SFINŢII

CAPITOLUL X
SFÂRŞITUL

64. A doua captivitate la Roma. Testamentul
Scrisoarea a doua către Timotei

La Nicopole, Paul se găsea în drum spre Roma. Totul îl atrăgea în mod irezistibil de acest oraş, spre locul sfârşitului său tragic. Nici el nu ştia de ce. Între timp sosise Tit, care a petrecut iarna alături de Paul şi apoi a fost trimis în Iliria (2Tim 2,10). Unde şi când a fost arestat Paul nimeni nu ştie. Unii presupun că evenimentul s-a petrecut la Nicopole; alţii, în casa lui Carpus, la Troas, unde a fost silit probabil să-şi lase bagajele; alţii, la Efes, deoarece Paul vorbeşte despre infidelitatea fraţilor din Asia Mică, alţii optează pentru Spania. Mie mi se pare mai probabil că Paul, din propria iniţiativă, în primăvara anului 67, s-a dus la Roma şi acolo a lucrat un timp oarecare la reconstrucţia comunităţii. O veche tradiţie romană este în favoarea acestei ipoteze; ea şi-a găsit ecou din secolul al II-lea în Passio Petri et Pauli, atribuită lui Lin. El povesteşte că Paul şi-ar fi găsit un refugiu (hospitium) pe malul stâng al Tibrului, în a II-a regiune "ad Arenulam", în apropiere de insula Tibrului, şi că a predicat într-o şură părăsită, aproape de poarta Ostia ("horreum extra urbem"), şi că a avut ca ascultători şi soldaţi. Pe locul ultimei sale reşedinţe s-a înălţat o foarte veche capelă închinată sfântului Paul, "San Paolo alla Regola" (o ciuntire de la "arenula" = nisip, provenit din aluviunile Tibrului). Oratoriul acestei biserici, care a păstrat până în zilele noastre farmecul unei vechi tradiţii, şi săpături recente (1936) au scos la lumină temeliile unui vechi aşezământ de comerţ. Era cartierul micilor comercianţi, mateloţi, tăbăcari, olari şi grădinari. În Evul Mediu existau aici numeroase corporaţii. Probabil că în acest loc, Paul, suspectat de a fi capul unei secte, a fost arestat de poliţia romană.

Acolo unde, în forul roman, se ridica borna kilometrică de aur, spre care convergeau toate căile romane (de unde vine şi cunoscutul proverb!), se găsea la picioarele capitoliului închisoarea Mamertină, care iniţial a fost o fântână ("Tullianum"), astăzi în cea mai mare parte dărâmată. Potrivit unei tradiţii neconfirmate, Paul ar fi fost aruncat în această închisoare. A doua captivitate ne înfăţişează o situaţie mai puţin favorabilă decât prima. Paul trebuie să poarte lanţuri "ca un criminal". Antichitatea clasică şi mai puţin cea creştină sunt pline de plângeri cu privire la răul tratament al prizonierilor, cu privire la condiţiile îngrozitoare din închisorile romane, care erau "lipsite de lumină şi de o mizerie respingătoare". Chiar împăraţii caracterizau şederea în închisoare ca un teribil martiriu (cruciatus immensus). Acest om bătrân şi obosit va fi lipsit de toate. El se plânge de izolarea sa. Prietenii săi din Roma nu reuşesc decât cu greu să-l vadă. Eubul, Pudens, Lin şi Claudia îl salută cu prudenţă. Prudenţa lor se explică prin faptul că ei, potrivit unei tradiţii vechi, cunoşteau ascunzătoarea lui Petru şi că nu voiau să atragă atenţia asupra lor şi asupra apostolului. Potrivit unei legende mai curând frumoase decât veritabile, cei doi apostoli s-au întâlnit în aceeaşi închisoare. Sensul legendei e desigur acesta: când Paul suferea, Petru nu voia să fugă. Nestatornicia lui Dima i-a produs lui Paul o mare durere; acesta l-a părăsit pe învăţătorul său din teama de a nu-i împărtăşi soarta. Fraţii din Asia Mică îl părăsiseră şi ei, în sensul că nimeni nu mai venise să-l viziteze pe prizonier, aşa precum ceruse el. Paul îl numeşte aici pe Figel şi Hermogene. Singurul prieten fidel care rămâne cu dânsul este Luca. Dar iată că într-o zi, o bucurie! Un cetăţean din Efes, Onesifor, care îi făcuse servicii preţioase la Efes, l-a găsit în sfârşit, după multe căutări, în închisorile romane. Ce convorbiri trebuie să fi avut loc acolo, în închisoare, între cei doi prieteni!

