SFINŢII

CAPITOLUL II

ANII DE MATURIZARE.
PRIMELE ÎNCERCĂRI MISIONARE

6. Marea schimbare
Fap 9,1-19; cf. Fap 22,5-11; 26,12-18;
1Cor 15,7; 9,1; 2Cor 4,6; Gal 1,12.15-16;
Ef 3,3; Fil 3,12; 2Tim 1,9

Când Paul aruncă o privire asupra vieţii sale, el o vede împărţită în două: Viaţa fără Cristos şi cea în Cristos. Ne apropiem acum de marele eveniment care le separă. Ne apropiem plini de respect, cu intenţia de a-l explica puţin din punct de vedere psihologic şi istoric.

Ierusalimul fusese curăţat de creştinii elenişti. Unii se refugiaseră la Iope, pe unii îi instruia Petru, de alţii, în Samaria, se ocupa Filip. Unii ajunseseră la Damasc, alţii în Siria Orientală sau chiar în Fenicia, Cipru şi Antiohia. Curentul refugiaţilor se îndreptase spre Damasc, una dintre cele mai importante colonii israeliene. Credinţa miilor de israeliţi era, deci, ameninţată prin sosirea acestor creştini. Iată că, într-o frumoasă dimineaţă, Paul ieşi călare pe poarta Damascului, în fruntea unei trupe bine înarmate. Grupul trecu prin faţa mormântului lui Ştefan.

Saul era ca un vânător pasionat, dar el nu era unicul vânător în acele zile. Un altul, Domnul, era pe urmele sale. Saul credea că urmăreşte, dar el însuşi era urmărit. Este imposibil ca Saul să-i scape lui Dumnezeu în cursul acestei călătorii, deoarece el se găsea în afara vârtejului marelui oraş. Nu era nimeni cu care să se întreţină. Şase zile de călătorie solitară, şase nopţi de gândire. Vrând-nevrând, el e silit să stea în faţa tribunalului propriei sale conştiinţe.

Critica ostilă supranaturală încearcă să explice convertirea lui Saul şi concepţia sa nouă despre Cristos într-un mod exclusiv psihologic, sprijinindu-se pe elementele scoase din mistica greacă, din anumite expresii mitologice ce vorbesc despre "un om ceresc", din spiritualismul stoic şi iudaismul liberal al şcolii lui Gamaliel, datorită darurilor profetice şi dispoziţiilor sale ereditare, care i-au permis să integreze toate impresiile primite în sinteze geniale; că Paul ar fi călăuzit la noua sa concepţie, amestecând aceste diferite elemente pe timpul unei oarecare experienţe mistice cu Dumnezeu. Se vorbeşte chiar de un creştinism anterior botezului său. Ceea ce ar justifica întrebarea: care era concepţia despre Mesia în sânul iudaismului contemporan lui Saul? Era un mic grup de israeliţi, adânc religioşi, în care nu era nici un vicleşug (In 1,47). Potrivit spiritului profetismului autentic, ei aşteptau de la Mesia o schimbare religioasă, o împăcare cu Dumnezeu, datorită suferinţelor sale mântuitoare. Luminaţi de Sfântul Duh, ei ajunseseră până la Isus. Imaginea curentă şi rabinică despre Mesia era formată din visuri politice. Când un popor este robit, secole de-a rândul el începe să viseze, asemenea unui prizonier în închisoarea sa. Se formează un mesianism politic. În felul acesta, iudaismul s-a dezvoltat într-un sens absolut greşit, el a lăsat să decadă religia profeţilor. Mesia iudaismului de mai târziu nu mai era omul durerilor, descris de Isaia, ci o fiinţă îmbrăcată în acelaşi timp în slavă cerească şi pământească, un om de stat, un războinic neînvins, care nu ar fi părtaş nici la slăbiciune nici la neputinţa omenească şi, mai ales, la moarte. Un erou suprauman nu se lăsa înfrânt de potrivnicii săi, el nu se lăsa răstignit. El vine pentru a domni, a judeca, a-i distruge pe duşmanii săi, a întemeia o împărăţie şi a stabili o pace universală. Chiar grupul ucenicilor nu a reuşit să se debaraseze cu totul de anumite vise pământeşti (Mc 9,22). Oare sperau ei să ocupe într-o zi câte un post de ministru la dreapta şi la stânga lui? Oare Petru nu i-a făcut reproşuri Învăţătorului său, când acesta şi-a prezis suferinţele? (Mt 16,22; Mc 8,33). Şi cât necaz a avut Isus cel înviat ca să deschidă ochii ucenicilor de la Emaus! "Oare nu trebuia Mesia să îndure aceste suferinţe?" (Lc 24,26).

Aceasta era, deci, ideea mesianică ce frământa mintea lui Saul. Răstignirea dovedea în ochii săi că Isus era un Mesia fals şi-i arăta drept mincinoşi pe partizanii lui. În ceea ce priveşte ideea unei fraternităţi între evrei şi membrii unei alte rase, aceasta îi apărea ca ceva de nesuferit. Trebuie să avem în faţă toate aceste consideraţii pentru a aprecia just izbucnirea concepţiei creştine în mintea lui Saul.

În sfârşit, iată că se întinde înaintea lui câmpia Damascului, o oază verde străbătută de apele cristaline ale Baradei şi Pharpharului. Oraşul cenuşiu ca perlele cu un colier de rodii, palmierii şi copacii erau aţipiţi sub soarele arzător de amiază, care-i învăluia într-o lumină scânteietoare, strălucitoare de albeaţă. Pe Saul începea să-l doară ochii, deşi avea un văl de culoare deschisă ce-i acoperea capul. Oare nu la fel s-a petrecut şi cu Moise, când a văzut rugul arzând în deşert? Atunci s-a petrecut evenimentul pe care nimeni nu-l va putea explica vreodată. Din cer a strălucit în jurul său o lumină orbitoare; caii au sărit şi s-au aruncat într-o parte. Se aude un zăngănit metalic şi Saul zace la pământ. Un cerc de foc se strânge asupra lui. În apariţia de foc el vede o faţă ca aceea a unui "om ceresc"(1Cor 15,48). Şi o voce îi vorbeşte în limba sfântă a părinţilor săi (Fap 20,14): "Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?"

E oare ceva uimitor de a-l vedea pe Saul clătinându-se sub lovitura de măciucă a acestei noi cunoştinţe? Nu se ştie cât timp i-a trebuit ca să-şi pună această întrebare, care trădează mai curând o uimire fără margini decât o îndoială. "Cine eşti tu, Doamne?" Dar iată că apare cuvântul eliberator: "Eu sunt Isus", apoi, ca un dulce reproş, "pe care tu îl prigoneşti!"

Atunci a ţâşnit din adâncul fiinţei sale un izvor ale cărui ape i-au inundat sufletul de această "lumină în care a strălucit cunoaşterea slavei lui Cristos"(2Cor 4,6). Isus a răsărit în lumina credinţei. În sufletul său se născuse o forţă misterioasă; începea o viaţă nouă, intra într-o lume superioară. Era o capitulare totală a spiritului şi a voinţei, a acestei citadele care îi rezistase lui Dumnezeu; era o supunere totală a gândurilor spre a asculta de Cristos (2Cor 10,5). Niciodată el nu va avea nici cea mai mică îndoială asupra celor ce trăiesc în aceste câteva clipe. Convingerea sa va rămâne nezdruncinată. El îl văzuse în chip real pe Cel Înviat şi vorbise cu Dânsul.

Dar iată că Saul îşi revine: un bărbat de acţiune. "Doamne, ce vrei să fac?" Când Saul s-a ridicat de jos, era pentru totdeauna ucenicul credincios al lui Cristos.

Şi-a dat seama că: "nu depinde de cel ce vrea sau de cel ce aleargă, ci de mila lui Dumnezeu" (Rom 9,12). Apariţia lui Cristos cel înviat îi va dovedi eroarea sa cu privire la mesianitatea lui Cristos, neputinţa sa morală şi religioasă. Fără apariţia lui Cristos cel înviat, Saul niciodată nu ar fi învins "scandalul crucii", adică concepţia iudaică a lemnului de batjocură. Numai învierea putea să îndepărteze acest obstacol-scandal, după cum a făcut-o şi pentru ceilalţi discipoli. Faptul că Cristos cel înviat i-a apărut nu sub trăsăturile Aceluia care pedepseşte şi se răzbună, ci "cu o faţă plină de seninătate şi de milă" (Tit 3,5), asta l-a întărit în ideea că mânia lui Dumnezeu împotriva oamenilor se schimbase în iubire datorită celui Răstignit, "Mielul lui Dumnezeu", vestit de profeţi.

