SFINŢII

CAPITOLUL IV
LUPTA PENTRU LIBERTATE

18. Moise sau Cristos
Fap 14,27-28; 15,1-2

Având încă în urechi vuietul pârâurilor furtunoase ale Taurusului, Paul şi Barnaba se întorc precum doi căpitani victorioşi în cursul anului 48, după o absenţă de aproximativ 4 ani, în oraşul Orontelui. După ce au traversat Seleucia, cei doi pionieri ai evangheliei au fost primiţi de către conducători şi credincioşi. În faţa prietenilor au apărut îmbătrâniţi şi trecuţi prin grele suferinţe. "Paule, de unde ai cicatricele de pe faţă?" Dragostea şi înţelegerea pentru tot ceea ce ei înfăptuiseră le făcea bine. În comunitate a fost o sărbătoare rară, o sărbătoare strălucită, misionară, când cei doi apostoli au raportat în faţa mulţimii din strada Singon despre noile aşezăminte, despre întâmplările şi suferinţele îndurate pentru Cristos. Paul şi Barnaba, împreună cu întreaga comunitate, au rostit o rugăciune de mulţumire pentru "lucrurile cele mari pe care le-a făcut Dumnezeu prin ei, deschizând porţile credinţei pentru păgâni".

După urarea de bun sosit, apostolii au rămas mult timp de vorbă cu conducătorii, arătând cum stau lucrurile la Antiohia. Preoţii au povestit că şi aici, la Antiohia, nu s-a stat între timp degeaba. În întreaga Sirie, până la Aman, ba chiar în interiorul Ciliciei, înflorea o coroană de comunităţi (Fap 15,23) despre care mai înainte nici nu era vorba. "Şi, practic, ce aţi făcut voi cu evreii creştini?" Atunci, preoţii s-au privit îngrijoraţi dacă trebuie să vorbească despre acest lucru. "Dacă se continuă astfel, ne temem că totul va conduce la o criză. Fraţii de la Ierusalim nu înţeleg situaţia noastră. Ei n-au ieşit niciodată afară din ţara lor. Ei contestă creştinismul noilor convertiţi de la păgânism. Ei susţin mai ales că aceştia n-au voie să fie botezaţi până când nu primesc legea mozaică".

Aşadar, acum problema s-a pus în toată puterea cuvântului. Cu prozeliţii desăvârşiţi nu era nici o greutate. Dar majoritatea consta din păgâni deveniţi creştini şi semiprozeliţi, aşa-zişii "temători de Dumnezeu", care n-au avut relaţii aşa de strânse cu iudaismul. A condiţiona primirea lor în Biserică de tăierea împrejur şi de legea mozaică însemna a restrânge Biserica la sinagogă şi a tăgădui universalitatea ei. A-i primi ca semicreştini în Biserică pe lângă creştinii desăvârşiţi, formaţi din iudei şi prozeliţi desăvârşiţi, înseamnă a forma un cerc exterior şi unul interior în Biserică, înseamnă a reclădi zidul despărţitor, a face din creştinism o religie rasială, a cărei valoare ar fi legată de sângele iudaic. A-i primi în Biserică şi a evita masa comună cu ei înseamnă a-i face nişte paria creştini. Aşadar, era în acelaşi timp o problemă religioasă şi socială.

Însă cum era văzută problema la Ierusalim? În Biserica de acolo trăiau încă numeroşi ucenici care fuseseră martori la maniera în care însuşi Domnul, născut sub lege, observase legea, deşi într-un sens spiritual. Îl auziseră spunând cu gura lui că el n-a venit să strice legea şi că nimic nu va pieri din ea. Ei considerau prescripţiile cu privire la alimente, poruncile referitoare la sfinţirea sâmbetei, paza de necurăţia păgână, simbolizată şi realizată prin ritualul circumciziunii, ca cele mai curate tradiţii de care nu te poţi atinge.

