosită. Se făcuse între cele două porturi un drum cu alunecuş, pentru a transfera corăbiile cu tot cu încărcătură, folosind un car cu roţi, pentru a fi trase de la un port la altul.

Coloniştii romani nu formau decât o infimă minoritate ce dispărea în puhoiul amestecului de greci, africani, sirieni şi evrei. Gândirea şi cultura nu mai erau acelea ale unui popor nou de aventurieri pe care corintenii îl socoteau intrus. Orientul sirian adusese patimile şi viciile sale degradante, odată cu cultul Astartei şi al lui Melkart; Roma adusese brutalitatea sa şi luptele sângeroase, frigienii, cultul lui Attis şi al Cibelei, egiptenii, cultul ciudat al lui Isis şi Serapis, Troia, misterele lui Dionisios. Odinioară, Corintul era oraşul lui Poseidon, ale cărui simboluri erau delfinul şi tridentul; acum era închinat Afroditei Pandemos, neruşinata "Venus Vulgivaga", o corcitură a Astartei feniciene. Templul său se înălţa pe Acrocorint, iar în jurul templului, în căsuţe drăgălaşe, în dosul grădinilor de trandafiri, mii de prostituate (hierodule) se puneau în slujba zeiţei. Asemenea vestalelor de la Roma, în teatrul cel mare ele aveau un loc deosebit, după cum pare să spună o inscripţie. Fată din Corint şi prostituată erau sinonime. Însă jos, în ambele porturi, în cârciumile mateloţilor se înghesuia drojdia maritimă a întregii lumi. Scrisoarea întâia către Corinteni ne permite să aruncăm o privire în adâncurile corupţiei păgânismului. În culturile orientale, care la început erau idolatrizarea fecundităţii şi a creşterii, constatăm o erupţie a puterilor diabolice, duşmănoase vieţii, care prin beţiile bacantice ameninţau societatea omenească chiar din rădăcini.

După cum reiese din Scrisoarea întâi către Corinteni (2,3), Paul era destul de abătut şi descurajat când a ajuns acolo. Nimeni dintre cei care-l văzură pe acest străin păşind spre cartierul evreiesc în acea zi nu putea bănui că pe viitor însemnătatea istorică a oraşului avea să depindă de faptul că acest sărman ţesător de corturi căuta acolo un adăpost. Nici chiar cei doi soţi, Acvila şi Priscila, ţesători de corturi din bazarul de covoare de la Corint, cu care Paul a intrat din întâmplare în vorbă, sau la uşa cărora a bătut pentru a cere un lucru, nu puteau bănui că din acel moment numele lor vor fi scrise în analele istoriei Bisericii şi în cartea vieţii. Venind din Orient, industria ţesătorilor de purpură, de covoare şi pânză de corturi se răspândise până aici. Cu ospitalitatea caracteristic orientală, Acvila deschise uşa străinului. El l-a prezentat pe coreligionarul fără adăpost soţiei sale Priscila. Ambii considerau ca o mare onoare să primească la dânşii un mare învăţat al Legii ca muncitor şi ca oaspete. Cu aceasta a început una dintre cele mai frumoase şi mai rodnice prietenii din viaţa lui Paul şi a tinerei Biserici. Paul a fost foarte surprins, constatând că Acvila şi Priscila erau deja creştini. O familie creştină la Corint! Bucuria lui Paul în această privinţă se simte de fiecare dată când îi menţionează în scrisorile sale. Nu e de mirare să-i vedem pe aceşti creştini, poate singurii din oraş, legându-se strâns de Paul şi împărtăşind cu dânsul locuinţa, munca şi hrana.

Viaţa noii sale gazde era peste măsură de agitată şi aventuroasă. Originar din Pont de la Marea Neagră, Acvila se stabileşte la Roma şi acolo îşi exercită meseria sa de ţesător de corturi; în antichitate, când fiecare călător avea nevoie de un cort, această meserie era practicată pe scară industrială. Probabil că la Roma a cunoscut-o pe soţia sa. Paul o numeşte bucuros Prisca, dar Luca îi spune Priscila. Numele ei se întâlneşte în cimitirul "Gens Acilia", în catacombele Priscilei, şi indică probabil o sclavă eliberată a acestei familii nobile. Ambii par să fi fost înzestraţi cu o cultură superioară celei obişnuite, după cum reiese din legăturile lor cu Paul şi cu învăţatul Apolo. Se vede că Prisca era spiritul conducător al casei. În patru din cele şase cazuri, numele ei e pomenit pe primul loc. Ea a devenit unul dintre personajele feminine cele mai influente ale creştinismului. Nici una dintre femeile care l-au sprijinit pe apostol în predicarea sa n-a primit o asemenea laudă ca dânsa (Rom 16,3). Seara, după munca de la războiul de ţesut, ei trebuie să fi vorbit apostolului despre Roma, ţinta dorinţei acestuia. Ei i-au povestit cum au fost siliţi să părăsească Roma din cauza unui decret, de altfel, în curând anulat, al împăratului Claudiu (49 d.C.). Întâmplările acestei familii sunt caracteristice pentru viaţa rătăcitoare şi agitată a evreilor împrăştiaţi în Imperiul Roman. Noi îi întâlnim pe amândoi mai târziu la Efes, apoi iarăşi la Roma şi, în sfârşit, încă o dată la Efes. Ducând această viaţă peregrină, lor le era cu neputinţă de a ajunge la o stare materială bună. Abia cu Roma pare să fi venit zile mai bune pentru ei, de vreme ce au fost în stare să pună la dispoziţia fraţilor casa lor de pe Aventin ca lăcaş pentru serviciul religios (Rom 16,3-6).

În afară de mângâierea prieteniei creştine, Paul era legat de Acvila prin munca făcută împreună atât la războiul de ţesut, cât şi la împărăţia lui Dumnezeu. Atelierul lui Acvila se deschidea spre stradă, în bazarul de covoare. Aşezat toată ziua în faţa războiului său, Paul ţesea gânduri divine în bătătura pânzei sale. Cu ţesătura pe genunchi, el le vorbea muncitorilor şi musafirilor curioşi despre tot felul de lucruri înalte care îi ardeau sufletul. După concepţia noastră creştină de astăzi despre munca manuală, suntem ispitiţi a crede că tocmai acest fel de viaţă al apostolului ar fi înlesnit predicarea evangheliei. Dar noi nu ţinem cont de sentimentele omului din antichitate. În Grecia dăinuia mereu concepţia aristocratică a timpului clasic, care refuza tuturor meseriaşilor, ba chiar artiştilor şi sculptorilor, onorurile civice, sub pretext că ocupaţiile artizanale, cu îndeletnicirile lor inferioare, înjoseau sufletul şi nu permiteau dezvoltarea unui simţământ pentru ideal. Într-o epocă ce imprima muncii manuale pecetea dezonoarei şi a inferiorităţii sociale, pilda lui Paul era ceva absolut nou şi va trebui să treacă multă vreme pentru ca această concepţie creştină să iasă biruitoare.

Corintul avea şi o numeroasă colonie iudaică, sporită prin coreligionari veniţi din Roma. Cu ocazia săpăturilor făcute aici, s-a găsit o inscripţie în marmură, care fusese aşezată odinioară deasupra uşii de intrare a unei sinagogi, probabil succesoare aceleia în care Paul era invitat în fiecare sâmbătă să ţină câte o predică. Aici apostolul n-a găsit numai evrei ortodocşi înfocaţi, ci şi iudeo-creştini izolaţi, care fuseseră alungaţi din Roma, şi greci păgâni ca prozeliţi. Paul, cam întristat de insuccesul de la Atena, a fost destul de rezervat la început. În cuvântările sale, el voia mai întâi să pregătească terenul, servindu-se de profeţi spre a scoate ideea unui Mântuitor suferind, al cărui nume, Isus, era pomenit doar ocazional. El procedează în felul unui arhitect prudent care mai întâi cercetează rezistenţa terenului şi apoi toarnă temelia (1Cor 3,10). În plus, activitatea sa misionară era mult mai stingherită de munca-i naturală.

