SFINŢII

CAPITOLUL III
PRIMA CĂLĂTORIE MISIONARĂ

13. Misiunea pe Cipru
Fap 13,1-12

După reîntoarcerea de la Ierusalim la Antiohia, Barnaba şi Paul şi-au dat prea bine seama de deosebirile care existau între cele două comunităţi. Antiohia era oraşul însetat de fapte mari şi de dorinţa de a le înfăptui. Ierusalimul recunoştea fără invidie şi cu satisfacţie lucrarea Sfântului Duh în comunitatea fiică. Antiohia a început să se simtă tot mai mult ca o capitală a misiunii creştine. Ierusalimul rămânea oraşul vechilor tradiţii, învăluit în strălucirea privilegiilor sale sfinte şi al măreţelor sale amintiri. Antiohia era oraşul deschis pentru toate curentele de idei; Ierusalimul, prin convertirea a numeroşi preoţi şi farisei, va cădea într-un fel de izolare, moştenirea unui iudaism gelos de superioritatea sa.

S-a scurs un an. Suntem în primăvara anului 45. De la o vreme, în Biserica din Antiohia domnea o agitaţie remarcabilă. Era o agitaţie asemenea aceleia dintr-un stup înainte de roire. Paul vorbise despre porunca dată de Isus de a predica; "trebuie s-o fac, spunea el; căci vai mie de nu voi vesti evanghelia" (1Cor 9,16). Paul a simţit un cutremur al sufletului atunci când a văzut în port corăbii şi oameni din toate părţile lumii, din Iliria, Galia şi Spania şi l-a făcut să se gândească la misiuni străine. Şi glasuri profetice răsunau tot mai des în acest sens. Şi aşa vedem într-o zi Biserica din Antiohia reunită în strada Singon, la o ceremonie deosebită, prima Liturghie misionară pe care o cunoaştem. După o consfătuire mai îndelungată, sfatul celor bătrâni a orânduit un post general spre a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu. Cinci dintre cei mai de vază bărbaţi, profeţi şi învăţători, stau în mijlocul adunării. Rar a avut ocazia Biserica să vadă într-un timp aşa de scurt un amestec aşa de ciudat: trei albi şi doi negri din Africa. O icoană în miniatură a trimiterii la toate popoarele. Să-i luăm în ordinea rangului lor. Iată-l pe simpaticul Barnaba din Cipru. Lângă dânsul, Simon, poreclit cel Negru. Aceasta nu înseamnă că era negru în înţelesul de astăzi al cuvântului. Nord-africanii erau o altă rasă, de culoare mai închisă. Mai bine i-am numi mauri. Lângă dânsul, compatriotul său, Lucius din Cirene. Al patrulea era Manahen, fratele de lapte şi prieten din copilărie al tetrarhului Irod Antipa. Al cincilea din acest grup era Saul din Tars.

Cina euharistică s-a sfârşit. E adusă urna pentru a face alegerile. Adunarea se aşterne la pământ în rugăciune. Deodată se ridică un glas impunător şi grav, ca din altă lume, vocea unuia înzestrat cu darul profeţiei! "Alegeţi de o parte pe Saul şi Barnaba pentru o lucrare la care i-am chemat!". O a doua, o a treia voce se asociază acesteia. Comunitatea entuziasmată repetă cu însufleţire cuvintele: "Barnaba, Saul!". O alegere era de prisos. Cei aleşi în felul acesta păşesc afară din rând, în faţa consiliului celor mai bătrâni. Conducătorii, profeţii şi învăţătorii "îşi impun mâinile asupra lor".

Şi acum începe istoria cea mare a călătoriilor misionare ale sfântului Paul, expediţia în sens invers aceleia a lui Alexandru cel Mare, de la Răsărit până la coloanele lui Hercule, până la hotarele cele mai îndepărtate ale Apusului, aşa cum spune Clement Romanul. Cu această călătorie începe o nouă pagină în istoria misiunilor creştine. Până acum, Biserica se răspândise pe ţărmuri şi de-a lungul cursului fluviilor. Acum ea pătrunde chiar în inima continentelor. Pentru moment, Barnaba e conducătorul misiunii. Trebuie să fi fost o frumoasă dimineaţă de primăvară pe atunci, în acel anotimp începeau călătoriile pe mare, când Barnaba şi Paul, însoţiţi de preoţi şi credincioşi, străbătând strada coloanelor, podul Orontelui şi trecând printre grădini, au ajuns la portul Seleucia. O ultimă îmbrăţişare şi corabia iese în larg pe valurile de un albastru închis, mânată de suflul vântului.

Ce bucurie în inima celor doi apostoli! Paul şi Barnaba erau prieteni intimi şi erau destul de tineri ca să simtă farmecul natural al unei aventuri care-i ducea spre necunoscut. În plus, ei aveau siguranţa că îndeplinesc o misiune divină. Pe lângă aceasta, Barnaba mai avea o altă bucurie: nepotul său, tânărul Ioan Marcu, era şi el ca ajutor în misiune. Multe expediţii îndrăzneţe, atât înainte, cât şi după aceea, au plecat din acel port; regi puternici, generali şi mari armate cruciate. Istoria le-a dat uitării pe toate, iar urmele lor au dispărut. A rămas numai acea lucrare pentru care au ieşit atunci cei trei sărmani misionari, ca să cucerească lumea pentru Cristos.

Coasta de răsărit a Ciprului se ridica din marea de un alb strălucitor, asemenea stâncilor de la Dover din Anglia. Astăzi, vapoarele acostează la Larnaca. Dar apostolii au debarcat la Salamis, la 50 de kilometri mai la nord. Pe atunci era cel mai mare port comercial al Ciprului; astăzi, nu mai e decât un câmp de ruine lângă Famagusta. Aceasta era patria lui Barnaba. Rudele şi cunoscuţii l-au salutat pe vechiul lor prieten şi, din respect faţă de el, i-au urat din inimă bun sosit şi lui Paul, care, prin prigoana împotriva creştinilor, îi determinase pe unii fugari de la Ierusalim să aducă aici evanghelia (Fap 11,19). S-au scurs mai multe săptămâni până ce misionarii noştri au vorbit în numeroase sinagogi ale oraşului. Se pare că evreii din diasporă erau destul de toleranţi aici. Nu ştim nimic despre existenţa vreunui conflict. Întrucât Barnaba avea conducerea, el a evitat orice conflict cu compatrioţii săi. Orice predică creştină pentru evrei trebuia clădită pe istorie; Mesia trebuia prezentat ca realizatorul speranţelor iudaice şi al celor mai bune tradiţii profetice. Învierea nu constituia o greutate deosebită pentru farisei. Dificultatea cea mai mare începea de-abia cu atitudinea faţă de legea mozaică.

Sămânţa era aruncată; oamenii aveau la ce medita. La întoarcere puteau să-şi strângă recolta. Misionarii au pătruns mai înăuntru, în platoul muntos; au urmat cursul râului Pedias, căruia Ciprul îi datorează bogatele sale recolte. Deja Irod cel Mare aşezase acolo mulţi evrei ca să lucreze la minele de cupru, pe care le luase în arendă de la împăratul August. De la est la vest, insula Cipru măsoară în linie dreaptă 150 de kilometri. Dacă Paul şi însoţitorii săi au vizat toate cele cincisprezece oraşe mai însemnate despre care vorbeşte Plinius şi dacă au predicat numai o singură dată în fiecare, atunci străbaterea insulei a durat cel puţin patru luni.

