SFINŢII

Karol Wojtyla
omul sfârşitului de mileniu
Luigi Accattoli

5. PRIMUL PAPĂ SLAV. NOUTATEA GEOPOLITICĂ A ALEGERII

Cardinalul Karol Wojtyla este ales Papa după al optulea scrutin, cu 99 de voturi din 111: este aproximativ ora 17 şi 20 de minute, luni, 16 octombrie 1978. Vestea se află la ora 18 şi 17 minute. La 18,43, din loja Bazilicii Sfântul Petru, cardinalul Felici anunţă: «Habemus Papam!». La 19 şi 35 noul Papă îşi face apariţia şi - în mod neaşteptat - se adresează mulţimii.

Că a fost ales cu 99 de voturi în al optulea tur de scrutin o afirmă într-o scrisoare către şeful guvernului italian de atunci, Giulio Andreotti, un cardinal al cărui nume nu-l cunoaştem. În legătură cu scrisoarea i-am cerut lămuriri lui Andreotti, care ne-a răspuns că nu ni le poate oferi, datorită unui angajament de discreţie pe care şi l-a asumat faţă de acel cardinal «care apoi a murit».

În volumul în care comunică existenţa scrisorii, Andreotti protestează împotriva celor ce s-au scris, a doua zi după Conclav, de către «un cunoscut ziarist francez», care atribuia «lipsei de valoare a partidului Democraţiei Creştine faptul că acei cardinali n-au mai avut încredere în colegii lor italieni». Omul politic italian îl acuză de «uşurinţă şi grandilocvenţă» pe ziaristul francez şi continuă astfel: «Chiar un cardinal din Franţa mi-a scris că n-a existat nici o ostilitate antiitaliană: trebuie spus că până inclusiv luni dimineaţa le-am acordat sufragiile confraţilor noştri italieni, mai ales la doi dintre ei care adunau un semnificativ consens. Verificata imposibilitate de unificare consensuală ne-a adus în pauză la convingerea că a apărut momentul pentru o altă opţiune. Iar hotărârea s-a născut uimitor de repede: arhiepiscopului de Cracovia i-a lipsit un singur buletin pentru a obţine o sută de voturi (predecesorul său, de venerată amintire, primise nouăzeci şi opt de voturi)» (Bibliografie 41a, p. 176).

Nu avem nici o informaţie sigură despre felul cum s-a ajuns la această variantă, ci doar reconstrucţii prin intermediul ipotezelor şi al indiscreţiilor. Printre indiscreţii, cea mai credibilă ni s-a părut cea comunicată de Andreotti care prin viu grai - într-o conversaţie pe care am avut-o cu el la 31 mai 1998 - ne-a dat descrierea sumară a desfăşurării Conclavului, cu câteva detalii asupra tururilor de scrutin, informaţii pe care le-a primit de la cardinalul guatemalez Mario Casariego (poate în data de 27 noiembrie 1978, pentru că atunci «Jurnalele» lui Andreotti înregistrează o conversaţie cu Casariego, «veteran al Vaticanului»: Bibliografie 41b).

Cardinalul Wojtyla ar fi avut 11 voturi în dimineata de luni 16 (adică la al şaselea scrutin), 47 de voturi la al şaptelea şi 99 la al optulea. Cardinalul Luciani, în luna august, fusese ales cu 98 de voturi.

Tot potrivit celor povestite de cardinalul Casariego, «duminica şi dimineaţa de luni le-au aparţinut italienilor», care ajunseseră să obţină următoarele rezultate: Siri 48 de voturi, Benelli «vreo treizeci», Poletti 17, Pappalardo 6, Colombo «5 sau 6», Ursi 4, Felici 1. Se poate presupune că, în relatarea sa, Casariego s-a referit la nivelul maxim de voturi obţinute de fiecare cardinal, fără a preciza în care scrutin s-a întâmplat aceasta.

Potrivit cardinalului guatemalez, Siri îi avea ca susţinători pe «Samor şi cercul Palazzini-Paupini, poate şi Felici». Deci vechea Curte, sau mai bine zis componenta ne-montaniană a Curţii romane şi probabil acestui grup îi aparţinea şi Casariego, care era prieten cu Samor şi adesea oaspetele său în vizitele la Roma.