Dar într-o zi, războiul de ţesut s-a oprit. Sila şi Timotei tocmai sosiseră în Macedonia şi aduceau ajutoare în bani şi veşti bune de la Tesalonic. Ne este uşor de presupus cine au fost aceia care au contribuit în cea mai mare parte: Iason din Tesalonic şi Lidia din Filipi. Paul era un om afectuos. El putea să ia parte cu tot sufletul la soarta comunităţilor sale; el trăia şi suferea mereu cu ele şi în ele, era în chip mistic legat de soarta lor. Sila şi Timotei i-au adus veşti îmbucurătoare. Din momentul acesta, grija şi nesiguranţa care apăsau asupra lui s-au spulberat, iar el a prins viaţă şi curaj. Asta s-a văzut îndată în predicile sale din sinagogă. După predicile pregătitoare, el trece direct la atac, vestind pe faţă evanghelia lui Isus cel răstignit şi înviat şi care va reveni ca Mesia pe pământ la judecata universală. După terminarea serviciului religios, evreii cu vază şi prozeliţii se întreţineau cu el timp îndelungat şi-l invitau la ei spre a fi instruiţi. Stefanas, un prozelit bogat cu întreaga sa familie, a constituit cel dintâi succes remarcabil. Paul îl numea bucuros pe Stefanas "pârga Ahaiei" (1Cor 16,15). Alţi doi oameni de vază, Fortunatus şi Ahaicus, au urmat pilda celui dintâi. De aceea, Paul, făcând o excepţie de la obiceiul său de până atunci, i-a botezat personal. Trebuie să fi fost o ceremonie emoţionantă când Paul, Sila şi Timotei, împreună cu soţii Acvila şi Priscila, s-au dus cu aceşti catecumeni la pârâul Leuca (pârâul alb) şi, acolo, la umbra pinilor, în alocuţiuni, în mărturisirea şi jurământul de credinţă şi în cântări de psalmi, au săvârşit ceremonia sfântă. Apoi a venit la rând Titius Iustus, care a îmbrăţişat credinţa. El avea o casă mare lângă sinagogă şi era membru al coloniei romane şi prin el Paul s-a pus în legătură cu cercurile romane mai de vază.

Dar s-a trezit bănuiala sinagogii. Mândria naţională a marilor negustori şi a bancherilor bogaţi evrei nu putea permite ca Paul să le tulbure liniştea religioasă, înjosind totodată prestigiul lor cu o învăţătură compromiţătoare care reducea speranţele naţiunii lor şi vechile privilegii milenare la un Mesia ce a murit ca un sclav pe crucea de ocară. Furtuna a izbucnit în sâmbăta următoare. A fost o scenă asemănătoare aceleia de la Antiohia Pisidiei şi de la Tesalonic. Şi aici Paul a trasat linia de despărţire. El stătea nemişcat la pupitrul său. Când adversarii au obosit de atâtea strigăte, el a făcut un gest măreţ şi simbolic care nu era lipsit de efect asupra spiritului oriental şi care a rămas încă şi astăzi. El şi-a scuturat praful hainelor sale asupra lor ca şi cum s-ar dezbăra de orice răspundere personală şi a strigat spre mulţime: "Eu n-am nici o vină. De azi încolo, eu mă duc la păgâni!"

Foarte calm, ca şi odinioară învăţătorul său, înconjurat de prieteni, Paul trece prin mulţimea care urla şi ridica pumni strânşi. Afară îi iese în cale Titius Justus, care îi oferă casa sa pentru adunările comunităţii. Paul a primit cu bucurie. A urmat o separare a spiritelor, o schismă în sânul comunităţii iudaice. O parte se întoarce în sinagogă, o alta l-a însoţit pe Paul în casa lui Titius unde el, în curtea interioară a coloanelor, îşi continuă activitatea. Câte unul mai şovăie şi se strecoară mai târziu înăuntru. Despărţirea era făcută; cea dintâi comunitate creştină de păgâni se formase la Corint.

33. Maranatha!

Pentru Paul, duminicile erau zilele bogate în acţiuni şi satisfacţii. Întâlnim în Noul Testament primele urme ale duminicii creştine (1Cor 16,2).

Nu e nevoie să căutăm în serviciile religioase păgâne, cu alocuţiunile şi litaniile lor. Serviciul divin practicat în sinagogi e un model complet. El avea o orânduire stabilă, formată din cântări, rugăciuni, citiri şi cuvântări. Desigur că apostolul se limita în aceste lecturi la textele mesianice ale profeţilor. Însă, în mod progresiv, locul principal e ocupat de povestirile din viaţa lui Isus, cuvintele deosebite şi maximele Domnului care treptat au primit o formă fixă. Sinedriul din Ierusalim întreţinea pe acea vreme o corespondenţă regulată cu toate sinagogile din lume. După acest model, Paul a încercat să-şi ataşeze comunităţile sale şi să le lege între ele. Aceste scrisori pe care el le trimitea treceau de la o comunitate la alta, erau recopiate şi citite în cadrul serviciilor divine; aranjate apoi în arhive, ele se bucurau încetul cu încetul de aceeaşi consideraţie ca şi Cărţile Sfinte.

După lecturi, Paul lua cuvântul. Din bogata sa comoară de cunoştinţe creştine, el scotea când un punct, când altul. Mai întâi el se limita la problemele elementare ale vieţii creştine (1Cor 3,2), renunţând la fastul şi pompa oratorică, şi lăsa ca efectul să fie obişnuit de însuşi conţinutul problemei. El ştia că acestui popor îmbuibat de elocvenţa filozofică trebuie să i se pună în faţă teribila realitate a crucii (1Cor 2,2) şi simpla severitate a vieţii creştine. În ochii apostolului, moartea lui Cristos nu se putea despărţi de învierea sa, fără de care ea ar fi fost o lucrare incompletă. Paul punea învierea în prim plan ca o operă a mântuirii, ca o încoronare a morţii izbăvitoare. Cuvântările sale, lipsite de orice artificiu oratoric, aveau o putere de convingere care emana mai ales din personalitatea vorbitorului. Paul era capabil de a găsi accentele cele mai nobile pe care le-a atins vreodată o limbă omenească. Să ne gândim numai la capitolul 13 din Scrisoarea întâi către Corinteni, unde el cântă lauda dragostei.

Un astfel de serviciu divin, prezidat de Paul la Corint, trebuie să fi oferit o imagine foarte mişcătoare. Ceea ce îi conferea mai presus de toate forţa de convingere era prezenţa sensibilă a Sfântului Duh, "dovada spiritului şi a puterii". Ceea ce astăzi găsim foarte rar şi în mod izolat în vieţile sfinţilor era pe atunci la ordinea zilei; iluminări neaşteptate, inspiraţii, darul profeţiei, extazieri, darul cunoaşterii inimilor, deosebirea spiritelor, vorbiri în alte limbi şi vindecarea bolnavilor. Marcu şi-a terminat Evanghelia cu indicaţia că Isus a făgăduit semne extraordinare şi minuni. Aceste daruri, prin care o dispoziţie naturală era înălţată, perfecţionată şi pusă în slujba Bisericii, relevau trei domenii sufleteşti diferite: puterea de a cunoaşte (profeţiile, manifestări ale înţelepciunii, deosebirea spiritelor, cunoaşterea inimilor); puterea voinţei (minunile, vindecarea bolnavilor, puterea de a mărturisi credinţa în chip eroic) şi facultatea de mânuire a vorbirii (însuşirea lesnicioasă a limbilor, talentul didactic, darul poeziei în psalmi şi imnuri). Ele formau o bogăţie spirituală din care comunităţile pauline îşi scoteau forţa şi mângâierea şi prin care ele exercitau o oarecare atracţie asupra celor dinafară.

Aşadar, aceste servicii religioase de la Corint nu erau nişte reuniuni rigide, fără avânt şi fără participarea lăuntrică a fiecăruia. Grecii erau un popor iubitor de muzică, cu simţul dezvoltat pentru ritm. Aşadar, Paul a stabilit un program ce răspundea nevoii de cânt şi muzică. "Recitaţi între voi psalmi, imnuri şi cântări spirituale! Cântaţi şi preamăriţi pe Domnul!" şi, pentru a-i pune în gardă împotriva unei bucurii pur estetice, Paul adaugă: "Faceţi-o din toată inima!" (Ef 5,19; 1Cor 14,26). Paul menţionează o carismă specială pentru cântăreţii de psalmi (1Cor 14,26), altădată vorbeşte despre imnuri şi ode (Ef 5,19). El se gândeşte probabil aici la cântecele noi, compuse într-un elan de pietate, analog acelor cântece din Vechiul Testament, care au fost compuse într-o situaţie particulară sau într-o stare de suflet specială a autorului biblic. În afară de cântările care n-au fost transmise de către Evanghelie, cum ar fi cântările sfintei Fecioare, ale lui Zaharia, ale lui Simeon şi cântarea de laudă a comunităţii din Ierusalim pe timpul captivităţii lui Paul, numai fragmente izolate au ajuns până la noi prin scrierile pauline (Ef 5,14; 1Tim 3,16; 2Tim 2,11).

Astfel de cântece, care mai întâi au fost compuse şi cântate în cercul familiei, au pătruns apoi în adunările liturgice. Dacă noi găsim uneori în scrisori, ca şi în Evanghelie, părţi lirice şi imnuri, trebuie să ne gândim că poetul şi oratorul antic îşi punea cuvintele pe note. Textul era scris pe un ritm muzical şi era pronunţat pe un ton recitativ, însoţit de sunetul fluierului, al chitarei, al lirei, al harpei şi al altor instrumente cu coarde. Aşa că pe drept putem presupune că aceste pasaje lirice din scrisorile sfântului Paul şi din Evanghelii, ca, de pildă, cântecul de slavă al Domnului: "Te preamăresc, Părinte!" nu erau citite recto tono, cum se face astăzi, ci probabil în felul melodiilor gregoriene. Când Augustin povesteşte că a fost cu totul fermecat şi mişcat până la lacrimi, auzind la Milano cântecele în cor ale comunităţii, desigur că n-a fost un cântec plictisitor şi fără armonie. Bărbaţi şi femei, preoţi şi popor îşi răspundeau după modelul unui cor grecesc, într-o cadenţă nouă, şi cu ce revărsare a inimii! Tonul intim al acestei rugăciuni şi cântări era unit cu expresia de eliberare şi cu nădejdea plină de recunoştinţă ce se citea pe feţele celor prezenţi.