Cazul lui Paul aparţinea de tribunalul imperial. Nero, acum deghizat în comediant, străbătea Grecia, iar în locul lui era teribilul Aelius, un al doilea Nero. Primul interogatoriu s-a desfăşurat într-o mare bazilică sau într-o sală judiciară din for, ale căror nume şi arhitectură supravieţuiesc prin bazilicile noastre creştine. În absidă şedea curtea, în nava centrală erau prizonierii, martorii şi avocaţii; în navele laterale şi la galerii asista publicul curios la aceste procese incitante. Mai târziu, scenografii bisericeşti vor nota interogatoriile martirilor în acelaşi loc. Paul era probabil acuzat de complicitate la "crima creştinilor din Roma", de incendierea oraşului. Descrierea interogatoriului său e scurtă, însă dramatică. El nu avea nici avocat, nici martori ai apărării. Nimeni nu avea curaj pentru aşa ceva. Probabil s-a apărat în mod strălucit, aşa încât dezbaterea s-a amânat şi el a scăpat şi de data aceasta din "gura leului". În lungul interval dintre primul şi al doilea interogatoriu, el a avut timp să se roage şi să mediteze. Gândurile sale gravitau mai înainte de toate în jurul a două lucruri care-i stăteau la inimă: Timotei şi puritatea Bisericii. Încă o dată inima bătrânului tresaltă când îşi aminteşte de Timotei. El îşi adună ultimele puteri pentru a-i scrie o scrisoare. E un cuvânt de adio către iubitul său ucenic. Paul îl face executor al testamentului său. Voia să-l mai vadă încă o dată înainte de a muri. Se teme să nu fie deja prea târziu. Îl roagă să-l aducă cu sine şi pe Marcu; în el îl vede şi îl îmbrăţişează pe prietenul său din tinereţe, pe Barnaba. În închisoarea rece, umedă şi subterană, bătrânul va fi suferit de frig. Apostolul cere să i se aducă haina veche, jerpelită, pe care o lăsase la Troas. Dar cu toate necazurile, spiritul său neobosit este activ. El regretă că nu are sfintele Cărţi, pergamentele şi notele sale. Ar fi vrut să le pună în ordine înainte de a muri şi poate să le încredinţeze lui Luca în vederea unei redactări. Privirea sa e îndreptată spre ţinta cerească. Chiar şi în închisoare conştiinţa apostolatului său nu l-a părăsit.

La bătrâneţe, gândurile se îndreptă de preferinţă spre epoca primei tinereţi. Iată că o rugăciune fierbinte de mulţumire iese de pe buzele sale. Cu emoţie se gândeşte la părinţii şi bunicii săi, care l-au crescut în frica de Dumnezeu. Altul ar fi văzut un insucces, un eşec în viaţa sa care, după nenumărate strădanii, se sfârşeşte pe eşafod. Dar Paul nu vede în toate acestea decât lucrarea providenţei! Imediat o altă imagine înlocuieşte acest gând; chipul curat al lui Timotei, aşa cum l-a cunoscut prima dată, un tânăr timid ai cărui ochi mari, de copil, în mod uimitor s-au oprit asupra lui, atunci când la Listra el zăcea plin de sânge sub o grămadă de pietre (3,11). Paul se gândeşte cu emoţie la mama şi la bunica lui Timotei, la căldura ce se revărsa din acea casă creştină. Timotei era un temperament gingaş, dulce, aplecat spre melancolie, ceea ce îl face şi mai plăcut în ochii apostolului, care îi poartă o adevărată grijă părintească. Harul ordinaţiunii sale prin impunerea mâinilor lui Paul, încă acoperite de cicatrici, poate să transforme o natură prea tandră în una plină de energie. De fapt, la mijloc e duhul tăriei şi al puterii care i-a fost dat. "Sfânta chemare a lui Dumnezeu" l-a transformat şi pe el. Şi acum, în ultima închisoare, la retrăirea acelui eveniment, Paul se ridică din nou pe o treaptă supranaturală şi deschide marile perspective ale credinţei, care dau sufletului linişte şi siguranţă în toate încercările. Fericirea noastră veşnică nu se află în mâinile noastre slabe, nici nu se măsoară după slabele noastre merite. Dumnezeu ne-a ales, nu noi l-am ales pe el. El ne-a ales şi ne alege în permanenţă până în ziua când ne va chema la existenţa şi la lumina credinţei. Prin acest act veşnic, eu sunt apostol, iar tu eşti ucenicul meu. Odinioară, Dumnezeu cel milostiv mi-a pus steagul în mâini. Acum sunt bătrân şi el cade din mâinile mele. Acum ia tu în mâinile tale steagul lui Cristos, ţine-l bine şi apoi încredinţează-l unor oameni vrednici! Fii un luptător după normele lui Cristos, un muncitor sârguincios şi credincios faţă de pământul pe care îl hrăneşte. Temelia de nezdruncinat a credinţei în faţa ereziei gnostice este dogma celor două naturi în Cristos: cea omenească, el fiind descendent din neamul lui David, şi cea divină, graţie căreia a înviat. Pentru această învăţătură, Paul vrea să sufere şi să moară ca un criminal şi, în felul acesta, să fie părtaş la suferinţele lui Cristos. Latura mistică apare întotdeauna mai reală pentru Paul decât cea vizibilă. Mai presus de toate, nici o negare a lui Cristos, nici o trădare, nici o infidelitate! Fidelitatea e trăsătura de caracter cea mai de seamă a apostolului. Dar iată că din nou se înalţă înaintea privirilor sale edificiul divin şi solid al Bisericii printre veacurile următoare. Pe faţada sa străluceşte inscripţia: "Domnul îi cunoaşte pe ai săi". Biserica este o mare familie; ea are şi copii răi. O Biserică ce nu e prigonită, care se instalează comod în lume şi caută mângâierea acestei lumi, nu poate să fie mireasa Celui Răstignit. Ea a primit de la Cristos comoara Sfintei Scripturi şi chemarea misionară. Această mângâiere îi este de ajuns.