Benelli în schimb - ne spune Casariego - «era sprijinit de sudamericani şi de pakistanez», adică de Cordeiro care fusese împreună cu Wojtyla referent la Sinodul din 1974. Ultima informaţie a lui Casariego către Andreotti: «Marii partizani ai cardinalului Wojtyla fuseseră Koenig şi Alfrink».

Indiscreţiile furnizate de Casariego ni se par credibile nu doar pentru autoritatea în materie vaticană a omului politic căruia i le-a mărturisit şi care ni le-a transmis, dar şi pentru cunoscuta naivitate a personajului Casariego. El, printre altele, i-a povestit lui Andreotti că n-a înţeles cine-i acel «Wojtyla» care la al optulea scrutin depăşea cvorumul electoral, şi nu doar pentru că nu-l cunoştea pe cardinalul polonez care o clipă mai târziu devenea Papă, ci pentru că - în şuşotelile care se răspândeau în Capela Sixtină - lui i se păruse că a auzit numele «Botiglia» şi a încercat să afle mai multe despre acela, dar Siri şi alţii i-au făcut semne să tacă, pentru că Wojty3a era atât de aproape că putea să-l audă. Puţin mai târziu, mergând împreună cu ceilalţi să-l salute pe ales, Casariego îl auzi pe Ioan Paul spunându-i cu amabilitate: «Acum ştiţi cine e Botiglia!».

Cardinalul Karol Wojtyla primise deja voturi în Conclavul din august, care îl alesese în ziua de 26 pe cardinalul Albino Luciani. O afirma toate reconstituirile celor două Conclave pe care le-am putut controla. Ne limităm la a reproduce afirmaţiile ziaristului american Wilton Wynn dintr-un volum de amintiri vaticane (a fost corespondentul la Roma al săptămânalului Time, pentru 24 de ani): a fost vorba de «o mână de voturi, redusă numeric dar semnificativă», care i-a produs lui Wojtyla agitaţie şi panică. El susţine că a aflat-o de la Papă însuşi, şapte ani mai târziu, la o cină în apartamentul privat al Pontifului: «Aceste voturi, după câte se pare, veneau din grupul cardinalilor de limbă germană conduşi de austriacul Koenig. A fost pentru prima dată când Wojtyla a luat în mod realist în considerare posibilitatea de a deveni pontif şi acea idee i-a stârnit panică. Mi-a mărturisit că de fiecare dată când era citit numele său, era cuprins de o «agitaţie groaznică» la ideea că trebuie să-şi lege de gât uriaşa răspundere a Pontificatului» (Bibliografie 73, p. 40).

Agitaţia cardinalului Wojtyla n-a durat mult deoarece Conclavul a fost foarte operativ şi acea providenţială iuţime va fi amintită de Ioan Paul în timpul vizitei de la Belluno, pe care o va efectua în amintirea predecesorului său, la un an de la alegere: «Un Conclav care prin numărul cardinalilor prezenţi părea să se deosebească mult de precedentele şi se preconiza lung şi greu. În schimb, deja spre seara primei zile, la al patrulea scrutin, era ales noul Papă» (26 august 1979).

Indiscreţia papală în legătură cu cele patru scrutinuri din august atestă libertatea pe care şi-o ia Ioan Paul în materie de secrete ale Conclavului şi pe care o va dovedi de mai multe ori şi în legătură cu propria sa alegere: vorbind despre formula cu care a acceptat calitatea de Papă şi povestind avertismentele pe care le-a primit de la cardinalul Wyszinski să nu cumva să refuze alegerea şi s-o considere ca pe o chemare de a conduce Biserica la intrarea în mileniul al treilea. Nu e ciudat deci că a avut aceeaşi libertate într-o convorbire privată despre voturile primite în august.

Potrivit unui alt martor al preţioaselor indiscreţii, Benny Lai, voturile obţinute de cardinalul Wojtyla în august ar fi fost în număr de 4. Şi aici sursa informaţiilor e acelaşi Ioan Paul al II-lea, care ar fi vorbit despre acest subiect la masă cu Indro Montanelli: «Mi-a mărturisit că a rămas uimit când, în timpul Conclavului în care a fost ales Luciani, el a primit câteva voturi» (Bibliografie 80b, p. 279).