Chiar şi citirea Sfintei Scripturi la serviciul divin trebuie să ne-o închipuim cu totul altfel decât astăzi. Cuvântul vorbit la greci avea o putere nemaiauzită, despre care noi nu ne putem face nici o idee. Şi Biserica, printre alte funcţiuni, orânduise şi pe aceea de lector, care avea tocmai rolul acesta de a citi.

Serviciile divine la Corint aveau o pecete specială prin rolul destul de important pe care îl aveau femeile. La evrei, femeia era îndepărtată de la serviciul religios; ea stătea în strană sau în încăperile alăturate. Nu era permis ca o fată să înveţe legea. Acum înţelegem fervoarea plină de recunoştinţă prin care femeile se simţeau atrase de Isus. Cu toate acestea, în Orient problema femeii nu se punea deloc; femeia era mulţumită cu soarta ei modestă. Cu totul alta era situaţia în Grecia cea iubitoare de libertate. Femeia simţea cu durere izolarea în gineceu. Spiritul epocii era în chip deosebit favorabil influenţei femeii. La Roma, emanciparea femeii a atins un punct culminant sub imperiu. Influenţa se făcu simţită în curând în viaţa religioasă, unde veleităţile lor au fost urmate. Expansiunea cultelor secrete, venite din Orient, cu acel sentimentalism caracteristic, ar fi de neînţeles fără influenţa crescândă a femeii. O oarecare dorinţă de iubire, o tendinţă spre exaltare mistică, instinctele profunde ale maternităţii, pe care o epocă depravată, adversară căsătoriei şi copiilor, nu le mai putea satisface; toate acestea au creat o atmosferă în care cultele orientale puteau să se dezvolte cu uşurinţă. În solemnităţile lor secrete, femeile ocupau funcţii importante. Paul cunoştea lucrul acesta şi a ţinut seama de acest curent.

Începând cu a doua călătorie misionară, de când Paul a păşit pe pământ grecesc, remarcăm influenţa mereu crescândă a femeii. Lucrul acesta ne-a surprins deja la Filipi. Chiar şi la Tesalonic, distinse femei patriciene au fost de un preţios sprijin pentru Biserică; iar la Atena, una cu numele de Damaris a lucrat împreună cu Areopagiul. Dar femeile de la Corint au fost şi mai active. Trăsătura deosebită a acestor femei era devotamentul lor pentru cauza lui Cristos şi îndrăzneala cu care îşi atribuiau anumite funcţii în serviciul liturgic. Deoarece unele dintre ele aveau darul profeţiei, Paul nu le-a oprit de a vorbi, în baza principiului "Nu stingeţi duhul! Nu dispreţuiţi profeţiile!" Abia când unele dintre ele au început la serviciile divine să lepede vălul uzual, semnul de subordonare al femeii, Paul a spus un "Nu" energic.

După slujba cuvântului, adunarea se reunea pentru o cină luată în comun. Se numea agape sau cina iubirii. Aceste agape erau una dintre cele mai mişcătoare născociri ale spiritului de comunitate de la începutul creştinismului. E greu de spus ce le-a slujit ca model; sau cina de sâmbătă de la evrei, pe care o cunoaştem din Evanghelie, sau reuniunile amicale ale grecilor, cu ospeţele lor comune, în care cei dezmoşteniţi de soartă se bucurau de un reflex al vieţii sociale din partea claselor superioare. Probabil că, printre participanţii, la agapele creştine erau mulţi dintre aceia care odinioară au fost membrii unor societăţi religioase păgâne. Aici li se dădea creştinilor o excelentă ocazie de a se aduna în societate într-o formă în care nu încălca legea. Dar ce a făcut creştinismul din acest obicei? Aceste reuniuni au devenit semnul exterior al organizaţiei vizibile a Bisericii în mici comunităţi de cartier sau locale, premergătoare comunităţilor noastre parohiale. Nu trebuie să ne mire faptul că s-au găsit în catacombe mai multe reprezentări ale acestei ingenioase născociri a iubirii, în legătură cu banchetul euharistic, ca un simbol al banchetului ceresc al celor fericiţi. Uneori sunt amestecate motive creştine cu cele păgâne. Cercetătorii ca De Rossi şi Wilpert au publicat reproduceri ale acestor mese rotunde ale creştinismului primar. Cinci sau şase persoane, uneori însoţite de copii, sunt grupate în jurul unei mese, în vreme ce femei şi fete creştine servesc. Aşa era şi la Corint. Aici, sărmanul sclav şi sărmana sclavă, care acasă erau certaţi şi loviţi, se aşezau într-o unire fraternă lângă perceptorul municipal Erast, lângă capul de odinioară al sinagogii, Crispus, lângă bogatul Titius Iustus, şi erau serviţi de femei vesele. Unul dintre cei mai bătrâni era aşezat în mijlocul mesei, stăpânul casei sau un diacon sau un preot rostea o rugăciune asupra bucatelor, aşa cum s-a transmis din epoca apostolică. "Binecuvântat să fii tu, Doamne, Dumnezeul nostru, regele lumii, care faci să iasă pâinea din pământ... Tu, care dai rod câmpului şi viţei-de-vie!"

După agapă, cei care nu erau încă botezaţi se retrăgeau; ceilalţi se duceau la banchetul euharistic în sala de sus, care în casele orientale se găsea la unul dintre etajele superioare şi era folosit pentru recepţiile festive. Această sală era înaltă, expusă la aer şi prevăzută cu lumini (Fap 20,8). Bărbaţi şi femei făceau în comun o mărturisire a păcatelor în faţa apostolului, păşeau într-o ordine perfectă la masa ofrandelor şi depuneau acolo coşurile pline cu făină de grâu, struguri, lămâi şi ulei pentru lămpile sfinte, pâine curată de grâu şi vin din grădinile de la Argos şi Isthmus, în vreme ce în coruri alternative se cânta Kyrie eleison. Paul lua în mâinile sale o parte din această pâine şi din vin şi sfinţea aceste elemente care de când lumea au format ospăţul cel mai simplu, cel mai distins şi cel mai curat al omenirii, şi care au fost şi în mâinile lui Cristos. În tonul unui strigăt inspirat se desfăşura cântecul alternativ, în genul unui dialog solemn între Paul şi cei de faţă. "Sus inimile!" "Le avem la Domnul!" "Să mulţumim Domnului Dumnezeului nostru!" "Vrednic şi drept este!" Atunci Paul, într-un ton solemn, relata cina cea de taină, aşa cum el însuşi o primise de la Domnul prin mijlocirea Bisericii: "În noaptea în care Domnul Isus a fost vândut" (1Cor 11,23). Comunitatea răspundea: "Îţi mulţumim ţie, Părinte, pentru viţa cea sfântă a lui David (= sângele lui Cristos, un text obscur din Didahia), slujitorul tău, pe care ni l-ai făcut cunoscut prin Isus, slujitorul tău. Ţie să-ţi fie slavă în veci! După cum această pâine era împrăştiată pe munţi şi a fost strânsă la un loc, tot aşa să faci cu Biserica de la marginile pământului, să se adune în împărăţia ta. Căci a ta este împărăţia şi măreţia şi puterea în veci! (Didahia, 9).

Unul după altul, credincioşii se apropiau pentru a primi din mâna Apostolului lor fragmente din pâinea consacrată şi pentru a bea din potirul care le era oferit. Se întorceau la locurile lor după ce îşi dădeau sărutul păcii. Bărbaţii îşi dădeau sărutul păcii între ei, la fel şi femeile. În timp ce se punea deoparte ceea ce rămânea de la masa sfântă pentru bolnavi, bucuria ajungea la punctul ei culminant prin cântarea unui imn de mulţumire, care va da numele său la întreaga ceremonie (Euharistie). Totul se termina, după mărturia Didahiei, cu un strigăt de nostalgie după venirea a doua a Domnului: "Adu-ţi aminte, Doamne, de Biserica ta, elibereaz-o de orice rău şi dăruieşte-i perfecţiunea iubirii tale. Adun-o din cele patru vânturi în împărăţia pe care i-ai pregătit-o. Căci a ta este puterea şi slava în vecii vecilor. Să vină harul tău şi să treacă această lume! Osana Fiului lui David! Dacă cineva este sfânt, să se apropie, dacă nu, să facă pocăinţă. Maranatha! Amin" (Didahia, 10). "Maranatha" avea un dublu înţeles şi putea să însemne: "Domnul a venit", sau, cum apare tradus în Apocalips: "Vino, Doamne!"