De la evenimentul petrecut pe drumul Damascului şi până la profesiunea de "credinţă în cruce" (Gal 6,14; Fil 2,8) nu este decât un pas. Crucea devine semnul mântuirii noastre. "Scandalul" s-a transformat în "puterea" lui Dumnezeu

În faţa unei asemenea convertiri e inutil să mai recurgem la explicaţii psihologice. Nu poţi demonstra ca fiind ceva dinăuntru. Este o "moarte mistică" ce se produce într-o noapte mistică. Ea e tot atât de misterioasă ca şi viaţa nou-născută în sânul mamei. În sensul adevărat al cuvântului, e o a doua naştere. Aşa a simţit-o Paul. Tocmai la caracterul subit al acestei naşteri face aluzie cuvântul ciudat: "Celui din urmă mi s-a arătat şi mie, ca unuia născut înainte de vreme" (1Cor 15,8).

Apariţia de la Damasc stă la baza celor 4 teze pauline. 1) Cel Înviat este Mesia şi toate profeţiile s-au împlinit în persoana sa. 2) Cristos este Dumnezeu, fapt de neconceput pentru iudaism din cauza prejudecăţilor sale cu privire la Mesia. La Damasc, Paul recunoaşte identitatea dintre Isus cel pământesc şi Fiul lui Dumnezeu cel preexistent, spiritual şi veşnic. 3) Locuirea mistică a lui Cristos în credincioşii săi ca într-un corp aparent pământesc (Fap 9,5; 1Cor 12,13; Ef 5,30). În aceste clipe i-a fost revelat sensul formulei "în Cristos Isus ". Suntem, aşadar, la izvoarele misticii pauline cu privire la Cristos şi la Biserica sa, ale cărei începuturi le găsim tocmai în copilăria sa. 4) Chemarea sa ca apostol al păgânilor. Apariţia de la Damasc a fost o vedenie de chemare şi ea poate fi asemănată vedeniilor inaugurale ale marilor profeţi. De acum înainte, Paul nu mai poate alege între a tăcea sau a-l vesti pe Cristos. "A predica evanghelia este pentru mine un titlu de glorie, este o obligaţie ce-mi revine şi «vai mie de nu o voi face»" (1Cor 9,16).

Dar, mai presus de toate, în sufletul lui Paul este un gând, un sentiment predominant: el se simte profund pătruns de dragostea iertătoare şi de neînţeles a lui Cristos. Că Domnul a venit la ucenicii săi iubiţi după înviere, asta era de aşteptat. Dar faptul că el apare acestui avortat, duşmanului său celui mai înverşunat (1Cor 15,7), faptul că l-a ales din sânul maicii sale, că l-a urmărit ani de zile cu privirea sa iubitoare (Gal 1,15), că l-a iubit pe el în primul rând şi că s-a jertfit pentru dânsul, iată ce-l uimea. Această iubire, de-acum înainte, este miezul şi steaua călăuzitoare a evangheliei sale.

Aşa s-a produs pentru Saul evenimentul pascal. A fost un duel minunat între Cristos şi făptura sa. Sfântul Augustin, care avea o mare experienţă în aceste probleme, spune, vorbind despre lupta harului la sfântul Paul: "l-a aruncat la pământ şi l-a ridicat îndată - percutiens eum et sanans, occidens et vivificans" (Sermo 14).

7. La Damasc
Fap 9, 10-22; 22,11-16

Când Saul, la porunca Domnului, s-a sculat de jos, a deschis ochii, pe care până atunci, ca spre a se arăta, îi închisese, nu vedea nimic; era orb! Iată-l în picioare şi neputincios, el, omul de temut, dibuind îşi căuta tovarăşii. Aceştia au condus încet şi cu precauţie un om zdrobit şi tăcut prin păduricea minţii, care există şi acum, până la poarta Damascului, care de atunci îi poartă numele. Ei au pornit pe o stradă numită "cea dreaptă", lungă de mai mulţi kilometri. Şi mărginită de superbe colonade corintice, ale căror resturi cimentate se pot vedea şi astăzi în zidurile unor case moderne. Au tras la hanul unui oarecare evreu numit Iuda. Acolo, Saul s-a retras într-o încăpere. Timp de trei zile el n-a mâncat şi n-a băut nimic şi a fost ca şi mort pentru lumea exterioară. Aceste trei zile, care stau între moartea sa mistică şi învierea spirituală prin botez, prezintă o oarecare analogie cu cele trei zile petrecute de Cristos în mormânt. Timp de trei zile, Saul este cufundat într-un somn mistic. Ce aştepta el oare? Cristos spusese că îi va arăta ce are de făcut.

Când un suflet se găseşte în chip radical smuls din mediul său vital de până atunci, când îi este insuflat un nou principiu de viaţă, atunci o astfel de renaştere se petrece numai în suferinţă şi căinţă. A trebuit să sufere procesul de reeducare ce avea să sfărâme orgoliul său omenesc şi să purifice metalul său cel preţios, de unde avea să iasă "vasul cel ales". Lui Saul i-au trebuit trei zile ca să se cureţe de dărâmăturile concepţiei sale anterioare. N-a ieşit la iveală nici un loc gol, un loc deşert. Un element nou îşi făcuse erupţia în sufletul său, încolţind şi crescând până la a-l cuprinde cu totul. Ce era asta? Viaţa cea nouă în Cristos! Cine citeşte scrisorile sale, acele documente unice de psihologie în literatura universală, întâlneşte la orice pagină această idee: "Dar el a avut milă de mine!" (1Tim 1,13). Un principiu al economiei divine vrea ca omul să fie condus la Dumnezeu prin aproapele său. Dumnezeu îi descoperi unui simplu credincios, Anania, starea temutului şi greu încercatului duşman al creştinilor; dar, în acelaşi timp, într-o vedenie paralelă îi descoperi lui Saul însărcinarea lui Anania. Alegerea căzuse asupra unui personaj timid, care avea, ca şi Moise odinioară, un moment de şovăială, aflând de misiunea pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu. Teama sa a fost calmată de această asigurare: "Iată că el se roagă!" Anania porneşte la drum. Timid, el a intrat în casă. Încrederea întâlneşte tot încredere. Mâinile aspre ale acestui om din popor sunt puse pe capul lui Saul. "Frate Saul, crezi tu în Isus, crezi că el este Mesia şi Fiul lui Dumnezeu?" "Frate"; ce emoţie a trezit această expresie în sufletul lui Saul, când i-a fost adresată pentru prima oară din partea unui credincios! Iată-l pe Saul, cel de odinioară, cum se aşază ca un copil la picioarele modestului Anania, împotriva căruia avea, poate, în buzunar un mandat de arestare. El primeşte prima cateheză.

Saul, care tocmai primise botezul Duhului, trebuia acum să fie asociat la comunitatea creştinilor prin botezul sacramental. Şi astfel, el, chiar mai înainte de a fi luat ceva în gură, în tovărăşia lui Anania şi a mai multor fraţi, a coborât spre Barada, acest râu care, prin numeroasele sale canale, stropeşte grădinile Damascului, ale cărui ape alimentează fântânile ce împânzesc curţile interioare ale caselor şi răspândeşte binefacerile sale atât în palatele celor bogaţi, cât şi în colibele săracilor. Aici este locul unde acest solitar a devenit membru al comunităţii "sfinţilor".

Să nu ne mire faptul că Saul a fost botezat aşa de repede. Pentru a fi botezat, se cerea în acele vremuri credinţă în marile adevăruri ale mântuirii (Fap 2,41; 8,37; 16,31; 19,5), mărturisirea lui Cristos, a caracterului său mesianic, a naturii sale de Fiu al lui Dumnezeu, a puterii sale de mântuire, a morţii pe cruce, a învierii sale şi a venirii Sfântul Duh. Instrucţiunea cu privire la viaţa lui Isus, la morală, la sacramente nu se dădea decât mai târziu şi forma deja de pe vremea apostolilor cele patru părţi ale catehezei. Saul nu-şi dădea seama de ceea ce se petrecea cu dânsul. Cu uimire constată că în sufletul său se formează structuri delicate, iar prejudecăţile de altădată îi cădeau ca nişte "solzi". Mai târziu, el va descrie acest proces de renaştere ca o moarte mistică, o îngropare, apoi o înviere în Cristos (Rom 6,3-7).