Pretutindeni se formau mici comunităţi creştine. Fermentul era bun şi începea să dospească. Barnaba va desăvârşi lucrarea în călătoriile sale misionare de mai târziu. Misionarii au urmat vechea şosea romană care duce la Pafos. În sfârşit, muntele coboară în trepte pe ţărm. De sus ei au văzut aşezat lângă mare vechiul şi noul Pafos. Acolo, pe înălţimea lui Amathus, astăzi Limasol, se afla cel mai frumos sanctuar al Afroditei, care, potrivit mitologiei, a apărut pentru prima dată între oamenii de acolo şi a fost cinstită ca regina lumii antice sub numele de Venus Amathusia. Nu era Afrodita lui Platon, tipul frumuseţii şi al graţiei, venerată de către greci, ci Astarte, zeiţa cea desfrânată şi brutală a fenicienilor, urmaşii lui Ham. Era venerată prin mistere obscene, cu sacralizarea fertilităţii şi cu brutala glorificare a celor mai josnice instincte; cultul său atrăgea la anumite zile nu numai locuitorii insulei, ci şi pe delegaţii popoarelor străine.

Guvernatorul roman îşi avea reşedinţa în noul Pafos. Acesta, numit Sergius Paulus, era din familie nobilă şi ne e prezentat de Plinius ca un om cult, un personaj important, cu autoritate în ştiinţele naturale, un membru al comisiei imperiale pentru regularizarea Tibrului, preocupat de chestiuni filozofice şi religioase. El nu avea nimic din scepticismul blazat al lui Pilat. Luca îl numeşte "om cu judecată", fiindcă în mod vădit el căuta o cale spre cele supranaturale. Guvernarea sa e adeverită de o inscripţie la Soloi, pe coasta de nord a Ciprului. Preocupările administrative de pe această mică insulă îi ofereau mult timp spre a se ocupa cu cele intelectuale. În calitate de proconsul, el avea în jurul său o curte princiară, formată din tineri patricieni romani, care doreau să se perfecţioneze pentru cariera de mai târziu, guvernarea provinciilor. Spre a schimba monotonia vieţii de provincie, Sergius pare să fi adunat în jurul lui o pleiadă de savanţi, poeţi şi teozofi, printre care cel mai învăţat era un iudeu numit Bar-Isus, un mag sau "elymas", adică înţelept.

Predica celor doi misionari ajunsese noutatea zilei. Guvernatorul i-a invitat la dânsul, în reşedinţa sa, la o discuţie religioasă. Era pentru prima dată când evanghelia pătrundea în societatea aristocratică; de la sine înţeles că în această împrejurare Barnaba şi Saul şi-au schimbat rolurile. Cetăţeanul roman, şi nu cipriotul, trebuia să acţioneze în această împrejurare. Cunoaştem metoda de predicare a lui Paul la păgâni din modul cum s-a prezentat la Listra, la Tesalonic (1Tes 1,9) şi la Atena. În faţa unui auditoriu păgân, el pornea de la cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu, de la monoteism, de la Dumnezeu imanent în care ne mişcăm, trăim şi suntem, de la Dumnezeu din noi spre a ajunge la Dumnezeu de deasupra noastră, la Dumnezeul creator, deosebit de lume şi la relaţiile lui Dumnezeu. El deduce urmările practice ale cinstirii lui Dumnezeu. Până aici Paul vorbise cu un calm filozofic. Apoi a trecut la mesajul lui Cristos. Aici s-a înflăcărat şi a început să verse foc despre Înviere şi despre vedenia de la Damasc, despre Domnul care singur este "Kyrios", în care se află mântuirea lumii întregi. Personalitatea apostolului, cu totul pătrunsă şi transfigurată de ideile sale bogate şi arzătoare, trebuie să fi făcut o adâncă impresie guvernatorului. Cu toate acestea, ca om inteligent şi jurist roman, el voia să asculte şi partea adversă şi i-a dat cuvântul lui Elimas. Atunci a început lupta între împărăţia luminii şi cea a întunericului într-un mod atât de dramatic, cum noi abia putem să ne închipuim. Ca evreu, şi Elimas era versat în Scriptură. Dar romanul a trebuit să-şi dea seama că religia lui Isus nu e un palid sistem de gândire, ci o putere divină, superioară oricărei magii. Purtarea jalnică a magului, care sub privirea pătrunzătoare a lui Paul s-a clătinat şi orb a părăsit adunarea, a deschis ochii guvernatorului şi l-a făcut să înţeleagă deşertăciunea magiei, care, în fond, nu e decât o iluzie şi o nebunie. Convertirea proconsulului era cel dintâi triumf al creştinismului în clasele înalte ale societăţii romane.

De la căderea lui Simon Magul, pentru a doua oară creştinismul se ciocnea de magia Orientului şi a ieşit biruitor. Demascarea magicianului trebuie să fi făcut o enormă impresie asupra guvernatorului. Un om din antichitate ca Sergius Paulus a putut foarte bine să se convingă de veracitatea religiei creştine. Desigur că niciodată creştinismul n-ar fi cucerit cultura lumii vechi dacă nu şi-ar fi dovedit superioritatea asupra magiei şi asupra misterelor. Începând de acum, nu mai e Barnaba figura principală, ci Paul. Aceasta se vede şi din faptul că pe viitor numele său e pus înaintea numelui prietenului său. Barnaba se retrage treptat, pentru ca mai apoi să dispară cu totul. După tradiţie, Paul a condus de-acum înainte la un sfârşit fericit misiunea din Cipru.

De-acum înainte, Luca îl numeşte pe apostol cu numele său de cetăţean: Paul. La întrebarea guvernatorului asupra numelui şi originii sale, el însuşi s-a recomandat în felul acesta. El şi-a schimbat acum un nume cu caracter sacru, care amintea în felul grecesc apartenenţa rasială la poporul lui Israel, cu un nume roman în care vibra o nouă armonie; întreaga imensitate a imperiului roman şi chemarea sa de apostol al neamurilor. În felul acesta, el se prezintă în faţa lumii greco-romane ca un membru al ei născut liber.

Oare Sergius a fost într-adevăr botezat în această epocă? Faptele Apostolilor nu pomenesc nimic despre asta. Probabil, frica de răzbunare din partea lui Elimas, ce se bucura de multă influenţă, şi din partea partizanilor săi, i-a silit pe apostoli la o plecare grabnică. Dar mai probabil e că anotimpul înaintase şi ei voiau să meargă peste Taurus mai înainte de întreruperea navigaţiei şi de venirea sezonului rece. Paul n-a mai vizitat Ciprul niciodată. El considera această insulă o ctitorie şi câmp de lucru al lui Barnaba şi nu voia să clădească "pe un teren străin".

14. În ţara galatenilor
Fap 13,13; cf. 2Cor 6,4-10; 11,23-28; 2Tim 3,11

Autoritatea lui Paul crescuse considerabil odată cu demascarea magicianului. El îşi realiza acum planul pe care-l nutrise de multă vreme, acela de a merge în Asia Mică. I-ar fi plăcut să se ducă şi la Efes, căci el prefera oraşele de coastă şi marile centre comerciale. Dar într-acolo nu era nici o legătură regulată de navigaţie, ci numai spre ţărmul de sud, spre portul Atalia. Acest fapt putea să determine direcţia călătoriei apostolului. Paul nu avea niciodată proiectul de călătorie gata făcut în buzunar, ci adesea se lăsa condus de dificultăţile drumului şi recunoştea în asta un semn de la Dumnezeu. Pe atunci nimeni nu lua calea atât de periculoasă şi lungă peste Taurus, prin Pamfilia, mereu bântuită de malarie, fără a avea un motiv serios, şi acest motiv putea fi doar pentru negustori setea de câştig, pentru soldaţi datoria, iar pentru misionari chemarea lui Dumnezeu. Ca unul ce era din Tars, Paul avea din tinereţe o oarecare simpatie, o legătură sufletească faţă de aceste popoare necunoscute şi inculte de dincolo de munte. Acolo locuiau numeroşi evrei care se ţinuseră scai de coloniştii romani. Cipru întreţinea relaţii strânse cu Asia Mică şi se vedea că tinerele comunităţi din Cipru i-au rugat pe apostoli să ducă evanghelia şi la fraţii lor de dincolo de mare.