După mărturia unanimă a Faptelor Apostolilor, vechii apostoli care erau la Ierusalim nu apărau în nici un caz un punct de vedere particular sau meschin. Sărbătoarea Rusaliilor fusese anunţată ca un eveniment ce avea, potrivit profetului Ioel, o însemnătate pentru popoarele lumii întregi. Însă dificultatea era următoarea: Cel Înviat, care poruncise să se predice la toate popoarele, nu dăduse nici o îndrumare în ce condiţii trebuiau primiţi păgânii în Biserică. Condiţiile în care trebuia să se facă misionarea nu erau clare. Nu era limpede dacă instrucţiunea primită de Petru în vedenia de la Iope avea o valoare generală sau particulară. Unii acceptau ultima părere. De aceea, trebuie să ne ferim de a judeca prea sever comunitatea de la Ierusalim, dacă ea ezita să admită necondiţionat credincioşii veniţi din păgânism şi zăbovea să-i încorporeze ca membri cu drepturi depline în împărăţia lui Mesia. Unii voiau să dea o aplicare problemei la fiecare caz particular, lăsându-se călăuziţi de acţiunea lui Dumnezeu în răspândirea evangheliei. Aceasta era părerea apostolilor de la Ierusalim. Personal, ei observau legea, fără o rigoare exagerată, fără a face mult caz, aşa cum văzuseră că a făcut Învăţătorul; dar ei ştiau că mântuirea vine numai de la Cristos.

Numeroşi iudeo-creştini veniţi din fariseism se îndepărtau de această concepţie înţeleaptă. Greşeala lor fundamentală era aceasta: Dumnezeu este, negreşit, şi Dumnezeul păgânilor; Mesia lor este regele întregii omeniri; păgânii puteau să facă parte din împărăţia sa, dar nu pe picior de egalitate cu evreii; cetăţean desăvârşit al acestei împărăţii putea ajunge numai acela care era urmaşul lui Abraham sau prin primirea tăierii împrejur şi încorporarea în poporul ales. Toate acestea ameninţau chiar esenţa creştinismului, răscumpărarea şi transmiterea mântuirii numai prin Cristos.

Această tendinţă îşi găsea principalul ei sprijin în personalitatea respectabilă a lui Iacob cel Tânăr, ruda cea mai apropiată a Domnului; indiscutabil, el era capul sau, dacă putem spune astfel, pentru că pe acea vreme lipsea cuvântul, era episcop de Ierusalim. El a ştiut să unească iubirea faţă de Isus cu fidelitatea faţă de Lege şi cu un ascetism sever. Era numit "cel drept" şi "zidul de apărare al poporului". Altfel spus, era o figură de patriarh atât pentru Vechiul, cât şi pentru Noul Testament. Nici fariseii şi nici saduceii nu îndrăzneau să se atingă de persoana sa. Nici chiar Irod Agripa n-a avut curaj s-o facă. Când toţi apostolii au părăsit oraşul, el singur a rămas acolo. Datorită lui, mulţi farisei s-au făcut creştini, ba chiar preoţi din diferite clase sociale, care au continuat a funcţiona ca preoţi evrei. În exterior, Biserica din Ierusalim părea o sectă pioasă iudaică. Lumea nu ştia nimic despre misterele sale lăuntrice, despre viaţa sa euharistică. Tendinţa liberală a lui Ştefan pare că s-a stins cu totul. Paul era moştenitorul spiritului său.