Saul se crede obligat să dea socoteală în sinagogă, în sâmbăta următoare, despre schimbarea mentalităţii sale. Acolo el îl proclamă pe Cristos ca pe acela care a realizat toate speranţele lui Israel, ca pe unul ce-a transformat viaţa omenească, ca pe unul ce-a împlinit dorinţa popoarelor şi a tuturor timpurilor. Tânăra comunitate creştină de la Damasc se compunea aproape numai din refugiaţi şi încerca să trăiască în pace cu sinagoga şi să evite orice conflict. Caracterul cu totul personal şi hotărât al acestei predici o punea într-o oarecare încurcătură. Saul a început să devină un "frate periculos". Trebuie să ne închipuim că nu numai duşmănia crescândă a conaţionalilor săi evrei, care vedeau în el viitorul duşman al religiei legale şi naţionale, dar, mai ales, atitudinea plină de teamă a celor care împărtăşeau credinţa sa îl vor decide să părăsească fără întârziere oraşul. A fost prima sa fugă. De acum încolo, viaţa-i va fi o succesiune de plecări şi de fugi, ca şi viaţa învăţătorului său.

8. În mijlocul norului
Fapte 9,20-30;
cf. Gal 1,11-12; 16-17; 2Cor 11,32-33

Asupra evenimentelor din anii următori există divergenţe aparente între povestirea lui Luca şi indicaţiile date de apostol în Scrisoarea către Galateni. În mod vădit, este o lacună în Faptele Apostolilor. Cele "câteva zile"(9,20) nu sunt suficiente pentru o activitate misionară durabilă. Apoi nu e probabil ca Paul să fi început cu acesta îndată după întoarcerea sa. Din fericire, mai târziu, Paul a fost silit, din cauza atacurilor adversarilor săi, să dea la o parte acest văl. "Îndată eu n-am cerut sfat de la trup şi sânge" (Mt 11,17), adică judecata mea omenească şi a prietenilor mei. "Nici n-am mers la Ierusalim" (Gal 1,16-17). Ce ar fi căutat el acolo? Amintirea nebuniei sale era prea proaspătă. Situaţia sa faţă de cei 12 ar fi fost foarte delicată, şi şi-ar fi pus viaţa în pericol din cauza Sinedriului. "Eu m-am dus în Arabia". Cuvântul Arabia avea pe atunci o sferă mare şi cuprindea întreaga peninsulă arabică până în sus la Damasc şi chiar până la Eufrat.

Cu sufletul plin de cele mai puternice impresii, amintindu-şi de instrucţiunile şi învăţămintele pe care le primise în cercul celor credincioşi de la Damasc, având şi o Biblie pe care, pe cât posibil, o purta mereu cu sine, iată-l pe Paul solitar, îmbrăcat ca şi beduinii, cu o haină albă largă, cu o centură de piele şi un văl colorat. El străbate o regiune sălbatică, fără arbori, care va fi mai târziu locul ales al eremiţilor şi al stiliţilor. Acest timp de reculegere de aproape trei ani a fost pentru Paul epoca cea mai fericită din viaţa sa. Aici, sub conducerea Duhului lui Cristos, se realiză adânca transformare în sufletul lui Paul, la care face aluzie în Scrisoarea către Filipeni (3,7-11). "Dar cele ce au fost câştiguri pentru mine, pentru Cristos le-am socotit drept pagube. Ba, mai mult, eu consider că toate lucrurile sunt pagube faţă de cunoaşterea lui Isus Cristos, Domnul meu, pentru care de toate m-am lepădat!"

Din această metamorfoză a conştiinţei sale, înainte de toate, se impun două aspecte: noua sa cunoaştere despre Cristos şi noua sa concepţie despre credinţă.

1. Concepţia nouă pe care apostolul şi-o face despre Cristos se leagă foarte strâns de experienţa de la Damasc. Chiar din perioada când era fariseu, Paul avea cunoştinţe istorice destul de exacte cu privire la Isus şi le adăugase felului său personal. Deşi exista un şir de elemente istorice şi exegetice deja pregătite în mintea lui, totuşi nu erau decât fragmente disparate, neglijate ca "piatra unghiulară, pe care au aruncat-o zidarii". Dar la ce ar fi folosit toate acestea fără un principiu unificator şi coordonator cu un scop nou, superior? Pentru aceasta, era într-adevăr nevoie de o minune a harului. Factorul care a unit elementele contradictorii şi a făcut ordine în haosul din sufletul său a fost un principiu vital, nou, aşa cum o spune el însuşi. "Trecutul a dispărut, acum e o lume nouă." (2Cor 5,17). A fost sfânta "Pneumă", care-şi trimitea razele de pe faţa lui Cristos în inima sa. (2Cor 4,6). Acest lucru ne face să înţelegem de ce nu a socotit necesar, după convertirea sa, să strângă de la apostolii din Ierusalim date istorice despre Cristos. Doar Domnul era în stare să-i dea o cunoaştere adâncă a fiinţei sale.

Cum şi-l reprezintă noul convertit pe Isus? Asupra acestui punct noi suntem reduşi la presupuneri şi relaţii extrase din scrisorile sale. Ideea fundamentală, care i-a fost revelată la Damasc, este aceea a unei intervenţii puternice a lui Dumnezeu în istorie prin persoana lui Isus, venit pe lume pentru a-i mântui pe oameni. Isus este mandatarul lui Dumnezeu, trimisul său, mesagerul veştii cele bune. El este Mesia. Prin moartea ispăşitoare a lui Isus a început o eră nouă. Învierea este dovada divinităţii sale. El este Fiul lui Dumnezeu, nu numai prin adopţiune, aşa cum erau evreii pregătiţi să-l primească, ci prin natură, aşa precum Cristos a afirmat-o în faţa lui Caiafa. Este acel Cristos ceresc care a intervenit cu mila sa în viaţa lui Saul. El a îndeplinit pentru Saul ceea ce făcuse pentru lumea întreagă. Saul a fost chemat să contemple în faţa sa splendoarea divinităţii. Studiul profeţilor i-a descoperit din ce în ce mai mult că Isus este Mântuitorul păcătoşilor şi Răscumpărătorul lumii întregi. Chiar de acum el lua cunoştinţă de voinţa lui Cristos de a dărâma barierele dintre iudaism şi celelalte naţiuni.

Ideea pe care şi-o făcea Paul despre Cristos în vremea aceasta nu e lipsită de trăsături concrete, cu toate că el nu se adaptase la izvoarele vii ale tradiţiei orale. Lucrul pe care-l iubeşte cel mai mult, cel pământesc, este crucea, pe care el o va zugrăvi galatenilor şi pe care o va predica corintenilor, "căci eu nu am intenţionat să ştiu despre voi altceva decât Isus Cristos, iar pe acesta răstignit" (1Cor 2,2). Apoi el e mişcat de sărăcia lui Isus, de lepădarea de sine şi iubirea faţă de oameni, de felul cum îşi împlineşte misiunea sa divină (Fil 2,6-10). Acum el simte ce înseamnă a fi creştin; înseamnă a fi cucerit şi dedat lui Cristos. Paul îl cunoaşte pe Isus ca persoană istorică cu legăturile sale omeneşti; descendenţa trupească, naşterea, rudenia, pe scurt, tot ceea ce este condiţionat de această lume efemeră. Prin moartea sa, Cristos s-a despuiat de orice condiţie omenească şi acum el trăieşte în viaţa cerească. În rezumat, Cristos cel istoric reprezintă fundalul, foarte vizibil, al imaginii pauline a lui Cristos.

Felul paulin de a-l vedea pe Cristos constă în a-l vedea din punct de vedere al mântuirii pe care o aduce neamului omenesc, ca un nou Adam şi cap spiritual (concepţia soteriologică a lui Cristos). Punctul său de vedere diferă de cel al sfântului Ioan, care se orientează spre ideea Logosului veşnic şi preexistent. Cine l-ar pune în contradicţie pe Paul cu Evanghelia după sfântul Ioan ar dovedi că nu a înţeles nimic din gândirea paulină. La amândoi, concepţia despre Cristos nu este rodul unei speculaţii religioase, ci o descoperire "a Duhului", o lucrare a Sfântului Duh (1Cor 2,10-16).