Era pe la sfârşitul toamnei anului 45, când cei trei prieteni, părăsind Pafosul, se îndreptau spre Asia Mică. În drumul lor au văzut în faţă lanţul munţilor Taurus, ca pe un perete ameninţător de gheaţă. El avea pe vârf o calotă de nori şi aceasta îl făcea şi mai înfiorător. Paul era un bun tovarăş de drum şi un povestitor de spirit. Marcu astăzi nu e bine dispus. Nu mai poate scoate nici un cuvânt. Se vede că e puţin indispus şi de faptul că unchiul său Barnaba a cedat conducerea misiunii în favoarea acestui Paul teribil, care, în îndrăzneala sa nemăsurată, nu se dă înapoi de la nimic, nici chiar în faţa planului de a se duce la barbarii care se găsesc dincolo de acest zid de gheaţă. Auzise vorbindu-se de mai multe ori despre bandiţii din Isauria, care jefuiesc călătorii singuratici şi fac să dispară cadavrele în pâraiele repezi de munte. Marcu încă nu era capabil să pătrundă spiritul superior al învăţătorului său. Va veni odată timpul când îl va înţelege (Col 4,10).

Asia Mică, pe lângă al cărei ţărm sudic îşi urma corabia drumul, era pe atunci un conglomerat de vechi principate indigene, de triburi, de dialecte şi obiceiuri superstiţioase şi culte ciudate. Chiar dacă elenismul pătrunsese deja de multă vreme, totuşi, fiecare oraş îşi avea zeul său propriu, care sub denumirea greacă sau latină nu-şi putea tăgădui obârşia asiatică. Era un furnicar de locuri sfinte, mistere ciudate şi colegii de preoţi.

Caracterul particular al populaţiei din Asia Mică era acela de-a avea un sentiment religios înnăscut, cu o puternică aplecare spre superstiţie şi religiile cu mistere în forma lor cu totul primitivă. Cam în acel timp ducea acolo o activitate păgubitoare un oarecare Apollonius din Tyana, ca taumaturg păgân, şi nu la mult timp după aceea, Peregrinus Proteus şi Alexandru de Abonoteichos, ca nişte profeţi mincinoşi; ei au reuşit să exercite o puternică influenţă nefastă asupra acestei populaţii excesiv de credule.

Apostolii noştri călători au debarcat în portul Atalia (astăzi Adalia), la vărsarea fluviului Cestru. Oraşul, protejat cu o coroană de întărituri, privea cu mândrie în jos, de pe soclul său de piatră, şi îşi scălda în soarele auriu livezile de lămâi şi portocali. Cu ajutorul unei bărci, ei au urcat pe fluviu pentru a ajunge la Perge, situat la câteva ore mai la nord. De aici începe trecătoarea prin văgăunile muntelui Taurus. La poalele muntelui, mărăcinişuri ţepoase de cactuşi sălbatici şi opulenţi, înalte cât o casă, încadrau drumul; mai sus, povârnişurile erau acoperite cu păduri de pini, de brazi şi tufe de grozamă, iar sus de tot se legănau în vânt cedri maiestuoşi. Drumul devine din ce în ce mai sălbatic, iar dinspre munte sufla un vânt tot mai rece. Barnaba s-a lăsat târât de zelul prietenului său, dar Marcu a început a protesta cu violenţă. Ce căutau ei acolo pe munte? Nici o sinagogă, nici un ghetou protector, poteci aproape impracticabile, chiar lângă prăpăstii; poduri şi trecători distruse şi tâlhari la pândă. El nu-şi închipuia lucrurile chiar aşa. Acest copil al unui oraş mare, care niciodată nu se luptase cu natura cea sălbatică, şi-a pierdut curajul. El nu putea şi nici nu voia să meargă mai departe. Entuziasmul violent al unei firi răzbunătoare ca a lui Paul era ceva prea greu pentru dânsul. El nu se simţea în stare să învingă greutăţile şi primejdiile despre care, probabil, hangiul de la Perge îl prevenise şi îi descoperă unchiului său hotărârea de a se întoarce cu prima corabie acasă la Cezareea. Barnaba nu putea aproba această decizie. El trebuia acum să aleagă: să-l părăsească pe Paul şi misiunea, sau să se despartă de nepotul său. Cu inima îndurerată, el s-a hotărât pentru ultima. O cerea datoria de apostol.

Dezertarea tânărului Marcu l-a rănit adânc pe Paul. Chiar după ani de zile a simţit această durere. În vieţile sfinţilor se găsesc, desigur, dezacorduri trecătoare, dar ele sunt învinse şi dispar în spatele marilor solicitări ale împărăţiei lui Dumnezeu. Aşa şi Marcu, a învins aceste slăbiciuni ale tinereţii şi a devenit un colaborator preţios pentru Paul pe timpul captivităţii sale de la Roma.

Acum, cei doi prieteni erau nevoiţi să-şi continue singuri drumul. O lume nouă îi primea, de un caracter alpin, care şi astăzi e necunoscută şi neexplorată. Oricine înţelege ce preţioasă era călătoria în acele ţinuturi în ceea ce priveşte puterea fizică a apostolilor noştri, dacă ne gândim la mijloacele primitive de comunicaţie şi la deosebirile de climă. Ca loc de dormit le slujea pământul cel tare sau un perete de stâncă mai ridicat.

Trei zile au urcat mereu, urmând cursul râului Cestru. Acum atinseseră culmea trecătorii şi trebuiau să coboare pe partea nordică, în podişul Pisidiei, când prin păduri de pin, când prin păşuni de munte cu turme de oi, capre şi cirezi de bivoli periculoşi.

Iată cum s-au legat sufleteşte în această lungă călătorie cei doi prieteni! De fapt, nimic nu uneşte aşa de mult în lumea cea sublimă a lui Dumnezeu decât o călătorie făcută în mai multe zile, cu bucuriile trăite şi cu primejdiile înfruntate împreună. De câte ori, privind stâncile sfărâmate, auzind vuietul şi foşnetul pădurilor seculare, înfioraţi de apropierea sensibilă a lui Dumnezeu, nu s-au gândit la înfiorătoarea descoperire de pe Sinai, l-au lăudat pe Iahve, stânca cea sfântă, şi au intonat măreţii psalmi ai lui David? "Stânca" era pentru israeliţii pioşi un nume dat lui Dumnezeu, simbolul puterii divine. Astfel, această călătorie a contribuit la aprofundarea şi ilustrarea cunoştinţelor creştineşti ale celor doi călători.

Un strigăt plin de bucurie a izbucnit din piepturile lor când în ziua a patra au ieşit din regiunea muntoasă, iar jos au zărit ochiul de apă albastră al unui lac alpin, şi în spate masivul pietros al imensului Sultan-Dagh. Era Egerdir-Göl-ul de astăzi. Dacă Paul şi Barnaba n-au ales călătoria pe apă, atunci au fost nevoiţi să traverseze munţii despicaţi care formează în partea de est a lacului un zid foarte abrupt. Drumul permite să arunci din când în când o privire spre lac sau spre şoseaua romană care ducea de la Efes la Tars prin Antiohia.

În ziua a cincea, Paul şi Barnaba lăsaseră în urma lor Egerdir, iar în ziua a şasea ei zăreau ţinta călătoriei lor, Antiohia Pisidiei, aşezată la poalele impozantului masiv Sultan-Degh. Deja întâlneau primele arcade puternice ale apeductului roman. Regiunea Pisidiei era partea cea mai de sud din regatul de odinioară al regelui galatenilor, Amintas, iar acum făcea parte din provincia romană a Galaţiei. Spre a stăvili activitatea tâlharilor, împăraţii August şi Claudiu au recurs la un mijloc foarte eficace. Pretutindeni ei au întemeiat colonii de veterani romani. O atare colonie cu drepturi italice era şi Antiohia. Cei mai mulţi colonişti veneau din legiunea celtică "Alauda", recrutaţi în Galia. Ea purta pe drapel o ciocârlie. În tot oraşul se simţea mirosul de tanin. Evreii, atraşi aici de comerţul cu piei, se bucurau, ca şi în alte părţi, de numeroase privilegii de pe vremea lui Cezar, marele lor binefăcător şi debitor.