Se formase, aşadar, în Biserica nouă şi în jurul lui Iacob (Gal 2,12) un partid conservator hotărât să-şi păstreze programul până la capăt. Abuzând de numele lui Iacob, acest partid a trimis la Antiohia câţiva dintre reprezentanţii săi cei mai extremişti, când la Ierusalim a venit vestea că Paul şi Barnaba s-au întors, că au format o mare Biserică, compusă, mai ales, din creştini veniţi de la păgânism şi că ideile lor au fost primite în comunitatea din Antiohia. Trimişii au fost primiţi cu veneraţie de către cei mari, căci în urma lor se profila umbra unui personaj şi mai mare. Însă s-au simţit cuprinşi de fiori când noii veniţi, după fiecare atingere întâmplătoare de un păgân creştin, îşi spălau mâinile şi n-au acceptat nici o invitaţie din partea acestora. Nu era permis să stai la masă cu un netăiat împrejur, cu atât mai puţin să mănânci din aceeaşi farfurie, aşa cum era obiceiul în Răsărit. Dar când ei s-au separat la o agapă de sâmbătă seara, când s-au aşezat la masă deoparte şi când au declarat laconic antiohenilor: "Dacă nu vă veţi tăia împrejur, nu veţi putea fi fericiţi!", atunci a izbucnit furtuna. Trebuie să se fi petrecut ceva rău, dacă Luca vorbeşte în acest loc despre o "răscoală" (Fap 15,2). Paul şi Barnaba întotdeauna îi numiseră pe aceşti creştini veniţi de la păgâni "sfinţi, aleşi şi copii ai lui Dumnezeu", "concetăţeni şi colocatari", însă pioşii veniţi de la Ierusalim îi tratau ca pe nişte "necuraţi", "păcătoşi" şi "străini". În zadar cei doi apostoli obiectau că prin această reglementare tiranică, ce mergea până la a prescrie amănuntele meniului şi a se amesteca în intimitatea vieţii de familie, lumea grecească, dornică de libertate, nu va putea fi niciodată câştigată şi că circumciziunea, considerată ca ridicolă şi şocantă, i-ar îndepărta pe bărbaţi. Apoi legile referitoare la alimente dădeau naştere la multe cazuri de conştiinţă. Pe scurt, te găseai despărţit de restul lumii printr-un zid social. Creştinismul s-ar fi înjosit la nivelul unei secte şi niciodată n-ar fi devenit o religie universală. Cu toate acestea, cel mai rău era că aceşti oameni nu creaseră numai un abis social, ci şi unul dogmatic. Căci în cele din urmă, era vorba dacă mântuirea vine de la lege sau prin harul lui Cristos.

Dar Sfântul Duh a suflat şi zidul a căzut. Dumnezeu le-a dăruit apostolilor înţelepciune şi tărie şi, prin harul său, Paul a devenit instrumentul ales pentru a desăvârşi o lucrare ce era necesară la formarea unei Biserici cu adevărat catolice, adică universale. Autoritatea cea mai înaltă de la Ierusalim trebuia să ia o hotărâre rapidă şi principală. Paul nu s-a decis să ia parte la această călătorie decât în urma unei revelaţii particulare (Gal 2,1). Pentru dânsul, prin această călătorie decisă cu rapiditate era vorba de a atinge două scopuri: victoria libertăţii creştine şi recunoaşterea demnităţii sale de apostol de către Biserica mamă. Le-a dobândit pe amândouă.

19. Conciliul apostolilor
Fap 15,1-34; cf. Gal 2,1-10.

În compania lui Paul găsim un trimis pe care nu l-am întâlnit până acum. E un antiohian cu numele de Titus, pe care Paul îl câştigase în ultima vreme pentru creştinism. Paul îşi punea mari speranţe în el. Acesta va deveni unul dintre cei mai buni elevi şi cei mai buni colaboratori de care se va folosi în misiunile sale delicate (2Cor 7,15). El îl numeşte odată "iubitul meu fiu în credinţă comună" (Tit 1,4). Paul îl luase cu sine pe acest tânăr ca pe un trofeu al biruinţei, ca pe o dovadă vie a roadelor ce au crescut deja pe copacul Bisericii formate din păgâni. La Ierusalim cu greu ar fi rezistat cineva farmecului pe care îl avea acest tânăr păgân încreştinat. Dar Paul se înşela în această privinţă.

Călătoria la Ierusalim (cam prin toamna anului 48) s-a transformat într-un adevărat triumf. Au debarcat în Fenicia, au vizitat comunităţile locale de la Sidon şi Tir, Ptolemaida şi Cezareea, apoi au mers spre interiorul ţării prin Samaria şi Iudeea. Pretutindeni toţi ascultau cu mare însufleţire povestirile lor despre intrarea triumfală a lui Cristos printre păgâni. În sfârşit, după mai multe săptămâni, Paul şi însoţitorii săi ajung la Ierusalim.