Aşa de departe a mers apostolul. Suntem în toamna anului 67. A doua şedinţă de tribunal e aproape. Paul ştie că ea se va termina cu "intrarea sa în împărăţia cerurilor". Nu mai are nici o speranţă. "Eu sunt deja gata să-mi vărs sângele drept ardere de tot. Timpul plecării mele este aproape". El însuşi îşi compune inscripţia funerară. Aceasta este imaginea luptătorului în arenă şi a alergătorului pe stadionul lui Dumnezeu. Paul dă dovadă de un simţ autentic grecesc. El îşi aduce aminte de ceasul chemării sale, când i s-a pus pe spate chemarea de apostol al păgânilor. Atunci a făcut jurământ de credinţă şi a promis fidelitate până la moarte. El a păstrat această fidelitate din ziua în care capul său s-a aplecat sub mâna lui Anania şi până în ziua când se va înclina sub sabia călăului.

"Grăbeşte-te să vii la mine înainte de sosirea iernii!" Oare Timotei l-a mai găsit pe învăţătorul său în viaţă? Dacă Scrisoarea către Evrei a fost scrisă de la Roma, lucrul e probabil. "Ştiţi, se spune acolo, fratele nostru Timotei a fost din nou eliberat!" (13,23). Atunci el a înfruntat primejdia, a rămas lângă părintele său spiritual şi a fost părtaş la lanţurile sale.

65. "Acasă la Domnul" (2Cor 5,9)

Din scrisoarea episcopului roman Clement adresată corintenilor, scrisă cam la 30 de ani după aceste evenimente, rezultă că Paul nu a fost executat ca Petru, fără o formă juridică şi ca simplu "duşman al binelui public" (hostis publicus), ci ca un cetăţean roman, după ce fusese condamnat, în cursul unui proces regulamentar, la moartea cu sabia. Pasajul denotă o adevărată cunoaştere a evenimentelor şi ne dă impresia unui rezumat al vieţii lui Paul:

"De şapte ori în lanţuri, exilat, bătut cu pietre,
Crainic al lui Cristos în Orient şi Occident,
El a cules roadele strălucite ale credinţei sale.
El a predicat dreptatea în lumea întreagă,
S-a aventurat până la hotarele Occidentului.
Şi-a mărturisit credinţa în faţa celor ce deţineau puterea:
Aşa a părăsit această lume
Şi a ajuns în locul cel sfânt,
Model înălţător de răbdare".

Al doilea interogatoriu se termină prin condamnarea la moarte. Acum se confruntau cel mai bun şi cel mai rău om al secolului: cel drept este în lanţuri, iar crima e aşezată pe tron. Paul şi moartea nu erau doi necunoscuţi. Adesea ei se întâlniseră sub diferite forme, aşa cum apostolul le scrisese odinioară corintenilor. De mult timp el "învăţase să moară, înainte să moară". Să nu credem că Paul şi-a considerat moartea ca fiind ceva uşor. Omul antic se temea de moarte. Paul a luat moartea în serios. Ea a fost pentru dânsul, marele realist, "ultimul duşman" de înfruntat. Dar el nu s-a dat înapoi în faţa morţii. El îi smulge ghimpele, în timp ce-şi încredinţează viaţa în mâinile lui Cristos. În timpul ultimei nopţi petrecute în închisoare, sufletul lui Paul s-a despuiat de tot ceea ce este pământesc şi reflectă ca o oglindă curată imaginea Învăţătorului său răstignit. Ofranda sacră şi liturgică a carierei sale apostolice a atins atunci punctul culminant.