Antiohia era şi un oraş sfânt, consacrat cinstirii unei zeităţi indigene bărbăteşti, a lunii, numită Men sau Lunus, cum îi spuneau romanii. Paul i-a zărit statuia deasupra porţii oraşului; pe cap purta o bonetă frigiană, pe umeri avea crescute două coarne, iar mâna şi-o sprijinea pe o lance.

Acest zeu Men nu era desigur altceva decât vechiul zeu persan al luminii, Mitras, din religia lui Mazda, coborât din munţii sălbatici ai Iranului. Cultul lui Men şi al lui Mitras era, în fond, o religie universală unitară, de origine iranică, pentru care galatenii cei nestatornici, care migraseră aici de pe malurile Rinului, au sacrificat propriul cult al druizilor. Cultul frigian al Cibelei, mama zeilor, nu trezea uimire la galateni, obişnuiţi cu zeiţele mame ale religiei celtice. La acestea face aluzie Paul în Scrisoarea către Galateni, când spune: "slujeaţi celor ce din fire nu erau dumnezei şi eraţi robii stihiilor slabe şi sărăcăcioase" (Gal 4,8). Paul şi Barnaba s-au interesat de compatrioţii lor şi au fost conduşi în cartierul evreiesc, unde au fost primiţi cu amabilitate de un membru al corporaţiei, în sânul unei familii de ţesători de covoare şi de corturi.

Aici este locul să spunem câteva cuvinte despre metoda exterioară de apostolat a sfântului Paul. De obicei, Paul mergea pe calea trasată de multă vreme de emigraţia evreiască. Evreii grecizaţi din diasporă acoperiseră Imperiul Roman cu o reţea de sinagogi. Apoi Paul îşi alegea cu bucurie locurile unde putea să-şi exercite meseria. Fără îndoială, avea nevoie de mult timp, dar i se oferea totodată ocazia de a cunoaşte mai bine oamenii şi de a rămâne independent din punct de vedere financiar, deşi a apărut principiul că predicatorul are dreptul de a trăi din evanghelie. Însă el se simţea mândru de a nu fi o povară pentru comunităţi. La fel gândea şi Barnaba. Această metodă imprimă o oarecare regularitate şi uniformitate vieţii sfântului Paul: el vine într-un oraş, merge în cartierul evreiesc, caută un loc de muncă, unde, după obiceiul oriental, e primit în comunitatea familială, şi îndată începe lucrul la războiul de ţesut. În prima sâmbătă merge la sinagogă, se prezintă ca un învăţat al legii şi-şi primeşte locul de cinste arătat. După citirea Scripturii vine spre el "hazzan" (sacristanul), în numele şefului sinagogii, şi-l roagă să spună un cuvânt adunării.

Paul nu avea altă cale de urmat. Să predice în imperiu o nouă religie ce nu voia să se contopească cu religia statului era oprit printr-o lege imperială, "religie illicita". Numai sinagoga avea dreptul de a face prozeliţi. Decenii de-a rândul păgânii n-au putut deosebi creştinismul de iudaism. Atât creştinii, cât şi evreii aveau uneori de suferit din această confuzie (Fap 18,2; 19,33).

Aşadar, totul era pregătit pentru ca recolta, deja coaptă pe câmpii (In 4,35), să fie strânsă pentru Cristos: Imperiul Roman, ce avea un comerţ internaţional; elenismul, cu o limbă şi o cultură internaţională şi cu o dorinţă de mântuire; iudaismul, care prin credinţa sa într-un singur Dumnezeu, cu legea sa morală şi mulţimea de prozeliţi, fără să vrea, ajunsese un educator ce îndruma lumea spre Cristos şi anticamera creştinismului.

15. La Antiohia Pisidiei
Fap 13,14; cf. 2Cor 6,4-10; 11,23-25;
2Tim 3,11; Gal 4,13-14

În cartierul evreiesc din Antiohia e mare sărbătoare. Toate bazarele sunt închise. În haine de sărbătoare, grupuri de evrei, ca şi mulţi păgâni temători de Dumnezeu, merg la sinagogă. Aceasta e aşezată pe malul râului Anthios, spre a se putea mai uşor procura apa pentru curăţările rituale. Pe uşă sunt aşezate două ramuri de măslin şi inscripţia "Templu evreiesc". La subsol sunt amenajate încăperile de baie. Cine a atins carnea oprită, un cadavru sau un mormânt, trebuie mai întâi să se spele. O scară largă de piatră duce la sala de rugăciune. O perdea verde ascunde o nişă în care sunt aşezate sulurile Bibliei. În primul plan se ridică candelabrul cu 7 braţe. La mijloc, pe un loc mai ridicat, e pupitrul pentru citit. De tavan atârnă lămpile. Femeile stau într-o parte, după grilajul de lemn. Se răspândise deja vestea sosirii celor doi învăţaţi ai Legii. Paul şi Barnaba aveau şalul (= talith) vărgat în alb şi brun, spre a se deosebi de prozeliţi. Ochii tuturor sunt îndreptaţi asupra lor. Paul se recomandă ca învăţat al Legii, iar Barnaba ca levit. După rugăciune, servitorul aduce de după perdea un sul, scoate învelitoarea pestriţă şi-l desface până la locul unde s-a oprit lectura sâmbăta trecută. După citire, şeful sinagogii îl trimite pe servitor la Paul ca să-l invite să ia cuvântul. Paul păşeşte înainte şi-şi întinde braţul. Acesta era gestul distinctiv al oratorului antic.

Paul a început cu o scurtă menţionare a felului cum l-a condus Dumnezeu pe Israel prin Legea veche, al cărui cuprins tainic era Mesia. De la primele fraze oamenii au aclamat cu bucurie. "Ascultaţi o predică mesianică!" Treptat, le-a vorbit despre făgăduinţele ce privesc lumea întreagă, care se îndreptau spre Cristos. Când a ajuns la David, pe nesimţite şi-a îndreptat firul ideilor spre Cristos, fără a părăsi terenul profetic. Cristos trebuia să vină din neamul lui David. Apoi a făcut ca auditoriul să trăiască acea mişcare ce a zguduit toată Palestina cu 15 ani mai înainte: botezurile din Iordan, figura de profet a lui Ioan. Această mişcare îşi găsise ecoul până în Asia Mică.

În partea a doua a expunerii sale, Paul şi-a mărturisit cu fraze puternice ţinta: sensul istoriei n-a fost Abraham şi nici descinderea de la dânsul, ci împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a trimis într-adevăr pe Acela spre care se îndreaptă toate făgăduinţele, aşa cum se îndreaptă râurile spre ocean. Acesta este Isus. Acum a ieşit marele cuvânt, a fost rostit numele care stă ca o despărţitură între vremuri şi popoare. Şi acum Paul, în felul său caracteristic, arată cum prin orbirea capilor lui Israel s-a împlinit profeţia cu privire la moartea ispăşitoare a lui Mesia. Noi ştim că pe acea vreme evreii citeau sâmbătă de sâmbătă în sinagogile lor Psalmul 21; ei îl ştiau pe de rost şi-l considerau un psalm mesianic. În acest psalm, străbunul inspirat al lui Isus a zugrăvit cu o mie de ani mai înainte un tablou măreţ al suferinţelor lui Mesia. E psalmul pe care Isus l-a recitat pe cruce:

"Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?
Eu sunt un vierme, şi nu un om,
Batjocura oamenilor şi lepădătura poporului,
Şi-au împărţit hainele mele
Şi pentru tunica mea au tras la sorţi."