Biserica de la Ierusalim era formată din trei grupuri: apostoli, sfatul celor mai bătrâni şi din fraţi. Printre apostoli, trei se distingeau ca nişte "coloane": Petru, Iacob cel Tânăr şi Ioan. E de presupus că un serviciu religios cu agapa şi cu cina euharistică a avut loc înainte de discuţii. Într-o tăcere desăvârşită, adunarea a ascultat darea de seamă a misionarilor. După ce au sfârşit, un strigăt general de aprobare a străbătut sala. Întoarcerea păgânilor trecea într-adevăr drept semnul cel mai evident al împărăţiei mesianice. Cu toate acestea, grupul cel mai influent al iudaizanţilor şi al fariseilor a consimţit cu greu la această aprobare generală. De îndată ce comunitatea a rostit rugăciunea de mulţumire şi laudă lui Dumnezeu, ei au început controversele şi aici s-a arătat discordia în profunzimea ei de neîmpăcat. Nici măcar faptul că Sfântul Duh hotărâse în favoarea păgânilor n-a reuşit să înfrângă încăpăţânarea iudaizanţilor. Ei replicau numai atât: "trebuie să se taie împrejur şi să ţină întreaga lege a lui Moise". Ei au considerat drept o provocare faptul că Paul a îndrăznit să îl aducă cu sine pe acest Titus în adunarea sfinţilor şi pretindeau că trebuie să i se săvârşească ritualul dureros. Titus se găsea într-o situaţie extrem de delicată. Toţi îşi dădeau seama că era nevoie de multă rugăciune şi de reflecţie mai înainte de a se putea lua o hotărâre. Adunarea, care începuse într-un mod aşa de solemn, a degenerat într-o scenă furtunoasă. Soluţia trebuia găsită într-un cerc mai restrâns.

Paul scrie în Scrisoarea către Galateni (2,5) că el n-a cedat nici o clipă ca Titus să fie circumcis. Pentru Paul problema se pune astfel: chestiunea de principiu, dacă tăierea împrejur era necesară pentru mântuire şi dacă metoda sa misionară era dreaptă, atunci totul trebuia rezolvat dogmatic. Aceasta era numai o parte dintr-o întrebare cu mult mai mare: dacă mântuirea vine numai prin harul lui Cristos. Dacă această chestiune era rezolvată, Paul putea să permită în anumite cazuri particulare circumciziunea, dacă aceasta ar fi folosit unui scop mai înalt, ca, de exemplu, buna înţelegere. Prin aceste idei, el nu se opunea principiilor sale şi evangheliei. Mai târziu, el va proceda în acest fel cu Titus.

Între timp, Paul a discutat în particular cu cele trei coloane apostolice. Vechii apostoli trebuiau să-şi dea seama că el e, ca şi dânşii, pe terenul evangheliei. Ei nu puteau nici să scoată, nici să adauge ceva. Titlul de Apostol al păgânilor, la care Paul avea dreptul acum, i-a fost confirmat în mod oficial. În felul acesta, se punea pe acelaşi plan chemarea sa către Cristos pe drumul Damascului cu chemarea vechilor apostoli; practic, se acorda aceeaşi valoare apariţiei lui Cristos cel înviat ca şi aceleia a Învăţătorului, făcută lui Paul. Unitatea de vederi a fost realizată cu privire la împărţirea domeniilor misionare între el şi Petru; ea se traduce prin această formulă clasică: "Tu vei predica evanghelia iudeilor, iar eu între păgâni". Ei erau cu totul de aceeaşi părere că mântuirea vine numai prin harul lui Cristos.

În sfârşit, a venit ziua decisivă. După ce partidele şi-au expus punctul lor de vedere, s-a ridicat Petru. Discursul său este o capodoperă. El nu se referă la Paul, ci la propria sa experienţă şi înţelegere, pe care o are despre planul lui Dumnezeu. În trei puncte, în mod clar şi vădit, el expune problema: 1. Însuşi Domnul a luat iniţiativa în această privinţă, când mi-a poruncit să-l botez pe păgânul Corneliu. 2. Având în vedere slăbiciunea morală a omului, legea veche nu poate fi îndeplinită în ansamblul ei. 3. Mântuirea e rodul harului care acţionează liber în noi. Prin acest discurs înţelept şi judicios calea era netezită, iar inimile erau pregătite să primească punctul de vedere al lui Paul şi Barnaba. Procedând cu tact, Paul l-a lăsat pe Barnaba să vorbească primul, deoarece el era omul de încredere al Bisericii din Ierusalim. De fapt, ei trebuiau să lase să vorbească numai faptele: că Duhul Sfânt n-a făcut nici o deosebire în împărţirea darurilor, a profeţiilor şi a carismelor sale. Oamenii n-au voie să închidă o uşă pe care a deschis-o însuşi Dumnezeu.