În felul acesta, comunitatea se aduna ca un singur "trup" în jurul "Domnului" care reprezintă capul. Aşa apare comunitatea adunată la serviciul divin în ochii spirituali ai apostolului atunci când el se roagă pentru dânsa, când îi scrie, când îi vorbeşte despre edificarea casei lui Dumnezeu. "Din aceste servicii liturgice în comun li s-a trezit credincioşilor conştiinţa unităţii şi apartenenţei lor la un grup compact. În timpul zilei ei se împrăştiau potrivit cu îndeletnicirile fiecăruia, fie în locuinţele sclavilor, la brutărie, în bazare, în singurătate, în mijlocul unei lumi străine, uneori expuşi batjocurilor; seara se adunau pentru cina sfântă. Atunci deveneau martori ai miracolului comunităţii. Fervoarea şi entuziasmul aceleiaşi credinţe şi aceleiaşi speranţe le înflăcăra sufletele şi îi înconjura cu o mulţime de minuni. Iar deasupra acestei agitaţii pline de entuziasm trona Domnul Isus, drept cap al comunităţii, plin de putere, aşa de aproape încât ţi se părea că puteai să-l atingi. Isus este gazda şi în jurul lui se adună comunitatea" (W. Bousset).

34. Incipit Novum Testamentum!
Scrisoarea întâi a sfântului Paul către Tesaloniceni

Ziua în care Sila şi Timotei au venit la Corint a fost o zi de bucurie în viaţa apostolului. Lui Paul nu-i plăcea să fie singur în activitatea misionară. El nu era un ascet plictisitor, ci un om plin de viaţă şi simţea nevoia de simpatie, de înţelegere şi mângâiere omenească. Când umbrele celor doi s-au arătat în uşa atelierului său, o rază strălucitoare de bucurie a răsărit în faţă. A urmat o îmbrăţişare cordială. Suveica a rămas toată ziua atârnată pe natră, iar conversaţia părea că nu se mai sfârşeşte. Seara, la lumina palidă a lămpii cu ulei, Paul a stat împreună cu cei doi prieteni ai săi până târziu în noapte. Timotei putea să aducă numai veşti bune despre comunitatea din Tesalonic. "Fidelitatea lor în credinţă era de nezdruncinat. Totul s-a petrecut aşa cum ai prezis. Ei au înfruntat cu mult curaj toate prigonirile. Unirea lor de nezdruncinat, dragostea lor frăţească au făcut o adâncă impresie asupra păgânilor din toată Macedonia. Îşi aduc aminte foarte bine de tine, îţi sunt supuşi cu totul şi îşi doresc cu înfocare să te revadă (1,8; 3,4.6). Ei nu dau nici o crezare calomniilor ce s-au răspândit pe seama ta, că ai fi un înşelător, un linguşitor ambiţios, lacom şi doritor de bani. Viaţa ta de muncă dură pe care ai dus-o acolo zi cu zi a risipit toate aceste minciuni perfide" (2,3-10). Paul era peste măsură de fericit. "Negreşit că sunt şi câteva umbre pe tablou. Câţiva bravi pescari s-au înecat în ultima furtună. Aceste decese au produs o adâncă impresie. Familiile sunt nedumerite şi mereu se întreabă: «Ce are să fie acum cu morţii noştri? Şi ei nădăjduiau să vadă Ziua cea mare a revenirii Domnului şi triumful său asupra puterilor întunericului». Cel mai mult îi frământa pe oameni ziua parusiei Domnului. Mulţi caută să calculeze dinainte zilele şi orele, alţii caută semnele prevestitoare, aleargă din casă în casă spre a spune că viaţa pământească nu are nici o valoare, că nu mai face să lucrezi, să înceapă vreo nouă afacere sau să repare casa. Pe lângă aceasta, ei sărăcesc şi cad povară pe capul altora. Ei au înţeles cu totul greşit predica ta despre întâmplările finale".

Nu trebuie să înţelegem întrebarea tesalonicenilor ca şi cum ei s-ar îndoi de înviere. Greşeala lor nu se referea la realitate, ci la timpul învierii acelora "care au adormit în Cristos" (1Cor 6,2; 15,24).

Paul devine gânditor. "Timotei, eu voiam şi aş putea chiar mâine să plec la Tesalonic. Dar este imposibil. Nu-i pot părăsi pe oamenii de aici. Mâine dimineaţă, de la cea mai apropiată prăvălie din colţul străzii cumpără cele trebuincioase pentru scris. Vreau să le trimitem o scrisoare!"

Cu aceasta a început unul dintre cele mai însemnate capitole din viaţa sa şi chiar din istoria creştinismului. El nu bănuia că după mii de ani milioane de oameni binecuvântează mica încăpere a atelierului din Corint, în care au fost scrise primele sale scrisori. Aşa a început Noul Testament şi prima sa pagină a fost o scrisoare dictată de necesitatea momentului. Aceasta a fost probabil prin anul 51, aproximativ la 20 de ani după învierea Domnului.

Până târziu în noapte, Paul a discutat cu prietenii săi problemele ce îi priveau pe cei din Tesalonic şi a notat punctele mai însemnate pe o placă de ceară. A petrecut noaptea în reflecţie şi rugăciune. Se observă că scrisoarea a fost adânc meditată şi că e rodul rugăciuni. În fond, toate scrisorile sale sunt adevărate rugăciuni în faţa lui Dumnezeu, aşternute pe hârtie.

În dimineaţa următoare, Timotei s-a dus să cumpere materialul pentru scris: mai multe foi de papirus, cerneală, trestie de scris, piatră poroasă pentru netezirea locurilor aspre, un burete pentru a şterge ceea ce a fost scris greşit, clei de lipit foile, pecete şi şnur pentru a sigila. Datorită lui Plinius, noi cunoaştem cele două feluri de hârtie ce se foloseau pe atunci. Dacă au fost bani îndeajuns, desigur că Timotei a cumpărat hârtia numită "hieratică", lată de treisprezece degete (24 cm). Hârtia care provenea din Egipt era atunci foarte scumpă, iar dacă corabia cu marfă întârzia, rezervele erau raţionalizate. E puţin probabil că Paul s-a folosit de pergament, care nu era folosit decât pentru uzul personal sau la evrei pentru Sfânta Scriptură. Mai târziu, când se găsea în mare sărăcie în a doua captivitate la Roma, l-a rugat pe Timotei să-i aducă cu sine şi "membranele sale", adică Biblia sa.

Şi iată că-i vedem, curând după aceea, pe toţi trei la lucru. Activitatea fizică a scrisului în antichitate era incompatibilă cu munca intelectuală. Şi, în plus, degetele lui nu erau antrenate la scris, deoarece fuseseră folosite numai la lucrul manual. Aşadar, Paul a dictat scrisorile sale după obiceiul celor din vechime. Putem presupune că Sila şi Timotei, alternativ, s-au ocupat cu munca scrisului. Mai târziu, Sila i-a slujit lui Petru ca secretar (1Pt 5,12). În felul acesta se explică prezenţa ideilor pauline în cele două scrisori ale lui Petru. Să ni-l închipuim pe cel care scria stând la pământ cu picioarele încrucişate, puse unul peste altul, după felul bine cunoscut al scribului egiptean. Orientalii scriau, lucrul pe care noi greu îl înţelegem, nu pe un suport tare, ci în scobitura mâinii. Chiar dacă scribul era dibaci, el nu putea să scrie în felul acesta mai mult de două ore fără întrerupere. De aceea era nevoie de mai multe pauze în dictare. Tranziţia între diferitele probleme tratate ne dezvăluie aceste pauze. Din faptul că scrisorile lui Paul n-au putut fi scrise într-o redactare continuă, ci deseori era nevoie de mai multe zile, ne putem explica deasa schimbare de ton în una şi aceeaşi scrisoare. Timotei taie şi ascute cu briceagul şi cu o piatră peniţele. Paul se reazămă gânditor de războiul de ţesut, cu capul între mâini sau mergând încoace şi încolo, reflectând. Acum începe a dicta:

"Paul, Silvan şi Timotei, Bisericii din Tesalonic în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul nostru Isus Cristos, har vouă şi pace!"

"Dar, Paul, întrerupe Sila, aceasta e scrisoarea ta, ce caută numele nostru aici?" "Nu, Silvane, este scrisoarea noastră. Noi toţi avem aceleaşi simţăminte pentru prietenii noştri din Tesalonic". Noi regăsim aici caracterul autentic al lui Paul. E vorba de modestia şi nobleţea omului care se situează pe aceeaşi treaptă cu colegii săi mai tineri.

Pentru prima dată auzim răsunând în Noul Testament acest acord desăvârşit: "Credinţa, speranţa şi dragostea". Cu acest splendid triplu acord începe Noul Testament. Tonul scrisorii e solemn şi, cu toate acestea, plin de gingăşie, animat de o emoţie profundă, plin de acea delicateţe intuitivă care ştie să înţeleagă starea de suflet a altuia şi să împărtăşească bucuriile şi durerile. Această scrisoare nu e o scriere polemică, precum sunt scrisorile din a treia călătorie misionară; nici o dezvoltare de idei logice; ea reflectă mai curând starea de suflet a acelor oameni asupra cărora predica referitoare la sfârşitul lumii (escatologia) făcuse o aşa de adâncă impresie. Pentru acest motiv, primele două scrisori ale lui Paul sunt scăldate aproape exclusiv într-o lumină escatologică.