Iudaismul oficial, în visele sale aprinse de iluzii naţionale, raportase acest psalm la suferinţele politice ale poporului nespus de frământat şi subjugat, la "chinurile mesianice" din care avea să-l mântuiască marele erou naţional. Paul însă le arată ascultătorilor săi cum locuitorii Ierusalimului şi conducătorii lui, în tragica lor necunoaştere, l-au predat pe Mesia ca pe un duşman naţional păgânului Pilat care, în mod inconştient, cu o cruntă ironie, a exprimat această orbire în inscripţia de pe cruce, şi cum din această împletire de vină şi greşeală a rezultat împlinirea hotărârii mântuirii divine. Paul le-a descris ascultătorilor ceea ce ştia din procesele verbale ale marelui sfat, cum preoţii iudei şi-au bătut joc de Mesia aflat în agonie: "Dacă tu eşti Mesia, coboară-te, aşadar, de pe cruce!" şi cum răspunsul, pe care l-a dat Isus murind în acel ceas marelui sfat, a fost tocmai Psalmul 21! El nu va împlini visul lor într-un imperiu iudaic ce va stăpâni lumea, ci visul cel mare al profeţilor: convertirea şi unirea tuturor popoarelor sub crucea sa într-o împărăţie divină care să cuprindă întregul pământ. Apoi Psalmul 21 se termină cu această strălucită viziune a viitorului:

"Toate marginile pământului o recunosc
Şi se întorc la Domnul.
Şi înaintea lui se închină toate neamurile păgâne,
Căci Domnului îi aparţine stăpânirea
Şi el domneşte peste popoare".

Odinioară, nici Paul nu înţelegea aceste profeţii, însă la Damasc i-a răsărit lumina. Acum chemarea sa este de a deschide tuturor popoarelor ochii asupra acestei hotărâri a iubirii lui Dumnezeu. "Iar noi amândoi stăm înaintea voastră ca vestitorii săi." Ca martor al Celui înviat stă el acum în Asia Mică, iar mâine va fi în Macedonia şi Grecia, apoi la Roma şi, în sfârşit, în Spania.

În a treia parte, Paul se bazează pe experienţa cea mai intimă a auditoriului său. "Voi ştiţi că Legea lui Moise nu a adus îndreptăţirea, însă în Isus voi găsiţi ceea ce căutaţi: iertarea păcatelor, pacea şi împăcarea cu Dumnezeu". Pentru prima dată apare contrastul dintre lege şi har.

Conducătorii sinagogii priveau uimiţi. Se auzi un amestec de glasuri. Evreii se certau între ei asupra argumentelor din Vechiul Testament. Prozeliţii şi "temătorii de Dumnezeu" erau plini de entuziasm. El nu face nici o deosebire între ei şi noi. Pentru început nu era rău. Afară, cei doi apostoli sunt înconjuraţi şi rugaţi să nu părăsească oraşul şi să le vorbească şi sâmbăta următoare. Predica a făcut senzaţie în oraş. Toată săptămâna misionarii au primit vizite la domiciliu. Oamenii se interesau dacă e adevărat ceea ce se vorbeşte despre Isus şi dacă Paul l-a văzut cu adevărat. Apostolii nu puteau să povestească îndeajuns despre ceea ce se petrecuse la Ierusalim, lucruri despre care aici ajunseseră numai ştiri confuze.

În sâmbăta următoare, foarte devreme, sinagoga era plină. Mulţi au fost nevoiţi să rămână afară. Conducătorii au remarcat, spre necazul lor, că majoritatea o formau păgânii. Ei s-au simţit jigniţi în ceea ce considerau a fi proprietatea lor religioasă. Pentru dânşii speranţa mesianică era o moştenire naţională încredinţată numai lor. Cam indispuşi, le-au permis încă o dată celor doi străini să ia cuvântul, deşi ei erau decişi şi de data aceasta să li se împotrivească cu toată puterea.

Mai întâi a vorbit Barnaba în felul său atrăgător. Cine putea să se supere pe un atare om? El avea ceva deosebit de împăciuitor în chipul său. El căuta să accentueze mai mult părţile comune decât deosebirile. A urmat Paul. Prin fraza finală, prin care a marcat linia de despărţire, putem deduce că textul de la baza predicii sale era cap. 49 din profetul Isaia. Evreii ştiau că erau chemaţi să transmită revelaţia la popoarele păgâne: "Ascultaţi, voi, ţărmurilor şi auziţi, voi, neamuri îndepărtate. Iahve îmi vorbeşte. E prea puţin ca tu să-mi fii slugă, ca să înalţi iarăşi turnurile lui Iacob, mai bine vreau să te fac lumină pentru păgâni, pentru ca mântuirea să strălucească până la marginile pământului". Însă cum trebuiau să se împlinească aceste făgăduinţe? Poporul a strivit casa lui David batjocorită, templul plin de atrocităţile păgâne. Paul le explica contradicţia dintre făgăduinţă şi prezentul cel trist în lumina Providenţei. Tocmai strivirea poporului era cea dintâi rază a dimineţii. Fără împrăştierea printre păgâni, niciodată n-ar fi răsărit asupra lumii păgâne, ca o stea a lui Iacob, dorinţa după un Mântuitor. Ca oameni fără patrie, evreii din ţările străine sunt slugile lui Iahve, mari vestitori ai venirii lui Mesia, lumina păgânilor. Era imposibil ca planul de mântuire universală a lui Dumnezeu să fie valabil numai pentru evrei. Trebuia ca vasul de lut să fie sfărâmat astfel încât conţinutul său să devină bunul comun al tuturor oamenilor.

Paul vorbeşte acum fără înconjur despre Isus. Nu mai e apartenenţa după sânge la poporul ales cea care hotărăşte mântuirea, ci credinţa lui Isus. El a venit ca să dărâme zidul despărţitor dintre evrei şi păgâni. "În Cristos nu e nici o deosebire între evrei şi păgâni, stăpâni şi sclavi, bărbat sau femeie. În Cristos, toţi suntem una". Şefii sinagogii văd deja cum se prăbuşeşte acest zid pe care l-au înălţat cu greu vreme de secole. Într-o furie nebună ei sar pe bănci. Strigătele şi fluierăturile îl întrerup pe vorbitor: "Afară cu el! E un apostat! Noi nu voim un atare Mesia!" Gelozia şi orgoliul naţional le închid calea spre adevăr. Din contră, păgânii îi primesc pe misionari cu strigăte de bucurie. Sinagoga răsună de cântecele lor de laudă, la care s-au alăturat şi cei de-afară. Paul stătea la pupitru ca o statuie de bronz şi tăcea. Apoi îşi încordează iarăşi atenţia şi spune încet, prin cuvinte măsurate, împovărat de o emoţie lăuntrică, plin de o decizie de neclintit: "Vouă trebuia să vi se predice mai întâi cuvântul, dar pentru că voi vă socotiţi nevrednici de viaţa cea veşnică, iată că ne îndreptăm către păgâni". Barnaba s-a alăturat prietenului său şi amândoi le-au arătat conducătorilor cuvântul profetului: "Eu te-am pus ca lumină păgânilor, tu trebuie să fii mântuire până la marginile pământului" (Is 49,6). Acest cuvânt profetic i-a dezarmat pe evrei.

De-acum înainte, celor doi misionari le este oprită intrarea în sinagogă. Aşadar, ei învăţau în locuinţa lor închiriată, în casele particulare, pe terasele de pe acoperişuri, în aer liber. Trupul cel mistic al lui Cristos, aflat în creştere, îşi forma tot mai multe centre de elită. Credincioşii se adunau în fiecare seară în jurul lui Paul şi al lui Barnaba, iar, mai târziu, în jurul preoţilor şi învăţătorilor recrutaţi de dânşii (cateheţi). Ce minunat câmp de lucru, asemenea aceluia de pe timpuri din Antiohia Siriei! Nestânjeniţi de evrei, acum puteau să le pună aşa de plastic înaintea ochilor celor dornici de mântuire pe Cristos cel răstignit, încât aceşti copii ai naturii adesea izbucneau în lacrimi (Gal 3,1). Acum nu se mai ţinea cont de acele prescripţii iudaice mărunte cu privire la mâncare, spălări, lună nouă. Dumnezeul pe care-l vesteau Paul şi Barnaba e un rege ce îi face pe toţi păcătoşii fericiţi prin cuvântul său ceresc, liber şi plin de milostivire. Ce ticăloase li se păreau acum poveştile despre zei! Ce ridicol le părea acum zeul lunii! Nimeni n-ar fi putut să le spună vreodată unde şi când trăiseră aceşti zei. Dar despre Cristos minunat se ştia că a trăit pe pământ cu 15 ani în urmă, că prietenii săi mai trăiesc, că el i-a apărut chiar acestui Paul şi l-a trimis la dânşii (Gal 4,4-7). Şi acum i-a eliberat de toate vrăjitoriile diavoleşti şi de teama de stafii. Comunitatea devenea tot mai compactă în jurul apostolilor ei. "Entuziasmul lor fericit" era fără măsură (Gal 4,15). Ce clipe solemne erau acelea când un nou grup de catecumeni era primit printre ei.