Cuvântarea lui Petru a fost o grea lovitură pentru partida iudaizantă; aceştia aveau în mână un ultim atu, în care îşi puneau toată încrederea, "împăratul lor tainic", Iacob. Figura sa ascetică impunea respect. Pur şi simplu, el se declară de partea lui Petru; mântuirea e necondiţionată şi se extinde la toţi oamenii. Cu toate acestea, spre deosebire de Petru, ca un autentic descendent al lui David, el se referă la Vechiul Testament; face apel la mărturiile profeţilor, în special la Amos, care prezice o împărăţie mesianică universală ieşită din neamul lui David. Legitimitatea convertirii păgânilor e voită de Dumnezeu. Prin aceasta, legea mozaică, al cărei element principal era circumciziunea, e lipsită de dreptul şi autoritatea sa. Pentru a-i mai calma pe iudaizanţi, le spune că legea nu e ameninţată. Spre a îngădui o înţelegere frăţească între cele două partide, el propune o cale de mijloc pe care puteau să-l primească şi antiohenii. El propune ca păgânii încreştinaţi să ţină seama cu dragoste de sentimentele iudeilor creştini, mai ales în trei puncte. 1. Nici o participare la ospeţele rituale ale păgânilor, situaţii care se puteau ivi uşor în relaţiile cu rudele şi prietenii păgâni. 2. Abţinerea de la desfrâul sexual, în floare la păgâni, uneori aprobat de religiile lor sub o formă de prostituţie rituală. 3. Respectarea unor legi privitoare la mâncare, adică întrebuinţarea exclusivă a cărnii cuşer, obţinută din carnea animalelor ce au fost tăiate după regulă, şi evitarea consumării sângelui. După o lungă discuţie, propunerea de compromis a fost acceptată. Textul nu spune clar dacă Paul şi-a dat asentimentul formal. Fapt curios, niciodată el nu va menţiona în scrisorile sale decretul apostolic şi nici în învăţătura sa despre carnea jertfită (1Cor 8).

Apostolii au înţeles să ridice discuţia de pe şesul micimii de suflet omeneşti pe un plan mai înalt, unde poate acţiona Sfântul Duh. Sentimentul acestei direcţiuni superioare era foarte puternic şi reiese clar din textul scrisorii trimise către Biserica din Antiohia. "I-a plăcut Sfântului Duh şi nouă!"

Hotărârile sinodului au fost comunicate Bisericii din Antiohia printr-o scrisoare apostolică, prin doi delegaţi, care, după obiceiul orientalilor, erau însoţiţi de mai multe persoane, Paul, Barnaba şi Titus. Unitatea de curând întărită îşi găsi expresia şi în alegerea celor doi delegaţi, Iuda, supranumit Barsaba, originar din Ierusalim, un creştin din prima oră, probabil un frate de-al lui Iosif Barsaba, aşadar, un membru al unei familii care a fost în relaţie cu Isus şi Sila sau Silvan, un element din diasporă, purtând ca şi Paul un nume evreiesc şi unul latin. Amândoi erau înzestraţi cu darul profeţiei. Ca apărători imparţiali ai Bisericii de la Ierusalim, ei trebuiau să explice oral însemnătatea secretului. În adunarea din Antiohia domnea o bucurie de nedescris când scrisoarea transmisă în mod solemn a fost citită şi explicată. Iuda s-a întors la Ierusalim, pe când Sila l-a imitat pe Barnaba; el s-a lăsat vrăjit de farmecul acestei comunităţi misionare aşa de viguroase şi pline de entuziasm.