Într-o dimineaţă, bătrânul a fost condus de un grup de lictori prin "Porta Trigemina" spre piramida lui Cestius. Au luat calea spre Ostia. La locul unde este astăzi biserica "Sfântul Paul", ei părăsesc calea şi o iau spre stânga, pe o veche pajişte. O legendă romană (paralelă cu cea a Veronicăi) spune că s-a apropiat de Paul o oarbă, Petronela. Aceasta i-a oferit vălul ei pentru ca apostolul să-şi poată acoperi cu el ochii. Cu o ultimă privire, Paul cuprinse valea Tibrului, înspre dreapta, iar la stânga, Via Appia, pe care, cu şase ani în urmă, el intrase în Roma. Prin Via Laurentiana, după o jumătate de oră, au ajuns într-o vale umedă, numită Aquae Salviae, la a treia piatră milenară, unde astăzi trapişti tăcuţi au construit, între marii eucalipţi, mănăstirea "Tre Fontane" pentru a ţine veghere. Decapitarea în afara oraşului corespunde obiceiului roman (Tacitus, Hist., 4, 11). Aici este iar un detaliu de legendă, care-l face pe Paul să-şi spună ultima rugăciune, cu mâinile legate, cu faţa spre Răsărit, în limba sfântă de care Cel Înviat se folosise la Damasc spre a-l chema pe prigonitor în slujba sa. Aici a căzut capul său, gura sa a tăcut, acea gură care nu pronunţase niciodată un cuvânt care să nu fie îmbălsămat cu Cristos. Legenda veche, care arată locul unde cei doi principi ai apostolilor şi-au luat rămas bun unul de la altul înainte de a fi conduşi la locul de execuţie, exprimă unirea pe care moartea lor a realizat-o între creştinii veniţi dintre păgâni şi iudeo-creştini, la fel ca şi unirea definitivă a Bisericii sub Lin, noul conducător.

Mâini creştine au îngropat trupul apostolului la două mile de locul de supliciu, pe proprietatea (praedium) unei matroane romane, Lucina, unde este astăzi bazilica "San Paolo fuori le Mura", într-un loc cu totul păgân. Vechi morminte păgâne în întreaga împrejurime a mormântului lui Paul nu s-au găsit; desigur, păgâne da. Şi acest lucru este semnificativ pentru "apostolul păgânilor"! Cercetările cele mai noi au confirmat cu succes vechea tradiţie. Trupul apostolului se găsea aici într-un simplu cavou (memoria) până la persecuţia împăratului Valerian, din secolul al III-lea. Atunci statul a încercat să jefuiască toate comorile creştine şi să distrugă cimitirele. Creştinii din Roma au prevenit pericolul şi au transportat trupurile celor doi apostoli, Petru şi Paul, în catacombele "Sfântul Sebastian", pe Via Appia. Biserica a fost atât de recunoscătoare pentru această salvare, încât a fixat sărbătoarea celor doi apostoli în ziua mutării trupurilor lor în catacombe, la 29 iunie. Papa Silvestru va transfera corpurile apostolilor la biserica construită de Constantin, pe vechiul loc al mormintelor lor. După 50 de ani, trei împăraţi, Valentin al II-lea, Arcadiu şi Honoriu, au construit în locul micii biserici, făcută de Constantin, celebra bazilică "Sfântul Petru", terminată în anul 395, şi care întrecea în îndrăzneală şi grandoare toate construcţiile antichităţii. Ea a inspirat lui Prudenţiu versurile următoare:

"Dincolo, de cealaltă parte a căii Ostia, se ridică mormântul lui Paul,
Pe locul unde, la stânga, fluviul îmbrăţişează pajiştile înrourate.
Locul este minunat; un prinţ foarte bun a construit templul
Şi dependinţele sale cu mărinimie.
Grinzile dispar sub plăcile de aur, aşa încât în interior
Lumina străluceşte ca şi soarele la răsărit.
Apoi el a sprijinit pe coloane de marmură, întărite cu capiteluri de aur, bolta aurită,
împărţită în patru mari nave".

Tragicul incident din 1823, în momentul în care papa Pius al VII-lea murea în palatul Quirinal, a distrus această bazilică a Romei din secolul al IV-lea, dar a lăsat intact mormântul apostolului, ca şi mozaicul fiicei împăratului, Galla Placidia. Din actualul edificiu, construit din ofranda tuturor creştinilor, se degajă o impresie de grandoare, graţie vechilor dimensiuni, care au fost păstrate. Dar gravitatea dulce şi seriozitatea de odinioară au dispărut.

Inscripţia de pe altarul mărturisirii ne rezumă într-un fel izbitor, chiar prin cuvintele apostolului, natura şi secretul Apostolului neamurilor:

"Pentru mine, a trăi este Cristos
şi moartea este un câştig" (Fil 1,21).

© Editura Sapientia