2. Cât de străin va fi de acum pentru Paul templul cu vestibulele şi jertfele sale! Acum el face experienţa ameţitoare a unui sentiment de forţă, care potolea neliniştea inimii sale, alungând nesiguranţa, dizolvând îndoielile şi inundându-i spiritul şi inima de căldură şi lumină. El va numi acest sentiment "pistis", credinţă. Va fi o adeziune bucuroasă şi completă a omului la căile şi mijloacele alese de Dumnezeu şi realizate prin Fiul său. Paul era nerăbdător să devină un crainic al veştii celei bune, "să vestească numele lui Isus păgânilor, regilor şi fiilor lui Israel şi să mărturisească fericirea de a fi fost cucerit de Isus Cristos" (Fil 3,12). "O constrângere apăsa asupra mea. Vai mie dacă nu voi predica!" (1Cor 9,16).

Şi iată că într-o zi a apărut la Damasc omul cu fruntea galbenă de gânditor, cu trăsături discrete, cu ochii adânciţi, a căror privire părea că vine de foarte departe, încărcată de vedenii minunate. Multe lucruri se schimbaseră la Damasc. Oraşul nu mai era sub administraţia romană. Rânduiala fermă care domnise sub Tiberiu încetase. Politica noului împărat era să redea popoarelor din Orient autonomia şi regii lor. Legatul imperial Vitelius tocmai cedase regelui nabateilor, Aretas de Petra, fără nici o împotrivire, Damascul. În acest timp, un şeic nabateu locuia în oraş în calitate de comandant de ţinut, asistat de o bandă de beduini sălbatici, coborâţi din Hauran. Stăpânii cei noi căutau să-i câştige pe evrei, făcându-le diferite concesii în ceea ce priveşte autonomia lor. Ei le dădeau mână liberă pentru actele de violenţă săvârşite în numele religiei.

Când Saul s-a prezentat sâmbăta următoare la sinagogă, spre marea mirare a evreilor, el a cerut cuvântul spre a demonstra, bazat pe textele luate din profeţi, că Isus este Mesia şi că el trăieşte. Deodată, sute de pumni l-au ameninţat. Unii strigau: "Oare nu este acela care altădată îi prigonea la Ierusalim pe cei ce mărturiseau acest nume şi care a fost trimis de marele sfat în acest oraş spre a-i aresta pe creştini?" Alţii ameninţau: "Puneţi mâna pe el, căci este un apostat!" Cu mare greu a putut scăpa. În curând, s-au găsit nişte conjuraţi care au făgăduit să-l ucidă pe apostat, de îndată ce se va arăta pe străzile oraşului. A fost uşor să-l cumpere cu bani pe etnarhul arab. El a pus străjeri la toate porţile oraşului pentru a-l prinde pe fugar. Deghizat în haine de ţăran ori de conducător de cămile, el e însoţit de câţiva fraţi pe străzile înguste spre o casă construită lângă zidul înconjurător, care avea o fereastră la etajul de sus, ce dădea spre câmpie. Paul se ghemui cu greu într-un coş, unde este bine fixat, fiind apoi coborât pe lângă zid cu ajutorul unor funii puternice. Ajuns jos, el iese din coş şi iată-l traversând grădini, canale de irigaţie, ferme, pentru a ajunge, în fine, la drumul cel mare ce duce spre sud, spre "via maris".

9. La Biserica mamă din Ierusalim
La Ierusalim: Fap 9,26-30
Viziunea din templu: Fap 22,17-21;
cf. Gal 1,18-24

Dar unde să meargă? I se deschideau două căi. Una ducea spre nord, la Tars, patria sa. Dacă ar fi ales această cale, el ar fi rămas fără un contact cu apostolii şi, din cauza caracterului său înclinat spre asprime şi deprins să domine, ar fi devenit o ramură sterilă. Aşa s-a născut în el dorinţa de a-i face o vizită lui Petru şi de a lua legătura cu Biserica primară. Nu e nici o îndoială că Paul era la curent cu activitatea pământească a lui Cristos. Dar numai la Ierusalim putea să afle amănunte, să asculte povestirea amintirilor încă recente şi să cunoască chiar originalul cuvintelor Domnului. Îi lipsea încă ceva: trebuia să înveţe să cunoască liturghia, aşa cum era practicată în comunitatea de la Ierusalim, să se familiarizeze cu tradiţia în ceea ce priveşte botezul, catecumenatul, celebrarea cinei de pe urmă. De aceea, Duhul lui Isus, în care de multă vreme era deprins să se încreadă, l-a dirijat spre sud, spre Ierusalim.

Chiar şi la Ierusalim situaţia se schimbase mult. După ce au aşteptat în zadar întoarcerea sa timp de 3 ani, Sinedriul slăbise treptat, prigoana şi creştinismul acoperiseră ţara cu o reţea întreagă de comunităţi.

Paul avea la Ierusalim o situaţie foarte dificilă, atât faţă de evrei, cât şi faţă de creştini. Aceştia din urmă nu aveau încredere în el. Unii considerau întoarcerea lui ca o nouă tactică de luptă şi se ţineau departe de dânsul. Numai unul singur l-a înţeles, un elenist de curând convertit şi vechi tovarăş de şcoală; el putea să-l înţeleagă mai bine decât oricare altul. Acesta era Barnaba, unul dintre personajele cele mai simpatice ale Bisericii primelor veacuri. Datorită iubirii şi a puterii sale de a citi în suflete, el fusese supranumit "fiul mângâierii". Privirea sa inspirată a descoperit în fratele părăsit un suflet mare de apostol. Mâna sa intervine în mod prietenesc pentru prima dată în viaţa lui Paul. El l-a scos din izolare şi l-a prezentat apostolilor celor mai de seamă: Petru şi Iacob. În felul acesta, Paul a intrat în cercul ucenicilor; în urma acestui act de caritate s-a dezvoltat una dintre cele mai frumoase prietenii din istoria Bisericii. Paul nu a făcut acum cunoştinţă cu ceilalţi apostoli. Probabil că ei se găseau atunci în comunităţi exterioare. Paul venise, în special, pentru a-i face o vizită lui Chefa, cum îi plăcea lui să-l numească pe Petru; pentru a-i face cunoştinţă cu dânsul şi pentru a fi iniţiat de către el în tradiţia cea vie a Bisericii primare. Timp de 14 zile, apostolii s-au întreţinut mereu. Ce scene dramatice trebuie să fi fost acele convorbiri dintre cei doi ucenici înfocaţi ai lui Cristos: Paul, atent ca şi Nicodim, urmărea toate cuvintele lui Petru, care-i povestea până noaptea târziu istoria celor trei ani minunaţi. Şi această prietenie a dăinuit - în ciuda câtorva neînţelegeri trecătoare - până la martiriul suferit împreună.

Ideea despre Cristos, pe care Paul o descoperise în vedenie şi în meditaţiile sale din deşert, îşi găsi o bază în tradiţie prin acest contact de 14 zile cu Petru. În afară de aceste 14 zile, Paul va avea mai târziu o legătură continuă cu ucenicii apropiaţi ai Domnului; Barnaba, colaboratorul său vreme de mai mulţi ani; cu Sila, tovarăşul său de călătorie, cu Marcu, viitorul biograf al lui Isus; cu Iacob, Ioan şi diaconul Filip. Plecând de la scrisorile sale, putem deduce de ce natură au fost convorbirile sale cu aceste personaje. În cap.15 din Scrisoarea întâi către Corinteni, Paul ne arată, de exemplu, că el a cules informaţii serioase cu privire la învierea lui Cristos şi la apariţiile sale.

Dacă apropiem detaliile pe care Paul nu face decât să le menţioneze în scrisorile sale, şi pe care probabil că le-a dezvoltat mult în catehezele orale, obţinem o prezentare a vieţii lui Isus, care denotă o cunoaştere exactă a amănuntelor vieţii sale pământeşti, începând cu genealogia şi sfârşind cu înălţarea sa. El vede în Isus modelul şi învăţătorul, prietenul şi maestrul său. Dar mai presus de toate este crucea, drama de pe Golgota. Iată ce se află în centrul meditaţiei sale. Ajungem să reconstruim întreaga profesiune de credinţă apostolică cu citate scoase din scrisorile sale. De asemenea, Paul ne-a păstrat cu fidelitate anumite cuvinte rostite de Isus, cum ar fi cele ale orânduirii sfintei Euharistii, chiar mai exact decât Matei şi Marcu, cele cu privire la trimiterea ucenicilor (1Tim 5,18) şi doctrina indisolubilităţii căsătoriei. Tot lui Paul îi datorăm salvarea de la uitare a următoarelor cuvinte ale lui Isus: "Mai mare fericire este să dai decât să primeşti" (Fap 20,35). Un şir lung de tradiţii îl lega pe Paul de comunitatea primară şi de Isus cel istoric şi el putea să se laude că poseda la fel "Duhul Domnului" (1Cor 7,40).