20. Conflictul de la Antiohia
Gal 2,11-21; Fap 15,35;

Decretul apostolic de la Ierusalim, cu acel compromis de împăcare a celor două tendinţe, n-adusese o clarificare deplină. El n-avea decât valoarea unei soluţii tranzitorii. Nu se insistase cu destulă vigoare asupra punctului de vedere teologic şi religios, că mântuirea se datorează numai harului, fără faptele legii. De asemenea, problema socială a meselor comune şi a felului de a trăi în general nu fusese rezolvată pe deplin. La fel se omisese a se da o soluţie la problema extinderii dispensei de la Legea rituală: evreii creştini puteau să profite împreună cu păgânii convertiţi de libertatea creştină sau erau obligaţi în continuare a suporta întreaga povară a Legii? În caz afirmativ, reprezentau două categorii de creştini. Din cauza atmosferei furtunoase ce domnise în sinod, toate aceste probleme practice nu fuseseră rezolvate la Ierusalim.

De câtva timp, Petru se găsea la Antiohia. El făcea un turneu de vizite apostolice, însoţit de ucenicul favorit Ioan Marcu. El a fost încântat de încrederea pe care i-o arătau creştinii proveniţi dintre păgâni şi de spiritul cel nou care însufleţea noua comunitate. Fără a sta mult pe gânduri, Petru s-a adaptat cu obiceiurile antiohenilor. Aceştia erau mândri de a-l vedea printre ei pe capul Bisericii, cel venerat de toţi. Liniştit, Petru mergea printre familii, lua parte la agapele de sâmbătă seara, care prin spiritul lor de frăţietate formau cea mai bună pregătire pentru cina euharistică. El nu întreba dacă bucatele sunt conform Legii iudaice sau nu. Însă iudaizanţii de la Ierusalim au trimis spioni pe urmele lui. Ce-i drept, ei n-au îndrăznit să atace hotărârile de la Ierusalim, însă prin purtarea lor plină de mândrie faţă de păgânii creştini au creat o situaţie foarte neplăcută. Paul vedea cu durere cum prietenul său Petru devenea nehotărât din cauza acestor exaltaţi; intimidat de către ei, Petru se retrăgea din ce în ce mai mult din viaţa socială, refuzând invitaţiile în momentul agapelor, se izola la o masă particulară cu noii veniţi şi cu ceilalţi iudeo-creştini. Paul era şi mai îndurerat de atitudinea lui Barnaba, care imita dublul joc al lui Petru. Atitudinea ciudată a lui Petru îi jignea pe ceilalţi membri ai comunităţii în sentimentele lor creştine; ei se simţeau jigniţi şi trataţi ca nişte creştini de mâna a doua.

Aşadar, vechea furtună căuta din nou să ia viaţă şi să ameninţe întreaga operă a lui Paul. Ce era de făcut? Era greu să-l convingă pe Petru cel fricos să se întoarcă la felul de viaţă de mai înainte. Jenat, el refuza zâmbind orice invitaţie. Paul s-a rugat mult mai înainte de a se hotărî să recurgă la soluţia supremă, care risca să-i jignească pe cei mai buni prieteni ai săi. Într-adevăr, el dovedise mereu că nu ia în consideraţie nici carnea, nici sângele, atunci când e vorba de Cristos. Bineînţeles că această îndrăzneală o putea avea numai un Paul şi că el se baza pe un glas interior, dumnezeiesc. El era convins că duce la îndeplinire o misiune trasată de Cristos cel ceresc, care, în viaţa pământească, de mai multe ori a trebuit să-l sprijine pe Petru care oscila. În cursul unei adunări publice, conflictul a izbucnit. Ţinând cont de caracterul pătimaş al orientalilor, se crede c-au fost scene destul de violente. Petru căuta să-şi justifice comportarea. Acum vine ceasul lui Paul. El şi-a îndeplinit înalta sa misiune cu demnitate. "I-am stat împotrivă", adică deschis, faţă în faţă, nu pe ascuns, pe la spate! Seriozitatea şi claritatea argumentelor sale au repurtat şi de data aceasta victoria.