Când voturile se vor înmulţi, în Conclavul din octombrie, Wojty3a va rămâne calm. Aşa spun toate mărturiile. Va fi fost agitaţia trăită cu anticipaţie, la primul conclav şi la vestea morţii lui Ioan Paul I, care l-a eliberat de neliniştea alegerii. Care probabil că i-a fost deja cunoscută din multe puncte de vedere: nu doar locul şi actorii erau aceiaşi, la distanţă de numai cincizeci de zile, dar până şi numărul voturilor obţinute de cei doi aleşi a fost aproape identic. Potrivit cardinalului care îi scrie lui Andreotti «din Franţa», Wojtyla a fost ales cu 99 de voturi, iar Luciani cu 98. Potrivit lui Benny Lai, Wojtyla cu 91 de voturi, iar Luciani «între 85 ţi 90» (Bibliografie 80a, p. 156). Erau «majorităţi clare », cum s-a exprimat cardinalul Suenens în cazul lui Luciani: în ambele conclave votanţii erau 111 (în al doilea conclav nu mai era Luciani, dar putuse veni din S.U.A. cardinalul John Joseph Wright, absent din motive de sănătate la primul) iar majoritatea de «două treimi plus unu» era de 75.

La Conclavul din octombrie, cardinalii merg pe ideea că şi de această dată Papa va fi italian. Presa prevede un duel între cardinalul Giuseppe Siri, arhiepiscop de Genova, şi cardinalul Giovanni Benelli, arhiepiscop de Florenţa. Aproape nimeni nu citează - în previziuni - numele cardinalului Wojtyla. Va spune cardinalul Malula: «în conversaţiile care au precedat Conclavul nu auzisem niciodată pronunţat numele lui Wojtyla» (Bibliografie 73, p. 39). Printre cei care au amintit în previziuni numele lui Wojtyla se afla revista americană Time «dar subliniind că e vorba de o variantă îndepărtată», va mărturisi corespondentul ei de la Roma (id.).

Impasul la care s-a ajuns prin candidaturile lui Siri şi Benelli, evidenţiat încă din prima zi, sporise şi mai mult nesiguranţa. Cardinalul Koenig a exprimat următoarea mărturie în legătură cu acea seară uimitoare: «Am cinat împreună, dar au fost foarte puţine discuţii. În briza răcoroasă a serii din curtea de la San Damasco, am pornit în linişte să ne facem plimbarea. Se simţea o ciudată tensiune sufletească. Nici azi încă nu găsesc o explicaţie umană pentru alegerea din ziua următoare» (id., p. 39).

Potrivit mărturiei Papei însuşi, «la începutul celei de-a doua zile, totul era deja clar: simţeam intervenţia Sfântului Duh printre cardinali şi intuiam rezultatul» (id., p. 40). Şi iata reacţia lui în faţa rezultatului: «Am încercat senzaţia pe care probabil că aţi încercat-o dumneavoastră când v-aţi căsătorit; senzaţia de a-mi asuma o răspundere care va dura toată viaţa» (id., p. 41).

Spre Siri se orientează cel ce caută o corectură a liniei de dezvoltare, în direcţia tradiţiei, comparativ cu perioada reformatoare şi de dialog ecumenic promovată de Papii Ioan al XXIII-lea şi Pavel al VI-lea. Spre Benelli, care a fost timp de un deceniu - în calitate de subsecretar la Secretariatul de Stat - executorul liniei reformatoare a Papei Montini - se orientează cel ce vrea o amplificare a perioadei de reforme şi dialog.

Potrivit vaticanologului Benny Lai, păstrătorul confidenţelor cardinalului Siri, la al treilea scrutin cardinalul Siri a obţinut 59 de voturi, iar cardinalul Benelli «ceva mai mult de 40» (Bibliografie 80a, p. 176).

Potrivit publicistului francez de origine poloneză Jean Offredo (care îl dă pe cardinalul Wojtyla câştigător în al optulea scrutin cu 97 de voturi), cardinalul Benelli ar fi obţinut la al şaptelea scrutin 38 de voturi, în timp ce cardinalul Siri era abandonat de susţinători, iar cardinalul Wojtyla urca la 73 de voturi: cu două mai puţin decât pragul necesar pentru victorie (Bibliografie 64, p. 25). Şi biograful Chelini îl consideră ales cu 97 de voturi (Bibliografie 49, p. 70).