Paul ştie că există un plan veşnic al lui Dumnezeu, graţie căruia Dumnezeu s-a gândit toată veşnicia la tesaloniceni şi i-a ales spre a face parte din turma lui Cristos. Evanghelia înseamnă o revărsare radicală a unei lumi superioare în domeniul vieţii profane, apariţia unei lumi noi în sânul acestei lumi vechi care se stinge. Pe acea vreme, cine mărturisea pe faţă că este al lui Cristos era considerat ca un "perturbator" şi din punct de vedere politic privit cu suspiciune. Paul avusese deja o experienţă asemănătoare la Filipi. Dar suferinţa făcea parte integrantă din unirea cu Cristos. Din propria experienţă, el ştie că cele mai mari necazuri pentru noii convertiţi vin de la compatrioţii evrei. Pentru acest motiv, problema iudaică îl preocupă pe Paul în chip deosebit.

Paul s-a lăsat cuprins de o adâncă emoţie. El simte nevoia unei pauze de odihnă; la fel ca şi Silas, care probabil în acest moment se schimbă cu Timotei. Această pauză de dictare e marcată, după cât se pare, prin cuvântul "Fraţilor" şi prin schimbarea de ton ce intervine în paragraful următor. Îşi deschide acum inima şi le destăinuie tesalonicenilor simţămintele sale umane aşa de gingaşe. Însă toate relaţiile sale cu oamenii se pierd în legăturile sale cu Dumnezeu. El cunoaşte unirea spiritelor într-o comuniune creştină. Biserica nu este doar o comuniune de credinţă şi cult, ci şi o comuniune de dragoste, o alianţă frăţească, cimentată şi adâncită în dragostea lui Cristos. Printr-o rugăciune solemnă, Paul îşi lasă gândurile să zboare, el face aluzie la venirea lui Cristos. În diferite manuscrise se găseşte un "Amin" şi înseamnă că Paul iarăşi încheie o serie de idei şi face o nouă pauză în dictare.

În a doua parte a scrisorii, Paul ajunge, în sfârşit, la tema principală: venirea lui Cristos, pe care până acum a amintit-o la finele fiecărui paragraf. Creştinismul primar e străbătut de două puternice curente de gândire şi de sentimente foarte puternice în lupta pentru hegemonie: pe de o parte, aşteptarea înflăcărată a stabilirii definitive a împărăţiei lui Dumnezeu şi, de cealaltă parte, îndeplinirea datoriilor zilnice cu ajutorul harului oferit creştinilor prin Cristos în Sfântul Duh. Ambele curente, cu toate acestea, îşi au originea în Isus, conştient de dubla sa chemare: a întemeierii împărăţiei lui Dumnezeu în timpul de faţă şi a desăvârşirii ei prin a doua sa venire, când el, ca rege mesianic, va prezida Judecata universală şi când deşertăciunea acestei lumi va fi înghiţită în strălucirea lumii viitoare. Posesiunea Spiritului (Pneuma), datorită botezului, este armura de mântuire pentru timpul prezent şi în acelaşi timp conţine şi garanţia învierii şi a glorificării în timpul venirii lui Cristos. Ochii credincioşilor din Tesalonic erau îndreptaţi în chip unilateral spre viitor, spre venirea neaşteptată şi apropiată a zilei Domnului. Ei vedeau deja cerul înroşindu-se la orizont. Din cauza acestei aşteptări pasionate, viaţa pământească şi profesională era desconsiderată. Aici era primejdia cea mare.

Nu putem înţelege textele escatologice din ambele scrisori către tesaloniceni dacă nu admitem că profeţiile lui Cristos referitoare la venirea sa erau prezente în mintea lui Paul şi el voia să le explice mai departe. Apostolul şi-a dat seama că momentul catastrofei finale trebuie să rămână ascuns în voinţa lui Cristos pentru apostoli ca şi pentru credincioşi şi că, prin urmare, nimeni nu era în stare să ştie dacă sfârşitul lumii va fi mâine sau chiar după mai multe milenii. Se pare că Paul a crezut mai întâi în împlinirea apropiată a profeţiei lui Cristos, deoarece anumite indicaţii ale sale nu se referă decât la un eveniment foarte apropiat. Aproape toate scrierile apostolice o privesc ca pe un eveniment apropiat. Cu toate acestea, ele nu spun dacă catastrofa finală va urma imediat după acest eveniment sau dacă cele două vor fi depărtate prin mai multe mii de ani (1Pt 3,8); acesta era un mister pe seama căruia se puteau face numai ipoteze, nutri speranţă şi teamă.

Apostolii şi ucenicii ar fi trebuit să nu fie oameni ca să scape de influenţa acestei psihoze a sfârşitului lumii. Desigur că inspiraţia şi cuvântul Domnului despre imprecizia zilei judecăţii i-a împiedicat să predice cu autoritate şi hotărâre despre momentul revenirii lui Cristos. Dar acesta nu-i împiedica să afirme posibilitatea şi chiar probabilitatea, bazată pe unele semne, a unei apropiate reveniri a Domnului. La început, Paul credea că şi el, şi majoritatea credincioşilor vor fi în viaţă în timpul parusiei (1Tes 2,7; 1Cor 15,52). Abia mai târziu a calculat el un timp intermediar destul de lung, la fel ca şi martiriul său (2Cor şi Fil). Chiar şi în ochii lui Paul prezentul poartă în el toate semnele unei lumi ce aleargă în mare grabă spre o catastrofă. Cu toate acestea, el îşi dă cu claritate seama de primejdia acestei tendinţe de a privi în chip universal spre viitor. El ştie să îndepărteze această primejdie, fiind un om energic şi realist.

În ochii lui Paul viaţa prezentă primeşte o valoare înaltă din faptul că este o "viaţă în Cristos" şi că e deja plină şi pătrunsă de forţele cereşti. Trăirea sa în Cristos îi dădea sentimentul unei libertăţi regale, a unei certitudini şi a unei superiorităţi asupra lumii. Deja, înainte de Paul, acest gând se găsea pe primul plan al credinţei creştine. Chiar Isus vestise: "Lucraţi cât timp este lumină!" Dar Paul era omul predestinat să prelucreze aceste cuvinte ale lui Cristos şi să descopere conţinutul lor tainic. Prin "a fi în Cristos" creştinul se bucură deja de pe pământ de fericirea mântuirii. Aşteptarea venirii apropiate a Domnului desigur că a dat activităţii sale misionare un mare impuls. În concepţia limitată despre lume, pe care o avea antichitatea, Paul credea că ar fi cu putinţă ca în timpul vieţii sale să vestească evanghelia pe întreg pământul. În plus, el voia să pună la adăpost recolta de până atunci, mai înainte de a veni "Ziua cea mare". Cu toate acestea, problema hotărâtoare a învăţături sale nu este ideea escatologică. Predicarea creştină n-a pierdut decât puţin din forţa sa activă atunci când încordarea cea mare a slăbit, iar venirea lui Cristos se amâna mereu. Aşteptarea parusiei e încă trează şi fiecare epocă trebuie să ţină cont de asta şi să se roage: "De unde va veni să judece pe cei vii şi pe cei morţi".

Pentru acest motiv, mai înainte de a pune în discuţie revenirea lui Cristos, Paul trasează liniile unui ideal de viaţă morală. Este sfinţirea omului lăuntric prin "a fi în Cristos" şi, prin aceasta, sfinţirea întregii sale existenţe pământeşti, adică pe două terenuri principale: viaţa de familie şi raporturile cu aproapele. Creştinul este scos din "lumea" păcatului, această lume trecătoare; el e încorporat în lumea viitoare şi astfel pentru dânsul nu există nici o manifestare pământească ce ar putea fi sustrasă de la drepturile lui Cristos asupra lui. Noua etică paulină se rezumă la cuvintele: "Să devii ceea ce eşti!" Creştinul trebuie să devină prin harul lui Dumnezeu "în Cristos" şi prin posedarea Sfântului Duh. El nu trebuie să realizeze "sfinţenia" sa existenţială, viaţa sa prin Cristos într-o activitate dirijată şi inspirată de Sfântul Duh.