În curând, noua mişcare creştină a trecut la sate. Ţăranii care veneau la târg au aflat de la rudele şi prietenii lor de afaceri, care deveniseră creştini, despre marea fericire pe care o găsiseră şi i-au rugat pe apostoli să vină la dânşii. Astfel, cei doi au străbătut numeroase orăşele de pe povârnişurile lui Sultan Dagh şi de pe ţărmurile lacului.

Există o părere vrednică de luat în seamă, care se bazează pe argumente solide, că Paul şi-a îndreptat Scrisoarea către Galateni, în primul rând, către comunităţile din sud. Dacă această părere este exactă, şi vom vedea tot mai clar că aşa este, atunci e sigur că acea boală pomenită în Scrisoarea către Galateni (4,13) l-a lovit mai întâi pe apostol la Antiohia. În afară de acestea, nu ar fi nici o mirare că Paul, în marşul său spre Pamfilia bântuită de boală, să fi fost purtătorul germenului febrei ce a apărut din cauza slăbirii puterii sale fizice. Se poate ca într-o zi Paul, din cauza febrei mari, să fi stat la pat în locuinţa sa. Trecuse de trei ori prin această stare atunci când scria Scrisoarea a doua către Corinteni. De trei ori îl rugase pe Domnul să ia acest ghimpe din trupul său. Chiar şi acum, când zăcea lovit de febră şi muncea de zor, se ruga Domnului, însă a auzit în interiorul său un glas care-i spunea: "Îţi ajunge harul meu, căci puterea se desăvârşeşte în slăbiciune" (2Cor 12,9).

Ce forţă plină de binecuvântare se răspândea de la patul acestui bolnav! Paul n-ar fi voit să fie lipsit de aceste zile dureroase din viaţa sa. Acum se arată în modul cel mai mişcător devotamentul şi recunoştinţa noilor convertiţi. Cel lovit de boala malariei nutreşte un dezgust de sine însuşi şi crede că toţi ceilalţi nutresc simţăminte asemănătoare faţă de dânsul. Orientalul superstiţios scuipa pe jos spre a se feri de duhul rău la vederea bolnavilor de acest fel, ca şi a epilepticilor (atinşi de "boala sfântă"). Probabil că, făcând aluzie la acest obicei, Paul le scrie galatenilor: "Infirmitatea trupului meu a fost o încercare pentru voi. Cu toate acestea, voi n-aţi avut faţă de mine nici dispreţ, nici dezgust; departe de toate acestea, voi m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, chiar ca pe Isus Cristos" (4,14). Dar această boală a fost o mare binecuvântare dintr-un alt punct de vedere. Din cauza ei, Paul şi-a părăsit planul de-a merge pe ţărmurile iconice şi a rămas să se consacre misionării acestei regiuni din sudul Galaţiei.

Aşa s-a scurs un an şi ceva. Cea dintâi Biserică la galateni era întemeiată şi formată în majoritate din păgâni convertiţi la creştinism. Însă se arătau semnele unei prigoane ce avea să înceapă. Pe atunci evreii aveau o tactică foarte iscusită în a-i combate pe adversarii lor creştinii. Graţie afacerilor şi legăturilor financiare, ei aveau relaţii cu persoane suspuse şi cu influenţă. Evreice bogate se căsătoreau deseori cu funcţionari greci sau romani şi aveau prietene printre soţiile slujbaşilor comunali. În felul acesta, prin femeile pioase sinagoga putea să câştige uşor de partea sa autorităţile oraşului. Li s-a explicat acestora că apostolii au introdus un cult străin nepermis, că ei au desemnat ca nou rege al Orientului pe un oarecare Cristos, care pe timpul lui Pilat fusese decapitat ca răzvrătitor contra autorităţii romane şi că au îndemnat la crime de înaltă trădare. Cu nişte elemente dubioase se înscenează o răscoală populară. Edilii au constatat că nu mai pot garanta ordinea publică, dacă străinii nu părăsesc îndată oraşul. Acolo unde evreii nu reuşesc să câştige de partea lor autorităţile civile, ei înşişi aplică pedeapsa biciuirii în încăperile de jos ale sinagogii. De-acum înainte, această metodă se repetă cu o regularitate obsedantă în viaţa apostolului. Să ne gândim la martirajul unei asemenea vieţi. Nişte manuscrise vechi consemnează, într-o notă adăugată, că Paul a suferit mari neplăceri şi prigoniri la Antiohia. Dacă comparăm cu acestea ceea ce scrie el în acel imn triumfal al suferinţelor sale în Scrisoarea a doua către Corinteni (6,4-10; 11,23-35), atunci e aproape sigur că una dintre cele cinci biciuiri primite de la sinagogă sau una dintre cele trei bătăi cu vergile de către lictori a avut loc aici, la Antiohia. Aici, aşadar, Paul şi-a vărsat pentru prima dată sângele, dând mărturie pentru Cristos.

16. Iconiu
Fap 14,1-7; cf. 2Tim 3,10-11;

Când Paul şi Barnaba au părăsit Antiohia, ei purtau încă pe spatele lor urmele însângerate ale biciuirii. Două căi li se deschideau în faţă: una spre Răsărit şi alta spre Apus. Spre vest le era deschis drumul care venea din regiunea muntoasă a Frigiei prin Apameea şi mergea spre Efes. La Răsărit se găsea Iconiu, aşezat pe malul unui lac întins, dincolo de o stepă sărată şi de nişte mlaştini greu de trecut. Ce a putut oare să-i determine pe cei doi prieteni să se hotărască pentru acest drum? Negreşit că ei considerau platoul înalt din sudul Galaţiei ca un teren compact în care voiau să stabilească mai multe puncte solide de sprijin.

Cei doi apostoli au urmat aşa-zisa "Via Sebaste", şoseaua imperială care ducea spre Listra. Lângă lacul Karalis se ramifica o şosea spre stânga, ce ducea la Iconiu. Aici îi aştepta un oarecare Onisiforos (= 2Tim 1,16?), care fusese înştiinţat de sosirea lor printr-o vedenie avută în vis. El i-a condus pe apostoli la Iconiu şi i-a găzduit în casa sa, care a devenit cel dintâi loc de adunare al comunităţii creştine. În acest oraş s-a desfăşurat cunoscutul episod cu Tecla. Într-o casă distinsă din vecinătate, care întrecea în măreţie modesta locuinţă a lui Onesifor, o tânără a putut asculta de la fereastra ei tot ceea ce Paul spunea în casa vecină. O dată a auzit din gura lui Paul şi lauda adusă fecioriei. Ea a fost aşa de încântată, încât a renunţat la căsătoria cu fiul unei familii bogate. Predica sa despre curăţie a fost rău înţeleasă de unii, ca fiind o oprelişte de la căsătorie. Paul a fost acuzat de imixtiune în viaţa particulară şi arestat pentru că ar fi exercitat magia. Suferinţele şi moartea sfintei Tecla nu ne interesează aici. Oraşul s-a divizat în două partide: unul pentru, iar celălalt împotriva apostolilor. Poporul de rând, mituit, a fost pus în mişcare. Paul a fost bătut cu vergi de către lictori. În cele din urmă, apostolii au fost nevoiţi să părăsească oraşul în fugă.