Conclavul începuse în după-masa de sâmbătă 14 octombrie. Cotitura spre candidatul neitalian ar fi survenit în noaptea de duminică spre luni şi l-ar fi avut ca prim actor pe cardinalul austriac Franz Koenig: se pare că l-au susţinut germanii (care îl cunoşteau bine pe Wojtyla întrucât l-au avut oaspete cu o lună mai devreme în Germania occidentală) şi americanii prin bunele oficii ale cardinalului Krol din Philadelphia, care era de origine poloneză. Printre italieni, se pare că s-au străduit să-i favorizeze alegerea cardinalii Pellegrino (solicitat în această direcţie de către Koenig) şi Poma, preşedintele Conferinţei episcopilor.

Pentru prima dată, în cele două conclave din 1978, majoritatea cardinalilor provenea din naţiuni extraeuropene: europenii erau 55, iar extraeuropenii erau 56. Pentru prima dată majoritatea covârşitoare era compusă din conducători de dioceză: şi e un element decisiv, acesta, pentru a înţelege faptul că unul şi acelaşi colegiu de cardinali a făcut, într-un interval de două luni, două alegeri atât de deosebite, în ceea ce priveşte persoana celui ales, dar în mod consecvent pe linia unui Papă conducător. Şi nu doar în sensul unui cardinal provenit dintr-o dioceză, ci în sensul unui om care nu avusese deloc experienţa vieţii de Curte sau a diplomaţiei. Pentru că şi Montini, Roncalli, Ratti şi Della Chiesa - ca să rămânem în secolul nostru - fuseseră chemaţi pe tronul lui Petru din poziţia de arhiepiscopi ai unor mari oraşe italiene, dar înainte avuseseră pe timp îndelungat însărcinări curiale sau diplomatice. Unicul precedent al unei alegeri integral pastorale e cel al Papei Sarto, ales cu numele de Pius al X-lea în 1903.

Pentru prima dată italienii (27 din 111 în al doilea conclav) nu erau în măsură să impună o alegere. Ei fuseseră 35 din 62 în conclavul din 1939, care l-a ales pe Eugenio Pacelli; 18 din 53 în conclavul din 1958, care l-a ales pe Angelo Giuseppe Roncalli; 29 din 82 în conclavul din 1963, care l-a ales pe Giovanni Battista Montini.

Aceste noutăţi în colegiul cardinalilor, care stau la originea noutăţii reprezentate de alegerea Papei polonez, îi erau perfect clare cardinalului Wojtyla. Iată cum le-a rezumat la 6 septembrie, la Cracovia, într-o predică despre alegerea lui Ioan Paul I. «Defunctul Papă Pavel al VI-lea, mărind numărul colegiului până la acest număr, voia să sublinieze şi mai mult prezenţa Bisericii în lumea contemporană şi caracterul misionar al Bisericii. Voia şi să sublinieze că alegerea Papei e o problemă a întregii Biserici. Cu ocazia alegerii urmaşului său s-au manifestat efectele benefice ale acestei hotărâri. S-a făcut simţită desigur şi influenţa numeroaselor contacte ale episcopatului mondial, survenite în Conciliu, sinoade episcopale şi alte întâlniri» (Bibliografie 62, p. 261).

Decisivă - pentru acceptarea din partea cardinalului Wojtyla - se pare că a fost o întâlnire cu cardinalul Wyszynski, survenită poate la sfârşitul dimineţii, în acea zi de luni 16 octombrie, înainte de pauza de prânz, adică între al şaselea şi al şaptelea scrutin. Astfel s-a exprimat acelaşi Ioan Paul într-o predică din Capela Sixtină, în timpul primei slujbe după restaurarea picturilor lui Michelangelo, la 8 aprilie 1994: «în acest loc cardinalul primat al Poloniei mi-a spus: Dacă te vor alege, te rog să nu refuzi».