În Scrisoarea către Galateni, Paul ne-a schiţat cuprinsul cuvântării pe care el a ţinut-o atunci şi a îndreptat-o împotriva iudaizanţilor. În descrierea prescurtată, cu o construcţie de frază incorectă, cu nişte propoziţii mai mult izbucnite decât vorbite, pe care e greu să le înţelegi şi să le traduci, simţi sufletul fierbinte al unor pasiuni sfinte şi al unor emoţii interioare.

1) Noi toţi, spune el, şi tu, şi eu, şi Barnaba şi toţi ceilalţi care eram obişnuiţi să-i considerăm pe păgâni păcătoşi din fire, suntem iudei prin origine. Dar, în conştiinţa interioară a credinţei noastre, noi ştim că omul nici prin îndeplinirea morală a legii naturale, nici prin faptele Legii (jertfa, prescripţiile de curăţie, circumcizia) şi, mai ales, nici printr-o povară omenească nu poate sta înaintea lui Dumnezeu, nu poate dobândi harul său. Cu această convingere, noi am crescut în Cristos şi am renunţat la observarea Legii. Acum, a ne întoarce iarăşi şi a-i sili pe alţii s-o facă e o contradicţie.

2) Tot mai încrezători în harul mântuirii ce se revarsă din Cristos, ne-am despărţit de Lege şi, în consecinţă, până acum ne-am purtat aşa. Dacă noi devenim păcătoşi renunţând la Lege, atunci păcatul i-ar reveni lui Cristos, autorul credinţei noastre. Dacă noi am deveni păcătoşi prin renunţarea la Lege, atunci ar avea un temei reproşul vostru împotriva mea, că eu îl fac pe Cristos complicele păcatului. Dimpotrivă, voi îl faceţi pe Cristos adeptul păcatului când, prin restabilirea Legii, caracterizaţi drept păcat călcarea ei. Aici se aplică principiul: "Reconstruind ceva dărâmat, prin aceasta arăt că am comis o greşeală".

3) Legea e moartă, abrogată, deposedată de drepturile şi autoritatea sa prin moartea lui Cristos. Pe baza Legii lui Moise, Cristos a fost osândit la moartea pe cruce. Prin aceasta, Legea s-a desfiinţat pe sine, a condus la absurd, s-a dovedit ineficace şi fără înţeles, s-a biruit pe sine. Deoarece de acum înainte creştinul este într-o legătură de viaţă şi de moarte cu Cristos, la fel, el este mort pentru Lege şi Legea este abrogată pentru dânsul. Această moarte în unire cu Cristos dă naştere la o nouă viaţă şi Cristos este această viaţă nouă, viaţa noastră. Nici legea şi nici îndeplinirea ei nu mai sunt principiul modelator al vieţii creştine, ci însuşi Cristos, adică sălăşluirea mistică, misterioasă a lui Cristos în noi.

Este meritul nemuritor al lui Paul de a fi pătruns problema până în temeliile cele mai profunde cu toate urmările sale. Petru şi Barnaba au fost destul de umili şi au avut mărinimia sufletească de a-şi recunoaşte greşeala şi situaţia a fost salvată. În Antiohia, nimeni nu a considerat această întâmplare ca o jignire a autorităţii lui Petru. Pe atunci, gândirea era mai puţin complicată şi mult mai naturală. Toţi se simţeau ca făcând parte din aceeaşi familie. Umilinţa lui Petru, felul său mişcător în care, poate cu ochii plini de lacrimi, i-a întins mâna lui Paul, i-a dezarmat pe toţi aceia care rostiseră vreun cuvânt amar despre purtarea sa. Petru şi-a dat seama că Isus a vorbit prin Paul şi atunci lacrimile au curs din belşug: a primit cu umilinţă, cu sinceritate, fără gând ascuns, adevărul de la un confrate, din adevărată iubire faţă de Isus.

Nu există în sensul exclusiv al conceptului o Biserică a lui Petru sau o Biserică a lui Paul sau chiar o depăşire a celor două prin Biserica ioanică a vremurilor viitoare. Căci Petru, Paul şi Ioan sunt toţi trei ucenicii Domnului, iar Duhul lui Cristos îmbrăţişează totul.