În Faptele Apostolilor, Luca vorbeşte despre marele succes al misionarilor, despre răscoala poporului din oraş şi de fuga apostolilor după o şedere destul de lungă, scăpând cu greu de a nu fi omorâţi cu pietre. Tăcerea sa asupra Teclei nu e o contradovadă pentru miezul istoric al legendei. Luca e un scriitor foarte iscusit şi nu vrea să dea ocazie la nici o neînţelegere. El spune numai atât: "Ei au fugit în oraşele Licaoniei, la Listra, Derbe şi în împrejurimi". Spre mirarea tuturor, în acest loc, Faptele Apostolilor scot la iveală semne şi minuni care s-au săvârşit de către Paul şi Barnaba. Aici era o regiune unde oamenii erau înşelaţi de anumiţi făcători de minuni şi şarlatani păgâni, ca Apollonius din Tyana, contemporanul lui Paul; aceştia abuzau de credulitatea poporului şi suceau capul oamenilor cu şarlataniile lor. Prin darurile lor carismatice, apostolii trebuiau să arate mulţimii că evanghelia e superioară oricărei vrăjitorii păgâneşti.

Putem să considerăm că cei doi apostoli au lucrat la Iconiu mai mult de un an şi au făcut expediţii misionare în împrejurimi şi în numeroase localităţi de pe povârnişurile lui Ala-Dagh şi Loras Dagh, unde au întemeiat comunităţi ţărăneşti, care mai târziu puteau fi întărite de la Iconiu, imediat ce Biserica a fost bine închegată acolo. Pe lângă cea din Antiohia, Biserica din Iconiu a fost mult timp un punct de sprijin pentru Biserica creştină din interiorul Asiei Mici şi a avut patriarhat asupra a 14 oraşe.

17. Listra şi Derbe
Fap 14,8-26; cf. 2Cor 11,25; 2Tim 1,5; 3,11-15

Pentru a doua oară, apostolii au fost nevoiţi să-şi întrerupă activitatea printr-o fugă pripită. Drumul i-a condus acum în ţinutul puţin ospitalier al Licaoniei. De îndată ce au lăsat în urmă grădinile Iconiului, ţinutul începea să ia caracterul de stepă. E o regiune sărăcăcioasă, pe alocuri mlăştinoasă. Acolo nu sunt decât păşuni pentru capre, oi şi măgari sălbatici. Pe un drum prost, care se schimbă brusc în cărare pentru măgari şi cămile sau care se pierde într-o mlaştină, călătorii noştri au ajuns la Chilisse, actualul Bin-bir-Chilisse.

Aceşti licaoni erau un popor blajin, superstiţios şi incult, având un dialect de munte anatolic, despre care Aristotel şi Cicero vorbeau cu dispreţ. Numai în puţine oraşe puteai să te înţelegi greceşte. Grecii, care au venit aici, au adus cu ei miturile lor frigiene despre Zeus şi Hermes şi au grecizat legendele băştinaşe ale Licaoniei. Grecii plini de fantezie, pentru care orice copac curios şi orice izvor era o arătare a divinităţii, ziceau că aceştia sunt Filemon şi Baucis. Datorită credinţei în acea legendă, locuitorii din Listra îşi închinaseră oraşul lor lui Zeus şi construiseră un mic sanctuar la intrarea în oraş, unde un preot păgân îşi făcea serviciul. Această legendă despre Zeus a fost prilejul unei neînţelegeri tragice şi comice în acelaşi timp, care, din cauza necunoaşterii obiceiurilor ţinutului, era aproape să-l coste viaţa pe Paul.

Probabil că apostolii s-au bucurat de o bună primire la o familie de evrei din Listra, datorită unei recomandări de la fraţii din Iconiu. Această familie din Listra era formată din 3 persoane: bunica evreică, Lois, fiica ei, Eunice, al cărei soţ păgân murise, şi fiul ei, Timotei, un tânăr foarte pios (2Tim 1,4). Se pare că Timotei a păstrat toată viaţa sa o oarecare sfială (2Tim 1,7). Probabil că tatăl său a fost un funcţionar roman sau grec. În diasporă nu erau rare aceste căsătorii mixte. Mama şi bunica trăiau desigur cu nădejdea în "mângâierea lui Israel" şi îl instruiseră pe băiat în Sfânta Scriptură de când era copil. Ele i-au povestit apostolului că băiatul nu primise tăierea împrejur. Paul nu punea nici un preţ pe aceasta, zicând că botezul le aranjează pe toate. El l-a îndrăgit foarte mult pe tânărul Timotei. Nu ştia că va veni ziua când îşi va pune mâinile asupra lui spre a-l sfinţi ca preot şi episcop. Această familie a devenit primul loc de întâlnire pentru Biserica creştină din acel oraş.

Luca ne dă de înţeles că apostolii şi-au întins activitatea lor şi în împrejurimi. În aceste călătorii, Timotei este folosit adesea drept însoţitor şi călăuză, ca unul ce cunoştea regiunea. Era un preludiu frumos al călătoriilor de mai târziu, când Timotei va fi aproape mereu în preajma apostolului. Totul părea că merge bine, până când o întâmplare a pus capăt colaborării lor.

Într-o zi, a avut loc la Listra o sărbătoare în cinstea lui Zeus şi totodată un bâlci. Oraşul era plin de ţărani veniţi din împrejurimi. Mulţi cerşetori se găseau printre ei. Scările templelor şi ale caselor particulare erau ocupate cu preferinţă de schilozi. Apostolii profită de ocazie şi predică în faţa unei mulţimi numeroase. Printre ascultătorii lui Paul era şi un sărman schilod, care nu putuse să meargă niciodată. Cu toată atenţia, ochii săi sunt îndreptaţi cu înfocare asupra apostolului ca asupra unei arătări cereşti. Probabil că Paul vorbeşte tocmai despre Isus, medicul celor bolnavi, cel care ajută la orice nevoie, despre profeţiile mesianice potrivit cărora la apariţia lui cei orbi vor vedea, cei muţi vor vorbi şi cei ologi vor sări de bucurie. Iată că în ochii ologului străluceşte o lumină de nădejde şi se pare că el aştepta numai cuvântul mântuirii. Această privire fixă şi expresia dureroasă îl tulbură pe Paul în cuvântarea sa. Deodată e cuprins de un foc sfânt; îşi întrerupe predica, îşi concentrează forţa spirituală asupra acelui bătrân şi-i spune pe un ton poruncitor: "Ridică-te pe picioarele tale!" Ca sub imboldul unei forţe superioare, spre uimirea tuturor, ologul din naştere sare în sus şi umblă în toate părţile.

E un haos de voci ce strigă. Schilodul îşi agită în aer cârjele şi abia de se mai poate stăpâni de bucurie şi mulţumire. Este un semn al exactităţii istorice când Luca nu spune că oamenii, ca ieşiţi din minţi, plini de admiraţie, strigau în dialectul lor unul către altul, ca în faţa unui lucru de necrezut: "Zeii au luat chip omenesc şi s-au coborât la noi!" Totodată, ei mai ştiu şi despre care zei este vorba: Zeus, veşnicul călător, însoţit de crainicul său Hermes, şi-a vizitat poporul. Barnaba cel înalt şi plin de demnitate, cu barba şi părul său negru, nu seamănă leit cu Zeus, a cărei statuie se găseşte la intrarea în oraş? Lui îi stă bine să tacă. Tăcerea exprimă demnitate. Apoi cel mic, care se mişcă şi vorbeşte, nu este altul decât Hermes.