Este evident faptul că Paul nu şi-a petrecut tot timpul şederii sale la Ierusalim numai cu Petru. El era o fire combativă, se simţea împins să dea mărturie despre adevărul cunoscut şi dobândit. Sinagoga liberţilor devine atunci teatrul dezbaterilor extrem de violente între el şi vechii săi colegionari. N-a lipsit mult ca să aibă aceeaşi soartă ca şi Ştefan. Grupul ucenicilor tremura pentru viaţa lui, dar şi pentru a lor. Până atunci ei se feriseră cu grijă de orice conflict cu fariseii, dintre care un număr destul de mare trecuse de partea lor. Încetul cu încetul, se forma un iudeo-creştinism destul de original, unde problema valorii Legii lui Moise era un tabu, şi iată că vine acest om imprudent! Acest om fără compromisuri. Pentru acest teren dificil, Paul nu găsise încă metoda misionară potrivită. Caracterul său era încă prea nepotrivit. Încercarea s-a terminat cu un eşec mai grav ca cel de la Damasc. El a simţit aceasta în chip dureros. În cuvântarea sa de apărare, adresată iudeilor, după arestarea sa (Fap 22,17), el povesti cum s-a dus la templu ca să-şi deschidă sufletul în rugăciune: "Doamne, nimeni nu vrea să mă asculte. Ei mă cunosc prea bine". Numai ordinul categoric: "Grăbeşte-te şi ieşi cât mai repede din acest oraş. Vreau să te trimit la neamuri îndepărtate" l-a salvat pe el şi i-a ferit pe fraţii săi de o nouă catastrofă.

Pretutindeni era urmărit de oameni înarmaţi cu pumnale. Ucenicii l-au ajutat să fugă în chip tainic la Cezareea, oraş în afara jurisdicţiei iudaice şi punct de trecere a numeroase linii maritime. I-a fost interzis de a poposi în calea-i şi de a vizita vreo comunitate. "Aşa am rămas eu necunoscut de comunităţile din Iudeea". De la Cezareea, Paul a trecut prin Tir şi Sidon spre a se duce la Seleucia, aproape de Antiohia; el a străbătut Siria şi Cilicia (Gal 1,22) şi a ajuns, făcând un oarecare înconjur, în oraşul său natal, Tars.

10. Anii liniştiţi de la Tars
Drumul spre Tars: Fap 9,30-31
În Siria şi Cilicia: Gal 1,21
Descoperiri şi chipuri: 2Cor 12,2-5

Motivele de ordin psihologic militează în favoarea unei perioade de inactivitate exterioară de trei sau patru ani, timp în care Paul ar fi aşteptat în reculegere o nouă chemare de la Dumnezeu. Răbdarea şi încrederea lui Paul erau puse la încercare. Nimic nu este mai greu în viaţă decât să te simţi de prisos, nefolositor sau prea puţin ocupat în slujba lui Dumnezeu, atunci când eşti în plinătatea forţelor tale. Nimic nu este mai greu decât arta de a-ţi păstra forţele şi talentele pentru o lucrare pe care ţi se pare că Dumnezeu ţi-o refuză. Paul trebuia să dispară şi se părea că totul ar fi mers mai bine fără dânsul. Citadela şi meterezele amorului propriu trebuiau să fie aruncate la pământ, pentru ca Dumnezeu să-i poată încredinţa lui Paul o misiune uriaşă. Când supunerea la voinţa divină a fost completă, când el s-a aşezat pe ultimul loc în Biserica creştină, atunci a auzit invitaţia: "Prietene, urcă-te mai sus!"

În apropiere de Tars este o peşteră în care, după o veche tradiţie, Paul ar fi petrecut ca eremit anii ce au urmat. Cu toate acestea, noi îl găsim cu mai multă probabilitate în strada ţesătorilor de corturi, în cartierul evreiesc al Tarsului. Ce bine i-a prins acestui fiu de fariseu meseria de ţesător! Această meserie pe care o practicase în Arabia, cum va face mai târziu în timpul călătoriilor sale misionare, îl va face independent de orice ajutor străin. Nu putem subaprecia importanţa şederii în Arabia şi a acestor ani petrecuţi la Tars; ei sunt la originea dezvoltării lăuntrice şi a maturizării teologice a sfântul Paul. Când Paul vorbeşte în scrisorile sale, în mod exclusiv, despre "evanghelia sa", tocmai aici trebuie să-i găsim începuturile. Desigur că şi ceilalţi apostoli meditau asupra persoanei lui Isus; întruparea, misiunea, crucea şi învierea sa, opera sa mântuitoare. Dar cu trecerea timpului, legăturile pe care le-au avut timp de trei ani cu Isus le apăreau din ce în ce mai mult ca un vis; era ca şi cum ochii lor ar fi fost răpiţi de o vrajă. Lucrurile vor fi cu totul altfel pentru rabinul de odinioară. Paul se simte împins să cerceteze până în profunzime cele mai ascunse mistere, "unde îngerii doresc să pătrundă cu privirea" (1Pt 1,12).

Noi ne-am familiarizat deja cu mai multe izvoare ale viziunii pauline despre Cristos şi cu mistica credinţei sale. Mai presus de toate este evenimentul de pe drumul Damascului; el este lumina iniţială, izvorul creator, care va curge în întreaga sa viaţă cu o intensitate ce nu va mai slăbi. Apoi e curentul cel mare al tradiţiei care-l leagă pe Paul de Biserica primară. În sfârşit, studiul adâncit al Vechiului Testament, a cărui lumină o foloseşte pentru a explica faptele noi, şi invers, explică obscurităţi ale acestuia prin lumina cea nouă a evangheliei. Ceea ce el cunoştea în calitate de învăţat al Legii din Vechiul Testament, despre crearea lumii şi chemarea lui Abraham, se armoniza de minune cu noua descoperire a lui Cristos, într-un acord care-i îi umplea sufletul de uimire şi adoraţie. La aceasta se adăugau acum descoperiri şi viziuni din ce în ce mai frecvente, pe care Cel Înviat i le făgăduise şi pe care el se bizuie în scrisorile sale (2Cor 12,1).

Cum trebuie să ne închipuim aceste revelaţii? Întrebarea se aseamănă cu alta: Ce direcţie ia fulgerul? Ce cale a luat inspiraţia? Ca regulă generală, ea are două căi: fie cu ajutorul imaginaţiei religioase, prin simbol, fie cu ajutorul raţiunii, prin intuiţie sau viziune. La profeţii din Vechiul Testament se făcea referire adeseori prin mijlocul simbolurilor, al căror sens ascuns era lămurit printr-o iluminare internă sau rămânea obscur. E probabil că la Paul descoperirile se prezentau sub formă de viziune internă. Era perceperea pe loc a unui complex de adevăruri şi cunoştinţe, de premise şi deducţii ce se prezentau spiritului printr-o vedenie unică, cu certitudine intimă, şi evidenţa originii lor divine.

Cunoştinţele dobândite în felul acesta au fost aranjate cu forţa constructivă a unui gânditor. Contemplarea perseverentă îi permite să asimileze în chip spiritual rodul viziunii sale şi să-l rezume în câteva teze principale. Anii petrecuţi la Tars i-au permis să-şi facă o idee exactă despre situaţia religioasă a lumii şi despre importanţa morţii şi învierii lui Cristos cu privire la mântuire. În lumina acestei cunoaşteri noi, el reface drumul întortocheat şi eronat parcurs de omenire, chiar de la începutul ei. Dumnezeu le dovedise păgânilor existenţa sa, dar ei n-au tras concluzii practice. Din lumea care nu trebuia să fie pentru ei decât o imagine a lui Dumnezeu şi-au făcut o divinitate, şi astfel au făcut greşeli mari. Evreii, în afară de raţiune, beneficiază de revelaţie, de lege, de profeţi şi cărţi sfinte. Dar ceea ce-i privilegia faţă de celelalte naţiuni le deveni fatal din propria lor vină. Aşa precum păgânii au adorat creaţia, iudeii au zeificat şi adorat Legea.