21. Ruptura unei prietenii
Fap 15,35-39

După ce bucuria libertăţii dobândite aşa de greu s-a mai potolit în comunitatea din Antiohia, se spune foarte semnificativ: "Paul şi Barnaba au rămas la Antiohia, învăţând şi predicând împreună cu mulţi alţii cuvântul Domnului". Părea că niciodată nu va trebui să apună soarele peste armonia de netulburat a acestor doi oameni, care ani de zile luptaseră şi suferiseră împreună cu Cristos. Ei nu presimţeau că înainte de sfârşitul anului va interveni o ruptură în prietenia lor, că se vor despărţi fără ca activitatea misionară să-i mai unească vreodată.

Era la câtva timp de la incidentul de la Antiohia. Impulsul misionarilor îl mâna pe Paul în larg; el dorea să consolideze cuceririle din prima sa călătorie şi să cuprindă cercuri tot mai largi. El nu era supărat pe prietenul său Barnaba din cauza atitudinii sale faţă de Lege; el putea să uite repede lucrurile neplăcute. Dovadă e invitaţia pe care i-o face de a-l însoţi în vizita la fraţii convertiţi din acele oraşe unde predicase cuvântul Domnului. Dorea în felul acesta să retrăiască bucuriile şi suferinţele pe care le împărtăşiseră împreună. Barnaba a primit cu bucurie, însă el dorea să-l ia cu sine şi pe tânărul Marcu, nepotul său. Însă Paul, în calitatea sa de conducător al misiunii, a socotit că trebuie să refuze această cerere. El îl credea pe Marcu încă necopt pentru sarcina dificilă de misionar, îl socotea încă incapabil de cel mai mare devotament. Nu-l judeca el pe Marcu cu prea mare severitate? Din acest punct de vedere, Barnaba era mai îngăduitor, şi totuşi amândoi erau oameni sfinţi şi înţelepţi, cu mult bun simţ şi cu o mare experienţă. Barnaba se încăpăţinează în părerea sa şi cearta dintre cei doi apostoli a devenit foarte aprinsă; Faptele Apostolilor folosesc aici expresia "paroxism", adică amărăciune, adică cei doi s-au despărţit; şi-au fixat câmpul de misiune şi au mers pe viitor pe căi diferite. Barnaba a ales drept câmp de misiune insula Cipru, patria sa, şi, cu o corabie, împreună cu Marcu, a plecat într-acolo.

Din punct de vedere uman, purtarea lui Barnaba ne-ar părea mai simpatică. Paul l-a judecat prea sever pe tânărul Marcu. Chiar faţă de Barnaba, Paul ne apare prea aspru, ba chiar nedrept. În cazul de faţă, Barnaba ne apare mai uman şi mai simpatic; totuşi, nici purtarea lui Paul nu e lipsită de măreţie. El se dedicase cu totul măreţei opere pe care o întreprindea. El era omul de acţiune şi împărtăşea soarta acelora care se vedeau nevoiţi în anumite împrejurări să lucreze împotriva inimii.

Cu trecerea anilor, toate au intrat în ordine. În 1Cor 9,6, Paul aminteşte că el, asemenea lui Barnaba, în călătoriile misionare a trăit din muncă, fără a primi ajutor din partea comunităţilor. Iar cât priveşte părerea asupra lui Marcu, faptele de mai târziu îi vor da dreptate lui Barnaba. Marcu a devenit un om curajos şi dezinteresat, care s-a arătat un colaborator de valoare al lui Petru, ca şi al lui Paul, al cărui nume a devenit celebru în toată lumea, devenind autorul celei de-a doua Evanghelii. Chiar şi un sfânt se poate înşela. Paul n-a întârziat să-şi repare singur greşeala. Din închisoarea de la Roma, el scrie mai târziu colosenilor: "Vă spune sănătate Marcu, nepotul lui Barnaba, în privinţa căruia aţi primit porunci; dacă va veni la voi, primiţi-l bine" (Col 4,11). Iar în ultima sa captivitate are iarăşi în faţă chipul lui Marcu şi îi scrie lui Timotei: "Adu-l pe Marcu. El îmi este de folos în muncă" (2Tim 4,4). Aceasta dovedeşte că orice motiv de neîncredere dispăruse dintre ei.

© Editura Sapientia