Această strămutare a centrului de greutate nu făcea de prisos o lămurire asupra sorţii celor morţi înainte de parusie. În loc de revenirea lui Cristos, vechii creştini spuneau "venirea" sau parusia. Pe vremea împăraţilor romani, prin cuvântul "parusie" se înţelegea vizita împăratului într-un oraş. Nici o altă expresie nu se potrivea mai bine revenirii triumfale a lui Cristos decât aceea de "parusie". Unii tesaloniceni, influenţaţi de concepţiile păgâne şi iudaice, credeau că starea de după moarte e o stingere a conştiinţei, un fel de letargie spirituală, din care nu se mai poate ieşi; o existenţă lipsită de mângâiere în împărăţia morţilor. Aşadar, morţii lor erau lipsiţi de speranţa cea frumoasă, aceea de a putea ajunge să asiste la apariţia triumfală a lui Cristos. Caracterul distinctiv al păgânismului era tocmai lipsa oricărei speranţe şi nesiguranţa cu privire la soarta celor morţi. La Paul, moartea era o viaţă cu mult mai reală decât viaţa pământească, anume: "a fi la Cristos"; o realitate pe care inscripţiile din catacombe o exprimă cu claritate: "vivas in pace, in aeternum!" Starea omului de după moarte nu este un reflex al acestei vieţi, din contră, aceasta e înălţată la puterea splendorii lui Cristos. Între moarte şi parusie, fericirea pe care ne aşteptăm să o avem după parusie este anticipată; sufletul se găseşte "la Domnul" (2Cor 5,8). Ceea ce Cristos a dobândit pe cruce el nu mai pierde. Numai acela este mort, care nu se gândeşte la unirea cu Cristos sau care s-a separat de el. Dar tesalonicenii au uitat încă un lucru: toţi cei care au adormit în Domnul şi l-au primit pe Duhul Sfânt vor participa la parusie printr-o înviere simultană, îmbrăcând trupul lor ceresc transfigurat. "Aşadar, mângâiaţi-vă unul pe altul cu aceste cuvinte!"

Imaginile şi culorile în care Paul zugrăveşte Parusia sunt luate o parte din Evanghelii, iar o altă parte din profeţi sau din apocalipsele iudaice contemporane: "sunetul de trâmbiţă" ca semn ce va însoţi arătarea lui Dumnezeu, "norii" ca vehicul şi car de triumf, porunca şi strigătul arhanghelului (sfântul Mihai), chipul luminos în care Cristos va apare din obscuritate, trupul glorios, gata pregătit pentru cei vii ca şi pentru cei morţi, pe care îl vor "îmbrăca", ridicarea lor de pe acest pământ şi introducerea lor în acel domeniu intermediar între cer şi pământ, unde va avea loc întâlnirea cu Cristos.

Scrisoarea se încheie pe un ton armonios, de bucurie şi recunoştinţă. Paul intonează aici imnul bucuriei creştine care îl va însoţi până în captivitatea romană. Din bucurie izvorăşte mulţumirea. Creştinismul primar n-a fost o mulţime unică, plină de bucurie. "Cercetaţi toate şi păstraţi ceea ce este bun!" Tesalonicenii, experţi în afaceri, înţelegeau foarte bine această recomandare, deoarece se vedeau obligaţi din cauza falsificărilor de bani de pe acea vreme să întoarcă orice monedă pe ambele feţe, înainte de a o accepta. "Să deveniţi zarafi iscusiţi", aşa sună acest cuvânt nescris al Domnului. Sărutul şi îmbrăţişarea erau pe atunci, probabil, sub influenţa civilizaţiei greceşti, salutarea amicală era în uz la evrei şi la creştini, practicate chiar de Cristos (Lc 7,45; Mc 14,45). Datorită lui Paul, acest obicei a fost introdus şi în serviciul divin. În felul acesta îi plăcea lui Paul să-şi încheie scrisorile: "Salutaţi-vă între voi cu o sfântă sărutare" (cf. 1Cor 16,20; 2Cor 13,12). La prima adunare se va citi această scrisoare şi se va transmite salutul lui Paul printr-o "sărutare frăţească".

Sila citeşte încă o dată scrisoarea cu voce tare. Nu-i nimic de corectat. Foile sunt prinse una de alta şi astfel se formează un sul, pe care Sila vrea să-l strângă. "Stai, Sila!" strigă Paul. "Adaugă încă ceva: Vă poruncesc în Domnul ca să citiţi această scrisoare tuturor fraţilor". E posibil ca membrii comunităţii să nu fie toţi reuniţi la prima adunare. Această scrisoare va trebui citită în diverse reprize şi transmisă şi comunităţilor vecine. Este prima scrisoare pe care o scrie unei comunităţi. O astfel de poruncă era, deci, la locul ei. În sfârşit, ia pana din mâna celui care scrisese şi adaugă în felul său energic cu mâna proprie şi cu litere mari: "Harul Domnului nostru Isus Cristos să fie cu voi toţi. Amin".

Sulul e introdus într-un înveliş de pergament (paenula), prevăzut cu adresă, şnuruit şi sigilat cu ceară. La prima ocazie, Sila şi Timotei s-au îmbarcat pentru Macedonia sau poate că scrisoarea a fost încredinţată fraţilor de la Tesalonic, veniţi la Corint pentru diferite afaceri, ca s-o ducă în ţinutul lor.

Tertulian numeşte Tesalonicul printre oraşele în care scrisorile trimise de apostol erau citite în public în original (Praescr., 36). Fraţii credeau că recunosc în ele "vocea şi trăsăturile feţei apostolului". Providenţa n-a voit ca nici un fragment scris de mâna lui Paul să ajungă până la noi, în vreme ce alte papirusuri, lipsite de importanţă, au supravieţuit. Dar şi aici valorează zicala: "Litera ucide, spiritul dă viaţă".

35. Anticrist
Scrisoarea a doua a sfântului Paul către Tesaloniceni

Abia trecuseră trei luni de la Scrisoarea întâi către Tesaloniceni, când iată că apar acolo noi tulburări şi neînţelegeri. Nişte purtători de zvonuri şi leneşi, care preferau să cerşească în loc să muncească pentru a-şi câştiga pâinea sau să-şi îndeplinească datoriile de fiecare zi, alergau în toate părţile cu figuri îngrozite de sfârşitul lumii, discutau despre tot felul de semne premergătoare, la care ar fi fost martori şi spuneau: "Ziua Domnului este aproape!" Pe scurt, ei se comportau ca nişte oameni ale căror zile sunt numărate. Ei se bazau pe o pretinsă revelaţie a unui profet la serviciul religios, pe un cuvânt atribuit lui Paul sau chiar pe o scrisoare (falsă) primită de la dânsul. Probabil că a fost interpretat strigătul nostalgic al creştinismului primar "Maran atha" (= "Să vină Domnul nostru!" sau "Domnul vine!") nu ca o dorinţă pioasă, ci ca o înştiinţare a venirii sale apropiate. Câţiva fraţi aduseseră această veste la Corint. Era, deci, nevoie de o a doua scrisoare.

Pentru a înţelege răspunsul apostolului ca scriitor apocaliptic, trebuie să înţelegem ambianţa religioasă a timpului său. Fiecare epocă are despre univers o anumită concepţie care corespunde dezvoltării sale intelectuale. Această concepţie despre univers este cadrul exterior în care trebuie să înscriem concepţia noastră religioasă; concepţia despre univers se poate schimba fără a atinge credinţa în substanţa sa. Ea nu este decât haina trecătoare a ideii pe care o cuprinde; astfel, cadrul de şase zile al relatării mozaice a creaţiei cuprinde în sine ideea creaţiei după vechiul sistem al lui Ptolemeu, aceea a unui loc determinat pentru om şi pentru pământ în planul mântuirii lui Dumnezeu. Negreşit că răsturnările în acest domeniu provoacă uneori foarte mari tulburări. La fel s-a întâmplat pe timpul lui Galileo odată cu apariţia sistemului cosmologic al lui Copernic, iar în secolul al XIX-lea, cu teoria ştiinţifică a evoluţionismului. În escatologia creştinismului primar trebuie să distingem două lucruri: credinţa în revenirea lui Cristos şi desăvârşirea împărăţiei lui Dumnezeu şi cadrul apocaliptic tradiţional în care se înscrie această credinţă.

Faptul că Noul Testament începe prin apocalipsa lui Paul şi se termină cu marea apocalipsă a lui Ioan ne face să înţelegem cât de puternic era înclinat creştinismul primar spre ideile escatologice. Între cele două se plasează ceea ce am putea numi mica apocalipsă a Evangheliilor (Mt 24; Mc 13; Lc 21). Pregătirea catecumenilor cuprindea întotdeauna o lecţie asupra evenimentelor finale. Înţelegerea aluziilor sărăcăcioase, pe care le face apostolul în ambele scrisori către tesaloniceni, este dificilă pentru faptul că ele presupun instrucţiunea orală. Paul aminteşte mereu de trăsăturile caracteristice ale instrucţiunilor sale morale: "Voi ştiţi bine"; "Voi sunteţi martori"; "Nu aveţi nevoie de o comunicare în scris"; "Vă aduceţi aminte că v-am spus când mă aflam la voi".

În această scrisoare, Paul vrea să combată ideea greşită că sfârşitul lumii este aproape. El ştia că "misterul nelegiuirii" îşi începea activitatea. Aşadar, sunt două mari mistere care activează şi se luptă între ele: "misterul lui Cristos", pe care Paul îl va descrie mai târziu (Ef 3,4), şi "misterul nelegiuirii", al lui Anticrist. Ele se dezvoltă simultan şi într-o opoziţie constantă, cu această singură deosebire că Isus Cristos s-a făcut cunoscut la începutul misterului său, pe când Anticrist se va descoperi la sfârşitul misterului. Opera lui Cristos se răspândeşte printre popoare, toate aud vorbind despre dânsul, dar contraofensiva lui Anticrist a început deja.