Că opţiunea pentru cardinalul Wojtyla s-a concretizat în pauza de prânz e un lucru atestat de un interviu al cardinalului dominican Luigi Maria Ciappi în revista lunară Trenta giorni (mai 1992): «Schimbarea decisivă a opţiunii a avut loc în sala alăturată celei în care am luat prânzul, unde se serveau băuturile alcoolice şi apoi desertul şi cafeaua. În acel moment era o atmosferă mai veselă şi mai destinsă, şi atunci i-au convins susţinătorii cardinalului Wojty3a pe alţi membri ai Sfântului Colegiu».

Al optulea scrutin, cu rezultatul definitiv, se termină pe la ora 17,20 în ziua de luni, 16. Cardinalul Jean Villot, care asigura conducerea provizorie, se apropie de noul ales şi îl întreabă: «Accepţi alegerea?».

Iată răspunsul cardinalului Wojtyla, reprodus de el însuşi în enciclica Redemptor hominis (nr. 2): «Supunându-mă credinţei în Isus Cristos, Domnul meu, cu încrederea în Maica Domnului şi a Bisericii, în ciuda dificultăţilor atât de mari, accept».

La ce fel de dificultăţi se referea? Evident, la «greutatea cheilor», în sensul cel mai larg al termenului, în legătură cu care există o vastă literatură şi care îi era foarte clară fiecăruia dintre cardinalii alegători, datorită suferinţei cu care o acceptase cardinalul Albino Luciani, în acelaşi loc, abia cu cincizeci de zile mai devreme. Apoi soarta Papei Luciani - e o convingere generalizată că el a murit prematur datorită acelei «greutăţi» - dăduse o formă concretă respectivei suferinţe.

Dar existau şi alte dificultăţi, de natură mai specifică. Prima la care se gândea cardinalul Wojtyla, pronunţând cuvintele care îl făceau Papă, era legată de provenienţa sa «dintr-o ţară îndepărtată». Exista teama, în mintea lui şi a cardinalilor care l-au ales, faţă de modul în care va reacţiona poporul Romei la surpriza unui Papă străin. Despre acest lucru discutaseră cardinalii alegători. Italienii (care erau 27) încurajaseră colegiul să facă marele pas şi votaseră liniştit, cu largă majoritate, în favoarea «străinului». Dar el, cel ales, resimţea încă teama pe care ceilalţi o depăşiseră. Din cauza acelei temeri i se adresează imediat mulţimii, pentru a se prezenta şi a cere să fie acceptat: «Astăzi mă prezint în faţa voastră, a tuturor», spune. Şi la aceasta temere se referă într-o frază care atunci, pe loc, pare enigmatică: «Mi-a fost frică să primesc această numire».

Cine îl cunoţtea de aproape pe cardinalul Wojtyla se gândise bineînteles - cu o ocazie sau alta - că putea fi un bun Papă. Dar toţi sau aproape toţi tindeau să excludă acea posibilitate, datorită naţionalităţii sale poloneze. Merită să amintim ce va scrie pe acest subiect teologul iezuit francez Henri de Lubac în volumul Amintiri despre operele mele (1989): «De mult timp, în conversaţii cu prietenii mi se întâmplase să spun: După Pavel al VI-lea, candidatul meu e Wojtyla. Discurs pe jumătate în glumă, pe jumătate serios. De altminteri, adăugam: Dar nu are nici o şansă».

Mai întâi a fost surpriza, deci. Surpriza faţă de o hotărâre atât de neaşteptată. Iar apoi teama că poate fi neînţeleasă. Înainte de a asculta, în capitolul următor, lunga discuţie publică pe care i-o va dedica noul Papă şi care se va prelungi o lună întreagă, să regăsim un ecou al ei pe buzele unui alt personaj, poate singurul care a putut trăi evenimentul cu sentimente identice celor ale noului Papă, cardinalul Wyszynski: «Hotărârea Conclavului a depăşit barierele impuse de patru secole de tradiţii ale Bisericii: bariera limbii şi bariera naţionalităţii. Se părea că o asemenea îndrăzneală e greu de acceptat atât de către cardinali, cât şi de către poporul Romei. Şi de fapt alegerea unui polonez a fost firească şi simplă, iar primirea romanilor a fost deosebit de călduroasă şi spontană!» (Discursul Primatului Poloniei, în Tygodnik powszechny, 44/1978).