Cum poate un om, un păgân, să iasă din această situaţie disperată şi să treacă la o viaţă creştină? Paul îşi revede în gând propria sa experienţă de convertire. Ce se petrece în el? În răspunsul său, el ne expune, prin una din acele viziuni profunde, care-i sunt proprii, însăşi esenţa creştinismului, mai clar decât oricare dintre sinoptici. Astfel, Paul se înrudeşte cu evanghelistul Ioan, care a exprimat aceeaşi idee în parabola seminţei de grâu care moare şi în cea a viţei de vie şi a mlădiţelor. Această doctrină se rezumă în formula: comuniune de viaţă cu Cristos. Printr-o intervenţie creatoare a lui Dumnezeu, se petrecu în el o transformare până în adâncul fiinţei sale. N-a fost numai dezvoltarea unor oarecare virtuţi religioase, ci o ruptură esenţială cu trecutul, o nouă orientare pe toată linia. Această schimbare nu poate fi exprimată decât printr-o antiteză: moartea şi viaţa. Ceea ce este omenesc în el a suferit cu adevărat moarte (Rom 6,24; Gal 2,20; 6,14; Col 3,3) şi a fost asociat cu etapele existenţei terestre a lui Cristos: moartea, îngroparea, învierea. O nouă fiinţă a înviat în Cristos şi pe viitor ea se găseşte în comuniune de viaţă şi de moarte cu Cristos.

Orice creştin străbate într-un fel mistic spaţiul şi timpul, graţie credinţei şi botezului; el este încorporat în viaţa şi învierea lui Cristos şi devine o "fiinţă" nouă în Cristos cel glorios, în virtutea unicului act mântuitor făcut de dânsul. Existenţa-i esenţială, deşi ascunsă, se odihneşte de acum în Cristos; ea este smulsă din mâna lumii şi a păcatului; ea e transportată din îndepărtare într-o apropiere de Cristos (Ef 2,13). Această transplantare în Cristos (Ef 2,6) este efectul puterii eliberatoare a morţii lui Cristos. Ea nu este o simplă declaraţie a lui Dumnezeu, ci un eveniment real, deşi misterios, care se săvârşeşte în sufletul celui credincios. Creştinul "l-a îmbrăcat pe Cristos" (Gal 3,27). Pentru Paul aceste lucruri nu sunt nişte metafore, ci nişte realităţi, mai reale decât diferitele faze ale vieţii sale. Toate aceste lucruri cu caracter mistic, aceste transformări spirituale scapă logicii curente şi ele nu pot fi exprimate decât prin paradoxul care ne aminteşte de "nebunia crucii".

Această unire cu Cristos este nervul vital al teologiei sau moralei pauline. Sistemul dogmatic al apostolului trebuie analizat din acest punct de vedere, căci de aici el îşi scoate unitatea şi coeziunea. Pentru Paul, Cristos este începutul, centrul şi sfârşitul. Toate lucrurile sunt în el, prin el şi pentru el. Nu e numai Isus cel istoric, ci e, în acelaşi timp, şi Cristos cel pământesc şi Cristos cel care a existat din veci în sânul preasfintei Treimi şi Cristos cel glorificat, contemplat într-o singură viziune. Aici suntem în inima doctrinei pauline. Acesta este sensul cuvântului adânc în Scrisoarea către Galateni: "Eu sunt răstignit cu Cristos şi, dacă trăiesc, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (2,20). Iată-ne deopotrivă în inima creştinismului, a cărei esenţă nu este o doctrină, o morală sau un cult nou. Acestea nu sunt decât elemente secundare. Marea noutate a creştinismului este viaţa nouă acordată printr-o moarte mistică cu Cristos prin Duhul Sfânt. Nu facem decât să ghicim importanţa pe care o au pentru teologia paulină descoperirile din Tars şi din Arabia, dar întotdeauna există riscul de a le supraevalua. Acestea n-au fost nişte pseudo-viziuni, ieşite din domeniul obscur al sentimentului religios, ci efectul spiritual al revelaţiei divine în sufletul unui om atins de har. Lăudăroşenia adversarilor săi îl va sili să ridice vălul, ce acoperea nişte experienţe spirituale, despre care nu-i plăcea să vorbească. "Eu cunosc un om în Cristos care în urmă cu 14 ani a fost răpit până la al treilea cer; era oare cu trupul? Nu ştiu. Era fără trup? Nu ştiu. Dumnezeu o ştie. Şi eu ştiu că acest om a fost răpit până în Paradis şi că acolo a auzit nişte cuvinte care nu-i sunt îngăduite unui om să le pronunţe" (2Cor 12,2-4).

11. La Antiohia
Fap 11,19-24

Aşezată în partea de est a Mării Mediterane, în unghiul drept format de coastele Siriei şi ale Asiei Mici, Antiohia fusese construită la douăzeci de kilometri de mare pe malul sudic al largului fluviu Oronte. Oraşul Seleucizilor, moştenitorii gloriei lui Alexandru cel Mare, se întindea între contrafronturile munţilor Aman la nord şi Casius la sud; el se sprijinea pe flancurile înverzite ale lui Silpius şi era în legătură cu toate oraşele mai de seamă ale Imperiului Roman. Era un centru ideal pentru o Biserică ce voia să se răspândească între păgâni. Ceea ce era Tarsul pentru regiunea învecinată a Asiei Mici era şi Antiohia pentru Mesopotamia şi Arabia. Când un antiohian vorbea despre oraşul său, îi străluceau ochii de mândrie şi entuziasm. El îi descria străinului minunata stradă, împodobită de coloanele construite sub Irod cel Mare într-o viziune princiară. Era un "corso" împodobit cu patru colonade de marmoră, care formau trei străzi paralele; cea din mijloc destinată vehiculelor grele, cea din dreapta şi stânga pentru pietoni, călăreţi şi trăsurile de lux. Ea tăia oraşul în două pe o lungime de mai mulţi kilometri, de la est la vest, şi ajungea la poalele unui munte, dominat de o gigantică statuie a lui Jupiter. O stradă lată, la fel de mărginită de colonade, pleca dintr-o insulă situată în fluviu şi forma cu strada principală o imensă cruce de marmură, ce împărţea oraşul în patru cartiere. Aceste două căi erau împodobite cu capodoperele arhitecţilor greci, lucrate cu o fineţe pe care nu o vom mai putea întâlni în secolele următoare. La nord, Orontele încercuia o insulă pe care se afla vechiul palat al Seleucizilor. Aici îşi avea reşedinţa legatul imperial, deţinătorul puterii supreme asupra Orientului. El era înconjurat de întregul aparat administrativ si de statul său major. Malul nordic al Orontelui şi flancurile muntelui Stilpius erau presărate cu vilele celor bogaţi. Întregul oraş era înconjurat de un zid fortificat ce avea cam 300-400 de turnuri, capodopere ale arhitecturii greco-romane. Printr-un col forţat, zidul împrejmuitor escalada stâncile abrupte, până la coasta muntelui Stilpius, şi forma astfel o coloană dantelată cu un efect uimitor.

Oraşul se mândrea cu instalaţiile sale hidraulice. Prin intermediul unei întregi reţele de canale şi conducte, care se alimentau din apele Orontelui, şi ale căzilor cristaline ale Danei, apa îşi răspândea binefacerile în palat şi cocioabe, în numeroasele băi publice şi particulare. Numai oraşele Tars şi Damasc se mai puteau făli cu o atare bogăţie de apă.

Din punct de vedere social, Antiohia oferea, ca toate oraşele mari din antichitate, un aspect destul de trist. La un cetăţean liber puteai vedea doi sclavi. Negustorii bogaţi, industriaşii, marii proprietari, fiii familiilor bogate, patricienii de la Roma, ocupaţi sau nu în serviciile administrative şi militare, se bucurau de tot ceea ce le dorea inima.

Moleşeala egipteană, fachirismul hindus şi egiptean, imposturile orientale; iată ce era amestecat la această frontieră dintre două lumi. Ele făceau din acest oraş al Răsăritului o cloacă de depravări. Cu ajutorul descrierilor lui Libanius, Pausanias, Filostrat şi Lucian, cu aluziile făcute de sfântul Ioan Crisostomul, Renan a conturat, în stilul său atât de pitoresc, acest tablou al Antiohiei: "Acest oraş era o adunătură nemaiauzită de comedianţi, şarlatani, mimi, magicieni, preoţi făţarnici; un oraş de curse, jocuri, dansuri, procesiuni, serbări, bacanale, un lux destrăbălat, toate nebuniile Orientului, superstiţiile cele mai nesănătoase, fanatismul orgiilor. Era ca şi o visare a consumatorilor de opiu, ca o beţie a lui Sardanapal".