Denumirea de Anticrist n-o găsim la Paul; ea apare abia în scrisorile lui Ioan (1In 2,18-22; 4,3; 2In 7). Ideea de Anticrist este foarte veche şi a trecut din tradiţia Vechiului Testament şi a iudaismului târziu în tradiţia creştină. La Isaia, fiul lui David îl va distruge pe "cel nelegiuit" (Is 11,4). Câteva trăsături sunt scoase din descrierea lui Antioh Epifanul în Cartea profetului Daniel (11,36), altele amintesc figuri ca Balaam, Nabucodonosor, Gog şi Magog (popoarele din nord după Ezechiel). Cristos nu l-a numit în mod expres pe Anticrist, totuşi, din aluzia sa despre apariţia cristoşilor mincinoşi, adversari diabolici ai lui Mesia, tradiţia creştină a primit o forţă nouă. În felul acesta va începe lupta finală. Lumea va intra în stadiul final. Căderea lui Anticrist va fi semnul venirii lui Cristos. Dar mai întâi trebuie să vină marea "apostazie". Popoarele se vor îndepărta tot mai mult de principiile creştine. De abia atunci Anticrist, care n-avusese până acum decât nişte înaintemergători, îşi va da pe faţă adevărata sa natură. Acest nelegiuit nu trebuie confundat cu Satana, al cărui instrument este, ca să zicem aşa, o întrupare a sa. În unul dintre pasajele sale cele mai obscure, Paul vorbeşte de un factor ce împiedică încă apariţia lui Anticrist. Această putere, care împiedică, e deja în acţiune şi s-a descoperit după plecarea sa de la Tesalonic.

Astfel se prezintă perspectiva spirituală a apostolului, care considera ideea creştină despre Dumnezeu superioară faţă de aceea pe care o transmitea păgânismul. Dumnezeu guvernează cu putere istoria şi el intervine în desfăşurarea ei de la început şi până la sfârşit. Dumnezeu a intervenit în mersul istoriei prin persoana lui Isus, care a fost trimis ca mântuitor şi rege al împărăţiei lui Dumnezeu. Dacă anticipăm explicaţiile date de apostol în Scrisoarea întâi către Corinteni, escatologia cuprinde, aşadar, trei lucruri: 1. După o înspăimântătoare catastrofă finală, Cristos va reveni în slavă pentru judecată; 2. Prin învierea morţilor, va avea loc o nouă reîncarnare şi glorificare; 3. Natura întreagă şi omenirea vor îmbrăca o nouă înfăţişare.

Termenii folosiţi de apostol cu privire la Anticrist sunt extrem de prudenţi şi voalaţi. Tesalonicenii înţelegeau ce vrea să spună el, pe când noi ne mărginim numai la presupuneri. Există trei posibilităţi de explicare: una istorică contemporană, una istorică finală şi alta formată din combinarea celor două, corespunzând dublului caracter, sensului dublu şi îndoitei împliniri a profeţiei. Cuvintele apostolului au un caracter profetic întrucât se referă la epoca sfârşitului lumii. Dar pentru că se referă la un eveniment foarte apropiat, ele nu mai constituie o profeţie, ci o explicare a circumstanţelor în lumina profeţiei lui Cristos.

Desigur că fiecare epocă are dreptul de a înţelege cuvintele apostolului în semnificaţia lor prezentă şi de a căuta să şi le aplice. Aşa s-a văzut mai târziu, tocmai în structura organizării statului roman, acea forţă socială care s-a împotrivit anarhiei şi a stăvilit puterea răului. Această energie colectivă era activă prin "pax romana". Primii creştini au apreciat această stare de lucruri în vremurile de linişte şi de aceea, după cum spune Tertulian, ei s-au rugat pentru bunăstarea Imperiului Roman (Apol., 39). Din cauza năvălirii popoarelor nordice, Imperiul Roman s-a prăbuşit. În această epocă decisivă a istoriei, i-a venit în minte lui Augustin ideea de "cetate a lui Dumnezeu", care continua ideea paulină de "trup mistic al lui Cristos".

Cu toate acestea, noi trebuie să fim conştienţi de numeroasele dificultăţi pe care le întâlneşte orice explicaţie contemporană şi, în general, orice explicaţie istorică şi suntem obligaţi de a spune cu sfântul Augustin (De civ. Dei, 20, 19): "Mărturisesc că într-adevăr nu ştiu ce a voit el să spună". Niciodată nu trebuie să uităm că Paul vorbeşte şi în calitate de profet. Asemenea lui Ioan, el are în vedere dezvoltarea generală, îndeplinirea cea de pe urmă şi definitivă de la sfârşitul timpului. Spre a evita dificultăţile, exegeţii actuali preferă explicaţia prin sfârşitul de pe urmă, care plasează evenimentele pe un plan superior, ce depăşeşte istoria. Paul se plasează pe planul escatologic al Vechiului Testament şi al creştinismului; asemenea lui Daniel şi Ioan, el descrie lupta misterioasă şi veşnică a binelui contra răului. Ea se produce deasupra cosmosului şi ia forme diferite în diverse epoci; îşi găseşte pe pământ ecou în lupta dintre credinţă şi necredinţă, dar teatrul de acţiune este în altă parte. Satana conduce lupta pe pământ, slujindu-se când de un om, când de altul. Paul, pe măsură ce înaintează în vârstă, socoate o lungă perioadă intermediară pentru misiunea creştină. Biserica se organizează în această lume si caută să o transforme treptat. Marea misiune a lui Paul era tocmai aceea de a croi drum acestei transformări spirituale. Acesta era un lucru greu de îndeplinit chiar şi pentru el. Gândul că nu va mai trăi să vadă parusia, că nu va mai putea să îmbrace trupul ceresc al învierii, îl face să suspine (2Cor 5,1). Dar el se mângâie cu gândul că avem deja în această lume "arvuna" Duhului şi că după moarte vom fi "la Domnul". Nădejdea parusiei, strigătul nostalgic "Maranatha" devine pentru dânsul o forţă imanentă pentru prezent. "Chiar dacă ar fi mai mulţi domni, noi avem un singur Domn, Isus Cristos" (1Cor 8,5 ş.u.).

În felul acesta se opune deprecierii vieţii prezente, produsă de către visătorii de la Tesalonic. Întreaga viaţă a creştinului, potrivit lui Paul, este dublă: viaţa naturală, pe care creştinul o are comună cu ceilalţi, şi viaţa reală, aceea care singură e adevărată, dar ascunsă, e viaţa mistică în Cristos; ea nu se explică decât prin forţele deja active în noi din a doua perioadă, vârsta cerească. "Viaţa noastră e ascunsă în Cristos". Viaţa noastră exterioară nu trebuie socotită ca o aparenţă de viaţă, ea rămâne, din contră, teatrul de luptă şi locul de încercare. Creştinul trebuie să coopereze la munca de transformare a acestei lumi.

36. Paul şi Galion
Fap 18,12-17

Ruptura cu sinagoga provocase senzaţie. Această netă despărţire nu putea să fie decât de folos creştinilor. Afluenţa populaţiei păgâne devenea în fiecare zi tot mai mare. Sinagoga începea să-şi piardă din aderenţi. N-a trecut mult şi Crispus, mai-marele sinagogii, a cerut botezul. În acelaşi rang cu Stefanas, Paul îl numeşte drept gazdă a sa la Corint pe un oarecare Gaius (Rom 14,23). În ambele cazuri, Paul face o excepţie de la obiceiul său de a lăsa ca botezul să fie conferit de către colaboratorii săi (1Cor 1,14-16). Într-o zi, o altă personalitate importantă veni să primească botezul: era Erast, vistiernicul cetăţii (Rom 16,23). Comunitatea devine din ce în ce mai amestecată. Potrivit Scrisorii întâi către Corinteni, noi putem distinge trei categorii sociale: pătura formată din cercul proprietarilor şi al funcţionarilor administrativi. Casele lor erau destul de spaţioase pentru a servi ca loc de adunare pentru comunităţi, iar ei erau destul de avuţi pentru a pregăti agapele comune. Acestei categorii îi aparţineau personalităţile numite mai sus, iar mai târziu s-au adăugat Sostene şi un oarecare Zemas, un jurist evreu, pomenit mai târziu împreună cu Apolo (Tit 3,13). Tot aici o putem pomeni şi pe văduva Cloe împreună cu slugile sale. Categoriei de mijloc, în care predomina elementul roman, îi aparţineau Tertius, secretarul de mai târziu al lui Paul, căruia i-a dictat Scrisoarea către Romani, şi Quartus. Însă cea mai mare parte dintre convertiţi aparţineau păturii de jos; erau liberţii mai săraci, meseriaşii şi sclavii. La Corint, sclavii erau foarte numeroşi, chiar dacă cifra de 460.000, transmisă de Athenaios, ar putea fi cam exagerată. "Fraţilor, luaţi aminte la chemarea voastră, că nu sunt mulţi înţelepţi în sensul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam distins... Dumnezeu i-a ales din lume pe cei de jos ca să-i facă de ruşine pe cei de sus şi pe cele ce nu sunt ca să nimicească pe cele ce sunt" (1Cor 1,26). Niciodată până acum Paul nu se coborâse în păturile cele mai mizerabile şi decăzute ca aici în Corint. Când, mai târziu, el le va aminti corintenilor cam fanfaroni şi pentru a-i face mai modeşti, ceea ce fuseseră o mare parte dintre ei înainte de convertire, îi va prezenta într-o lumină deloc măgulitoare: "curvari, slujitorii idolilor, adulteri, desfrânaţi, făptuitori de sodomie, tâlhari, zgârciţi, beţivi blestemători, hrăpăreţi... Şi unii dintre voi aţi fost aşa" (1Cor 6,10). Negreşit că nu cei drepţi aveau nevoie de mântuire, ci cei păcătoşi! Şi dacă creştinismul a reuşit să salveze această drojdie a Mării Mediterane, atunci n-ar mai trebui să fie nimeni care să pună la îndoială forţa evangheliei. A fost meritul apostolului de a fi trecut peste aceste contraste sociale, morale şi rasiale, de a reuni la aceeaşi masă pe oamenii liberi şi pe sclavi, de a face să trăiască împreună într-o singură comunitate, evrei şi greci, romani şi asiatici. Că au fost şi greutăţi, asta o ştim. "Dispreţul faţă de aceia care nu au nimic" (1Cor 11,22) a fost socotit drept păcat. Mai târziu, după plecarea apostolului, negreşit că lucrurile s-au schimbat.