Imediat, preotul lui Zeus este înştiinţat şi se organizează o procesiune cu cântăreţi din fluier şi două animale de jertfă purtând coroane; toţi se îndreaptă spre poarta cetăţii, înaintea templului lui Zeus ca să aducă jertfă celor doi zei. Apostolii n-au înţeles nimic din cele puse la cale. Deodată şi-au dat seama despre sensul acestui omagiu ce urma să li se aducă. Paul şi Barnaba se aruncă în mijlocul mulţimii ca să le explice greşeala fatală: "Oameni buni, ce faceţi voi? Noi nu suntem decât nişte oameni neputincioşi ca şi voi!" Predica improvizată de Paul, excelentă în sine, nu şi-a atins deloc scopul. E un lucru periculos să numeşti prostii iluziile lor deşarte. Dispoziţia se schimbă imediat: "Dacă voi nu sunteţi zei, înseamnă că sunteţi nişte vrăjitori!" O a treia alternativă nu mai există pentru ei. Acum mai lipseau nişte evrei din Iconiu pentru ca dezastrul să fie gata. Şi ei au venit ca şi cum ar fi ştiut de aceasta. "Feriţi-vă de aceşti oameni!" strigau ei. "Sunt doi înşelători şi criminali foarte periculoşi. Pretutindeni au fost bătuţi cu pietre şi alungaţi. Dacă voi îi toleraţi, să ştiţi că aveţi de a face cu mânia lui Zeus". Şi listranii creduli au ascultat de calomniatorii iudei.

Când, după câteva zile, Paul a încercat iarăşi să vorbească, a simţit că atmosfera era cu totul schimbată. O atmosferă de ostilitate plana în jurul lui; se aud strigăte stridente şi şuierături. Mulţimea năvăleşte asupra lui. Pietrele zboară şuierând pe lângă capul lui. O piatră ascuţită îl loveşte drept în frunte. O dâră de sânge i se prelinge pe faţă. Plin de sânge, se prăbuşeşte la pământ. E călcat în picioare şi e acoperit de o grindină de pietre. Doi oameni robuşti îl duc ca pe un mort în afara oraşului, aruncându-l ca pe un cadavru de animal lângă drum.

Barnaba, care în acea zi probabil predicase în altă parte, şi familia lui Timotei erau tare îngrijoraţi când Paul nu s-a mai întors acasă. Însă îndată au aflat de la creştinii înfricoşaţi despre cele întâmplate. Din cauza poporului turbat şi a iudeilor, care erau mereu în oraş, ei au trebuit să stea acasă. Târziu de tot în noapte (după cum spune textul Beza), Barnaba, Timotei, cele două femei şi alţi ucenici au ieşit să-l bocească pe mort. Sfâşiat de durere, Barnaba se aplecă în jos şi priveşte chipul palid şi stropit cu sânge. Ucenicii l-au ridicat, iar femeile i-au spălat faţa. Şi iată că el mai este încă în viaţă. Deschide ochii. Paul nu e mort! Ar trebui ceva mai mult ca să-l ucizi pe acela care trebuia să împlinească în numele Domnului o misiune de o importanţă istorică şi universală, care era departe de a fi împlinită.

Aici apare o paralelă curioasă. Cam cu zece ani mai înainte, Paul fusese martorul uciderii cu pietre a lui Ştefan şi rezultatul principal a fost acela că Biserica câştigase prin el pe cel mai viteaz luptător. Cine este astăzi martorul acestei scene nocturne de la Listra? Un tânăr fricos, Timotei. Ca rezultat al acestei lapidări, Paul câştigă în el pe cel mai fidel colaborator, acela care va fi într-o zi mângâierea bătrâneţii sale.

Acum Paul nu mai putea să rămână la Listra. Chiar în aceeaşi noapte, din cauza iudeilor care erau în oraş, Paul trebuia dus undeva în siguranţă. Fără a se odihni şi fără a fi îngrijit, însoţit de Barnaba şi probabil şi de Timotei, pe un vehicul ţărănesc, a trebuit să fie dus la Derbe, cam la opt ore de drum.

Nu putem admira îndeajuns rezistenţa fizică a apostolului şi răbdarea sa la durere; după îngrozitoarea pierdere de sânge din ziua precedentă, el străbate acum, într-un vehicul ce se scutură, o distanţă de 40 de kilometri, printr-un deşert cu o stepă sărată. Ţinta sa era Derbe, un orăşel de munte şi solitar ce se găsea la hotarul cel mai îndepărtat al Galaţiei. Odinioară un cuib periculos de tâlhari, acest oraş devenise sub Claudiu o colonie de veterani.

Duşmanii lui Paul, care-l socoteau deja mort, nu l-au urmărit mai departe, astfel încât cei doi apostoli au fost în stare ca în acest oraş paşnic de provincie să întemeieze în toată liniştea o comunitate de păgâni încreştinaţi. Deoarece mai târziu îl cunoaştem pe un Gaius din Derbe (Fap 20,4), ca discipol şi însoţitor al lui Paul în călătoriile sale, putem crede că Paul şi Barnaba au fost primiţi în casa sa. În orice caz, din cauza stării sale nenorocite, Paul a fost silit multă vreme să stea la pat. Cine doreşte un substrat sigur pentru boala sa pomenită în Scrisoarea către Galateni (4,14) îl poate găsi aici. Camera în care a suferit Paul a ajuns punctul de plecare binecuvântat de Dumnezeu pentru o rodnică activitate apostolică. Aşadar, şi comunitatea creştină din Derbe, ca şi cele trei din Galaţia, s-a născut în durere. Desigur că la acest ceas de naştere spirituală face aluzie Paul când mai târziu le scrie galatenilor, care erau ameninţaţi de uneltirile iudaice "O, copiii mei, pe care eu vă port din nou în sânul meu, până când Cristos se va întruchipa în voi" (4,19).

Activitatea lui Paul la Derbe a durat cel puţin un an întreg şi ea s-a extins, după cum se presupune pe bună dreptate, până în văile înalte aproape de lacul Ak-Göl şi în jurul vechii Heracleea. Legăturile pastorale cu Listra, Iconiu şi Antiohia n-au fost întrerupte, căci tânărul Timotei a fost un curier oricând la dispoziţie. Aceasta o vedem şi din faptul că, atunci când Paul s-a întors, comunităţile de acolo au dat o mărturie strălucită despre dânsul (Fap 16,2). Dacă ne gândim că, plecând din Licaonia, şi regiunile limitrofe Capadociei şi Isauriei au primit lumina evangheliei (Petru adresează acestor ţinuturi prima sa scrisoare) şi că aceste regiuni au dat mai târziu Bisericii străluciţi doctori, de abia acum putem să înţelegem valoarea spirituală a predicării şi suferinţelor lui Paul.

Trecuseră aproape patru ani de când Paul şi Barnaba părăsiseră comunitatea mamă din Siria. Adesea, în ceasurile cele grele de muncă, suspinau după fraţii cărora mai rar puteau să le dea un semn de viaţă prin negustorii călători şi prin conducătorii de caravane. În câteva zile, trecând prin poarta ciliciană şi cea siriană, misionarii ar fi putut ajunge în patria lor. Dar răspunderea apostolică faţă de comunităţile nou întemeiate i-a condus pe acelaşi drum. Schimbările intervenite printre deţinătorii funcţiilor publice înlăturaseră între timp anumite primejdii. Acum ei puteau să adâncească şi să organizeze munca lor. Pretutindeni au sfinţit preoţi bărbaţi cumsecade şi au fixat conducători pentru comunităţi. Mai departe ei trebuiau să le bage în cap marele principiu evanghelic: "Noi trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu prin mari suferinţe". După ultimul serviciu divin de adio de la Antiohia, ei au traversat iarăşi defileele zgomotoase ale Taurusului pentru a ajunge la Perge. Aici fusese întemeiată ultima comunitate cu trofeele biruinţei a şapte cetăţi cucerite pentru Cristos. Se întorceau acasă: Salamis, Pafos, Antiohia, Iconiu, Listra, Derbe şi Perge. Însă şi cu un alt câştig preţios se întorcea Paul acasă din această primă călătorie misionară: datorită suferinţelor, el învăţase să-şi potolească inima sa furtunoasă şi temperamentul său aprins sub înrâurirea suferinţelor, să se plece sub jugul blândeţii lui Cristos şi să aibă o răbdare de neclintit.

© Editura Sapientia