Cel mai dureros era că religia şi, în special, religiile cu mistere ale Orientului, acordau un scut transparent acestor imoralităţi. Religiile orientale ale acestei epoci exaltau instinctele carnale şi puterea procreatoare. Divinităţile lor, în special zeii vegetaţiei, erau mereu veneraţi sub forma unei perechi. Aşa îi întâlnim pe zeiţa-mamă Cibela, venită din Asia Mică şi pe sălbaticul Attis din Frigia, echivalentul dubletului egiptean al lui Isis şi Osiris, cultul orgiac al lui Dionisios, Sabasios, importat din Asia şi introdus la Roma prin intermediul Traciei şi al Greciei; şi acela al lui Sandan-Heracles din Tars. Imoralitatea, sub toate formele sale, însoţea frenezia prin care se celebra primăvara, într-o adevărată beţie, sărbătoarea vegetaţiei. Într-adevăr, acest oraş, mai mult decât oricare altul, avea nevoie de "vestea cea bună" a lui Cristos.

Populaţia Antiohiei se compunea dintr-un amestec de rase şi etnii. Am putea deosebi patru tipuri: mai întâi, romanul zgârcit în cuvinte, mândru de dominaţia sa mondială; apoi, grecul sau semigrecul, omul rafinat care de multă vreme nu mai credea în zei; apoi, indigenul sau sirianul moleşit, suplu şi slugarnic, care forma clasa de jos a periferiilor; în fine, cu totul izolat în mijlocul acestor păgâni, evreul. Evreii formau o colonie foarte numeroasă sub conducerea unui etnarh (Iosif Flaviu, Antiq., 12, 3). Ei făceau o propagandă activă. Toţi cei care în acest mare oraş aspirau la o religie serioasă, în special pentru femei, se duceau sâmbătă la sinagogă. Numărul de prozeliţi recrutaţi dintre păgâni era considerabil. Ei erau de două feluri: prozeliţi ai sanctuarului, care se supuneau la toată legea lui Moise, se tăiau împrejur şi, printr-un fel de catecumenat şi de botez, deveneau membri cu drepturi depline ai sinagogii; apoi "prozeliţii porţii", numiţi în Faptele Apostolilor "temători de Dumnezeu", ataşaţi de iudaism prin legături de prietenie, şi care frecventau mai adesea serviciile religioase.

Pe când Paul medita la Tars la misterul lui Cristos, sămânţa evangheliei ajunsese în porturile Iope (Yafo) şi Cezareea, şi de acolo în Cipru, Cirene în Africa de Nord şi chiar la Puteoli, aproape de Neapole şi la Roma. Ar fi greşit să credem că prima expansiune a creştinismului s-ar datora călătoriilor misionare. Instrumentele de propagandă au fost mai ales creştinii împrăştiaţi de prigoana de la Ierusalim: meseriaşi, comercianţi iudeo-creştini, aşa-zişii "elenişti". Cunoaşterea limbilor, râvna şi sârguinţa la muncă, abilitatea în afaceri le deschideau toate uşile, pe când temperamentul lor vesel şi plăcut le dădea acces la inimi. Şi totuşi, această activitate misionară era unilaterală; ea nu se adresa decât evreilor. Această exclusivitate nu provenea dintr-o rea credinţă, ci dintr-o concepţie falsă. Acestor iudeo-creştini le lipsea o vedere de ansamblu, o vedere largă şi generoasă a situaţiei. Ei i-o luaseră în nume de rău lui Petru, deoarece îl admisese în Biserică şi fără o formalitate deosebită pe centurionul Corneliu, cu toată familia sa. Petru face apel la vedenia pe care a avut-o şi le dovedeşte că Sfântul Duh, coborându-se chiar înainte de botez asupra acestor păgâni, a îndreptăţit actul său. Împotriva acestei logici nu se mai putea obiecta nimic. Dar ei socoteau cazul acesta ca ceva izolat. În ce îl priveşte pe Petru, el nu îndrăznea să tragă concluzii practice din cauza împotrivirii acelora care erau ataşaţi de lege. Simplele declaraţii teoretice nu fac să progreseze o cauză: trebuie adăugate fapte. Şi tocmai Antiohia era pe cale de a le oferi. Un grup curajos de apostoli laici din Cipru, nişte compatrioţi de-ai lui Barnaba şi alţii din Cirene, printre care Lucius şi doi fii ai lui Simon din Cirene (Rom 16,13), au fost cei dintâi pionieri ai apostolatului printre păgâni. În această citadelă a civilizaţiei, contrastul dintre evrei şi păgâni nu era aşa de evident, zidul care îi despărţea nu era aşa de gros ca în altă parte şi lucrul acestora permitea întemeierea primelor Biserici mixte, adică formate din evrei şi creştini.

Datorită traficului intens al caravanelor, vestea a ajuns în curând la Biserica din Ierusalim. S-a hotărât să se trimită o misiune la Antiohia spre a face o anchetă şi alegerea căzu pe Barnaba. Nu s-ar fi putut găsi un bărbat mai potrivit pentru această misiune delicată. Barnaba a văzut dintr-o ochire un câmp vast de apostolat. El nu se îngrijora de problemele care deveniseră subiectul unor controverse; nu vedea decât esenţialul, ca om practic, se interesa cu prioritate de suflete. Şi-a dat seama că aici este în joc "mâna lui Dumnezeu". Această expresie face aluzie la carismele, semnele şi minunile, profeţiile şi darul limbilor, la care a fost probabil martor în timpul acestor adunări de cult. El a făcut un raport pacificator la Ierusalim spre a calma spiritele, adăugând sfatul de a accepta faptele şi situaţia aşa cum se prezentau.

În mod evident, Barnaba îşi dădu seama că în felul acesta chestiunea nu era rezolvată. Problema era încă deschisă şi în fiecare clipă ea putea cere o soluţionare. Cristos nu reglementase definitiv problema valorii pe viitor a Legii lui Moise. Faptul că el însuşi a respectat Legea putea fi interpretat în chip diferit. Şi totuşi, trebuia încercată rezolvarea acestei probleme grave pe care Învăţătorul a lăsat-o ca moştenire dureroasă Bisericii sale. Barnaba nu era omul care să rezolve radical această dificultate din punct de vedere dogmatic. Dar el cunoştea omul capabil de aşa ceva.

12. Paul şi Barnaba
Fap 11,25-30; 12,1-25

Iată că, într-o zi, Barnaba vine la vechiul său prieten Paul din Tars şi-i spune: "Frate Saul, Cristos are nevoie de tine! Vino cu mine la Antiohia!" Şi i-a vorbit lui Paul despre triumful lui Cristos printre păgâni.

Fără Barnaba, Paul încet-încet s-ar fi extenuat în gândurile sale. Singurătatea şi izolarea sunt lucruri minunate, cu siguranţă, dar nu trebuie să ne folosim de ele decât din timp în timp, în mod trecător. Activitatea e aceea care-i dezvăluie omului calităţile sale. Aşadar, sunase ceasul şi pentru Paul. El îşi aflase scopul vieţii sale. Ani de zile aşteptase acest ceas şi iată că i se prezintă acum.

Putem admite că cei doi prieteni au ales calea cea mai scurtă, pe mare. Ei au coborât pe Cindus într-o corabie şi au ajuns la Seleucia într-o singură zi pe o navă comercială. De acolo s-au urcat repede pe înălţimi, de unde au putut să mai salute o dată piscurile înzăpezite ale munţilor Taurus şi Libanus. Apoi au străbătut aproape cinci ore un teren accidental acoperit mai întâi cu păduri de fagi şi lauri, cu tufişuri, oleandri şi lemn dulce, apoi cu vii şi, în sfârşit, cu livezi, rodii, piersici, portocali şi lămâi. La picioarele lor se întindea valea Orontelui, cu incomparabila ei splendoare. Fluviul scânteia ca o panglică argintie, iar vilele de pe malurile sale erau ca perlele unui colier. El era brăzdat de un mare număr de corăbii cu pânze care fâlfâiau în vânt. Se auzea zgomotul surd şi ciocăniturile din marele oraş.

Trecând prin faţa palatului rezidenţial, călătorii traversară insula Orontelui şi pătrunseră în oraş. Îndată s-au aflat în piaţa care servea ca loc de cantonament al caravanelor ce veneau din China prin Turkestanul oriental şi Ecbatana, pe vechiul drum al "mătăsii". Alături de cămile se găseau străini tuciurii. Ceva mai departe se vedeau grupuri de sclavi tineri şi bătrâni din care se foloseau şi se cumpărau mulţi la Antiohia. Barnaba l-a condus pe prietenul său direct în strada Singon, unde căpeteniile numiţi "bătrâni" obişnuiau să se adune. Saul a fost salutat cu bucurie şi respect.