Corintenii au început să devină tot mai conştienţi de faptul că nu formau o comunitate izolată, ci făceau parte dintr-o mare de comunităţi creştine ce se întindea peste întreg pământul. De două ori au fost delegaţii de la Tesalonic la Paul. Convorbirea cu macedonenii a avut loc în faţa unui cerc mai mare de fraţi. În astfel de ocazii, corintenii şi-au dat seama că apostolul lor e o personalitate cunoscută în toată lumea. În mâna lui se strângeau toate firele de conducere; asupra lui apăsa răspunderea pentru toate Bisericile. Corintenii au văzut cu admiraţie cum Paul era indisolubil legat de viaţa întregii Biserici, cum inima lui forma un mare vas în care se vărsau toate grijile şi dorinţele întregii Biserici şi, totodată, era mobilul ce menţinea totul în picioare. Sfântul Ioan Gură de Aur a rezumat această realitate în cuvintele: "Cor Pauli, cor mundi". Pentru prima dată a strălucit aici ideea cea mare a unităţii catolice, astfel că problemele unei comunităţi nu puteau să lase indiferentă comunitatea creştină.

Succesul apostolului a trezit din somn căpeteniile iudeilor. Paul a observat cum o mare furtună se forma împotriva sa. Pe atunci el le scria tesalonicenilor: "Fraţilor, rugaţi-vă pentru voi, pentru ca cuvântul lui Dumnezeu să propăşească grabnic şi să fie preamărit ca şi la voi şi ca să fiţi izbăviţi de oameni nesocotiţi şi răi" (2Tes 3,1). Uneori se simţea ca şi paralizat sufleteşte, constatând cu ce elemente materiale trebuie să construiască Biserica şi că unii creştini recădeau în vechile lor vicii păgâneşti. Apoi grija apăsătoare pentru celelalte Biserici îi punea sufletul în mişcare, sugerându-i ideea ispititoare a părăsirii Corintului. Aceste gânduri îl urmăreau până şi în somn, ba chiar şi în visurile sale. Într-un ceas de noapte, după o aprigă frământare, însoţită de rugăciune, s-a întâmplat că i-a apărut Domnul într-o vedenie şi l-a mângâiat, zicându-i: "Nu te teme! Vorbeşte mai departe şi să nu taci, căci eu sunt cu tine şi nimeni nu va cuteza să-ţi facă vreun rău, căci eu am încă un mare număr de adepţi în acest oraş!" Această vedenie i-a dat din nou curaj ca să rămână statornic la postul său cel greu. "Dacă Dumnezeu e cu noi, atunci cine ar putea fi împotriva noastră?" (Rom 8,31). Aşadar, el putea să aştepte liniştit evenimentele ce aveau să urmeze.

În primăvara anului 52, postul de guvernator al Ahaiei devenise vacant. În posturile însemnate, Roma avea grijă să numească personalităţi foarte conciliante şi prudente. De aceea, senatul încredinţase funcţia de proconsul al Ahaiei unuia dintre oameni cei mai simpatici şi mai culţi din vremea sa, lui Marcus Annaeus Novatus care, după tatăl său adoptiv, s-a numit Iunius Gallio. Numirea lui Galion a fost primită pretutindeni în Grecia cu mare entuziasm. El se trăgea dintr-o familie renumită pentru cultura sa; era fratele favorit al filozofului Seneca, preceptorul prinţului imperial Nero, unchiul scriitorului roman Lucanus. Era un om foarte cultivat, cu un caracter nobil, şi e zugrăvit ca una dintre personalităţile cele mai fascinante ale antichităţii.

Evreii din Corint auziseră despre caracterul amabil al noului proconsul şi au avut de gând să se folosească de bunătatea lui spre a-şi realiza planurile de răzbunare contra lui Paul, însă nu ştiau că insistenţa lor la un om lipsit de patimi avea să aibă puţin succes. Într-o zi, l-au atacat prin surprindere pe Paul în atelier şi în strigătele unei plebe plătite l-au târât pe apostol în sala de judecată, în faţa tribunalului guvernatorului. Acuzaţiile lor contra lui Paul erau formulate astfel: "Acest om ademeneşte poporul la o credinţă nouă oprită de lege (religio illicita)!" Dar ei s-au înşelat. Calmul şi demnitatea lui Paul au cucerit în mod evident respectul romanului. El a observat imediat jocul intrigilor şi, mai înainte ca Paul să poată vorbi, a respins acuzaţiile. Imparţialitatea sa plină de judecată i-a inspirat acest răspuns drept: "O, iudeilor, dacă ar fi vorba despre vreo nedreptate ori vreo fărădelege, aş asculta acuzaţiile voastre. Însă în certurile voastre religioase eu nu mă amestec. N-am nici o plăcere să fiu judecător în astfel de lucruri". Cu cât foc aştepta Paul ocazia să poată vorbi în faţa guvernatorului şi cât de serios a privit el în ochii acestui bărbat măreţ! Cu toate acestea, Galion romanul nu s-a îndurat să-l remarce pe sărmanul iudeu ce era în faţa sa. Cu un zâmbet fin, cu un gest hotărât, Galion le-a făcut semn acuzatorilor să părăsească tribuna, iar lictorilor să se retragă din sala de judecată. Scena a degenerat într-o farsă. Sostene, noul conducător al sinagogii, care cu pelerina sa în falduri nu putea să coboare destul de repede scările tribunalului, a fost straşnic bătut de către grecii sosiţi în grabă, care îşi vărsau necazul pe iudei; aceasta e una dintre puţinele situaţii comice pe care Luca, cu finul său umor grecesc, o inserează în opera sa istorică. Însă tocmai această corecţie i-a fost lui Sostene spre mântuire. Ea i-a permis să reflecteze şi, desigur, a reprezentat punctul de plecare pentru convertirea sa. Harul se poate sluji şi de astfel de întâmplări mărunte şi ridicol.

Scena s-a eliberat repede de iudei. O clipă s-au aflat unul în faţa celuilalt: Paul şi Galion. Creştinismul şi stoicismul se priveau în ochi. Era cea de a doua şi ultima ocazie în care putea să audă vorbindu-se despre Isus. Ea nu s-a mai întors.

Biserica din Corint avea linişte. În contrast cu autorităţile municipale, care de multe ori îi pricinuiseră rău lui Paul, el căpătase o bună experienţă în relaţie cu autorităţile romane. Acest lucru a făcut să-i crească simpatia pentru puterea romană de stat, însă şi prestigiul tinerei Biserici printre păgâni. Activitatea sa a mers mai departe. Lucrând în oraşul Corint, el n-a uitat provincia Ahaia, pe ale cărei comunităţi le salută în Scrisoarea a doua către Corinteni (1,1). Pe lângă Sila şi Timotei, avea un număr mai mare de misionari în jurul său, pe care îi putea trimite în toate direcţiile în câmpul vast al peninsulei: spre Sicyon, Argos, poate chiar Olimp şi Sparta. Numai cu numele cunoaştem aşezarea Cancreea, unde diaconeasa Phobe a lucrat ca "un înger al iubirii" în cartierul mateloţilor. Cu alte cuvinte, Corintul, oraşul peninsulei greceşti având cea mai mare extindere, oraşul cu două porturi unde sosea şi de unde pleca o populaţie cosmopolită, era un câmp de acţiune anume făcut pentru iniţiativa aventuroasă a unui om de felul lui Paul.

© Editura Sapientia