Timp de un an întreg, cei doi prieteni au lucrat în sânul acestei tinere comunităţi impregnate cu totul de roua proaspătă a harului. Poate că acesta a fost anul cel mai fericit al lui Paul. Acolo adia suflul uşor de primăvară al primului an de activitate a lui Isus la Galileea, ceva din farmecul delicat al primei iubiri, parfumul care emană de pe cel dintâi câmp de activitate al unui nou preot. Acolo încă nu se cunoştea încruntarea, rutina, îngustimea de spirit; totul era deschis şi primit cu generozitate.

Paul se găsea atunci în plinătatea energiei vârstei sale. Dacă Faptele Apostolilor vorbesc deja "de un mare număr de convertiţi la Domnul" datorită lui Barnaba, să ne închipuim uşor ce elan a luat pe viitor noua comunitate. Seara, veneau la întrunirea catecumenilor sau la slujba predicii. Slujba se făcea sau pe terasa unei case particulare, la care se ajungea pe o scară exterioară, sau într-o curte aproape de vreo fântână, sau într-un portic din apropierea pieţei, sau pe o plantaţie de portocali pe malul Orontelui. Acolo Paul, predica şi învăţa. În noaptea de sâmbătă spre duminică, se reuneau pentru serviciul divin şi pentru celebrarea cinei. După pilda dată de Cristos şi urmând obiceiul iudeu, agapele le precedau pe acestea. Agapele aveau drept scop să stabilească comuniunea între fraţi, pe când Cina îi punea în comuniune cu Cristos cel ceresc. Comunitatea trăia vreme de o săptămână din această ceremonie. Exclamaţiile Maranatha! Vino, Doamne Isus! Să vină harul şi să treacă această lume!" (1Cor 16,22; Ap 22,20; Didahia, 10) răsunau până şi în îndeletnicirile zilnice. Mulţi dintre ei se duseseră odinioară la sinagogă şi trăiseră potrivit cu legea lui Moise. Dar aceasta era o povară insuportabilă! Mereu era vorba de "Nu fă asta!" "Să nu te atingi de asta!" Totul era "curat" sau "necurat". Era imposibil să accepţi o invitaţie, deoarece se putea să fii pus în situaţia de a consuma carne de porc sau nişte ţipari graşi prinşi în Oronte. Era cu neputinţă să cumperi carne de la măcelărie, deoarece putea proveni de la o jertfă adusă zeilor. Acelaşi lucru era şi cu păsările: poate n-au fost sângerate bine. Ucenicii de la Ierusalim întăriseră aceste practici. Paul şi Barnaba n-au vorbit niciodată despre ele. Paul obişnuia să spună: moartea lui Isus ne-a eliberat de legea veche.

Sub influenţa celor doi bărbaţi, Biserica din Antiohia a fost cea dintâi care s-a despărţit de iudaism. Nici Paul şi nici Barnaba n-ar fi putut spune cum s-a petrecut acest lucru. Adesea ei erau uimiţi de forţa expansivă a "grăuntelui de muştar" al evangheliei pe acest teren păgân; ai fi putut crede că era predestinat acestui sol. În oraşul de pe malul Orontelui era un lucru important de a opune culturii mondiale a elenismului o Biserică universală. Acest fapt şi-a găsit expresia în numele date la Antiohia adepţilor lui Isus; pentru prima dată, poporul, şi mai târziu autorităţile, i-au numit "christiani" (creştini). Acest nume nu vine de la evrei. Aceştia i-au numit, atât înainte, cât şi mai târziu, "nazarineni", aşa cum o fac în zilele noastre popoarele de limbă semitică. Între ei, creştinii se numeau "fraţi", "ucenici", "sfinţi", "credincioşi", "prieteni".

Biserica din Antiohia jubila de fericire. "Acolo domnea o mare bucurie", remarcă un vechi manuscris. Raportul plin de entuziasm, pe care Barnaba l-a adus la Biserica mamă de la Ierusalim, a atras de curând la Antiohia numeroşi predicatori ambulanţi, aşa-zişii "profeţi". Aceşti oameni "înzestraţi cu Duh" se bucurau de o mare stimă lângă ierarhia bisericească. Ei aveau dreptul să stea destul de mult timp în comunităţi pentru a menţine entuziasmul de la început: ei constituiau un oarecare element de libertate în Biserică. Unul dintre aceşti profeţi ambulanţi, cu numele de Agab, a adus veşti triste de la Ierusalim. Comuniunea bunurilor, preconizată la început, nu a putut să se menţină. Totuşi, la Antiohia nu s-a auzit nici o remarcă perfidă pe socoteala sfinţilor de la Ierusalim, "lipsiţi de simţul prevederii". Credinţa venise de la Ierusalim; acolo se găseau apostolii Domnului. Nu era oare ceva normal de a răspunde cu bunuri naturale la bunurile spirituale pe care le primiseră de la dânşii? Fiecare a contribuit pe întrecute. Barnaba şi Paul au fost însărcinaţi de către conducător să ducă rezultatul unei colecte la Ierusalim. Şi-au pus banii în centurile de piele şi au plecat la drum.

Se pare că la Ierusalim se împrăştiase neîncrederea în privinţa lui Paul. Prigoana, ca şi mizeria, calmase spiritele. Cei doi prieteni au găsit comunitatea de la Ierusalim într-o situaţie foarte tristă. Iacob cel bătrân, fratele evanghelistului Ioan, unul dintre cei doi "fii ai tunetului", cum obişnuia Isus să-i numească din cauza temperamentelor lor aprinse, fusese dus cu câteva zile mai înainte la locul de supliciu, din ordinul noului rege Irod Agripa I. Spre a-i împăca pe evrei cu stăpânirea sa, el a dezlănţuit o prigoană contra creştinilor din capitală. Astfel, Iacob a fost decapitat fără procedură judiciară, dintr-un simplu capriciu al regelui, aşa cum odinioară o făcuse Irod Antipa cu sfântul Ioan Botezătorul.

A doua lovitură îl urmărea pe Petru, dar nu şi-a atins ţinta. Când au sosit Barnaba şi Paul cu mica lor caravană, aducând mijloace de trai şi mari sume de bani, în afară de Iacob, "fratele Domnului", de care Irod nu îndrăznise să se lege datorită sfinţeniei sale recunoscute de iudei, ei nu mai întâlniră nici un apostol la Ierusalim. În casa Mariei, tânărul Marcu, nepotul lui Barnaba şi servitoarea cea destoinică Rode le-au povestit despre acea noapte groaznică a eliberării şi fugii lui Petru. Ei n-aveau voie să trădeze ascunzătoarea sa. Dacă cineva întreba unde este, ei trebuiau să spună "într-un alt loc" (Fap 12,17). În orice caz, Petru părăsise regatul lui Irod, ieşise din ţară şi se dusese la comunităţile din Siria.

În urma acestor evenimente, punctul central al Bisericii s-a mutat de la Ierusalim. Acest oraş a decăzut, ajungând un simplu centru episcopal. Conducerea a trecut la Antiohia, iar mai târziu la Roma.

Paul şi Barnaba au plecat, luându-l cu ei şi pe tânărul Ioan-Marcu, care trebuia iniţiat la Antiohia în evanghelizarea păgânilor. Familia Mariei Marcu era un model de viaţă creştină. Tatăl murise. Mama era una dintre bogatele ucenice ale lui Isus; avea o casă mare la Ierusalim, unde apostolii veneau şi plecau. Acea încăpere de sus, pe care o punea la dispoziţia apostolilor ca lăcaş de adunare, poate fi desemnată ca cea dintâi Biserică creştină. Unii presupun că tot ei îi aparţinea şi Grădina Ghetsemani. În felul acesta, tânărul Marcu a crescut într-un mediu apostolic, sfinţit de către însuşi Domnul. Maria Marcu cunoştea aproape toate faptele şi minunile lui Isus, ştia pe de rost multe dintre cuvintele sale, vorbea cursiv şi ştia greceşte cu o coloratură de dialect aramaic. Desigur că el a fost acela care, în noaptea patimilor, cu o manta desfăcută, pusă pe deasupra, plin de teamă pentru soarta lui Isus şi a apostolilor, se strecurase în Grădina Măslinilor şi, când soldaţii au vrut să-l prindă, şi-a lăsat haina în mâinile lor. Acesta a fost acel bărbat drept care, mai apoi, a scris Evanghelia lui Isus, conform cu predica lui Petru. Barnaba ţinea mult la tânărul său nepot. Cum îl vor fi ascultat antiohienii când el, din propria experienţă, le va fi vorbit despre viaţa lui Isus şi a apostolilor.

© Editura Sapientia