SFINŢII

Drum lung spre procesul de canonizare

Faima atâtor minuni, viaţa de sfinţenie a fratelui Ieremia şi toate elementele necesare l-au făcut pe Cardinalul Decio Carafa, Arhiepiscop de Napoli, să înceapă procesul informativ obişnuit, la numai şapte luni de la moartea acestuia. La 25 septembrie 1627, Papa Urban al VIII-lea semna introducerea procedurii, numind comisia de instruire a Procesului apostolic. Au depus mărturii sub jurământ 147 de persoane.

În 1631 Sfântul Scaun a supus procesul de beatificare unei noi proceduri în virtutea căreia procesul avea să fie reluat în 1672. La 29 decembrie 1674 cauza era înaintată Sfintei Congregaţii a Riturilor. Papa Cement al X-lea dispunea iniţierea noii etape, iar la 3 martie 1677, fericitul Papă Inocenţiu al XI -lea semna decretul pontifical de continuare a lucrărilor. În tot acest timp minunile fratelui Ieremia continuau.

La 6 iulie 1680, Sfânta Congregaţie a riturilor ordona cercetarea amănunţită a cazului, iar la 3 septembrie 1682 Sfântul Scaun confirma validitatea procedurilor şi a probelor înaintate; Cardinalul Innico Caracciolo, Arhiepiscop de Napoli, a fost desemnat să procedeze la recunoaşterea moaştelor şi la strămutarea lor într-un loc mai potrivit. Actele referitoare la strămutarea moaştelor, înaintate Sfintei Congregaţii a Riturilor la 28 noiembrie 1682, au dispărut în mod inexplicabil.

La 26 septembrie 1687, Papa Inocenţiu al XI-lea a dat indultul pentru discutarea caracterului eroic al virtuţilor Slujitorului lui Dumnezeu într-o singură adunare plenară a Sfintei Congregaţii a Riturilor. Din motive necunoscute, această discuţie nu a avut loc. Când beatificarea părea sigură, din motive exterioare cauzei, dar care nu se cunosc, lucrările au stagnat iar venerabilul Ieremia Valahul avea să stea în umbră timp de două veacuri şi jumătate.

Providenţa însă l-a scos la lumină. În martie 1905 cărturarul Gheorghe Sion avu surpiza să găsească la un anticar din Roma o carte veche, cu coperţile scorojite, intitulată "Vita di Fra Geremia Valacco". Era prima biografie a Fericitului scrisă de Francesco Severini da Napoli. Aceasta ajunse în mâinile lui Nicolae Iorga şi la Academia Română în 1914. Demersurile Episcopilor catolici şi a Nunţilor apostolici au fost fără rezultate deoarece documentele procesului din secolul al XVII-lea erau puţin cunoscute. În 1926 istoricul de la Cluj Ilie Dăianu, luptător memorandist, publică lucrarea "Un sfânt pribeag român".

Hotărâtoare însă a fost iniţiativa profesorului ortodox Grigore Manoilescu, publicist cunoscut şi om de cultură care a publicat în 1944 o scurtă biografie a lui Ieremia Valahul din seria de portrete "Români dăruiţi altor neamuri". Manoilesu mai găsi în 1946 o prelucrare a biografiei scrise de Francesco da Napoli, realizată de filosoful Francesco Orestano cu titlul "Un eroe romeno in terra italiana". Astfel el se hotărâ să se dedice cauzei reluării procesului de canonizare al fratelui Ieremia Valahul.

A făcut cercetări amănunţite în biblioteci şi arhive din italia, în mănăstirile franciscane în care trăise fratele Ieremia. Era indispensabilă identificarea mormântului. Acesta trebuia, potrivit deducţiei lui Manoilescu, să fie în mănăstirea Sfintei Zămisliri, într-o capelă aflată lângă sacristie, şi anume în locul pe unde era petrecută funia clopotului. Mănăstirea însă fusese desfiinţată în 1865 şi transformată mai întâi în închisoare, apoi în casă de corecţie şi în sfârşit în ospiciu-penitenciar. Cu ajutorul prof. Giulio Cremona, director al ospiciului şi pasionat pentru arheologie, în ziua de 16 iunie 1947, în prezenţa Provincialului capucinilor, pe baza aprobărilor civile şi bisericeşti de rigoare, Manoilescu avu bucuria să desfacă mormântul. S-a desfăcut planşeul iar sub lespezi s-a găsit un sarcofag de marmură, iar în interiorul acestuia un sicriu de lemn, descompus de umezeală şi conţinând rămăşiţele pământeşti ale fratelui Ieremia. Printre bucăţile de moloz aflate în mica încăpere, a fost găsită o placă dreptunghiulară de marmură cu inscripţia: "Hic iacet Fr. Ieremia a Valacchia. Q Obyt die V Marty MDCXXV".

În 14 octombrie 1947 s-a procedat la recunoaşterea canonică a osemintelor Slujitorului lui Dumnezeu, în mănăstirea capucinilor din Napoli, iar în februarie 1948 rămăşiţele pământeşti ale fratelui Ieremia s-au transferat la Roma unde au fost înhumate în biserica San Lorenzo de Brindisi de pe Via Sicilia, la 5 martie.

Astfel avea să se reia procedura de beatificare de la punctul în care rămăsese în 1687, procedându-se conform normelor comune stabilite de Codul de Drept canonic în vigoare. În 18 decembrie 1959, Sfântul Părinte Ioan al XXIII-lea promulgă decretul prin care era recunoscut caracterul eroic al virtuţiilor fratelui Ieremia.

La 12 decembrie 1961, rămăşiţele pământeşti i-au fost readuse în mod firesc la Napoli şi înmormântate în biserica Neprihănitei Zămisliri. Mormântul aflat în biserică este ţinta unui continuu pelerinaj. Nu au lipsit nici de data aceasta minunile cum este aceea a vindecării fratelui Rufino Scardino, terţiar capucin sau al Mariei Gazia Le Donne în vârstă de şase ani.

La 30 octombrie 1983, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea l-a ridicat pe fratele Ieremia Valahul la cinstea altarelor, declarându-l "Fericit", în cadrul unei ceremonii solemne care a avut loc în Piaţa San Pietro din Roma.

Cu acest prilej, Papei l-a numit pe Ieremia "un fiu al României, a acelei nobile naţiuni care poartă în limbă şi în nume amprenta Romei [...] Declararea ca Fericit a acestui slujitor fidel al Domnului, după trei secole de tăcere misterioasă - a continuat Sfântul Părinte - este rezervată zilelor noastre marcate de o preocupare continuă, la nivel internaţional, pentru ecumenism şi solidaritate între popoare. Fericitul Ieremia Valahul, venind din România în Italia, a unit prin trăirea sa Orientul cu Occidentul, trasând o punte simbolică între popoare şi între Bisericile creştine. "

Apoi Sfântul Părinte a spus în limba română: "Adresându-mă vouă, românilor, în limba voastră, mă bucur că aţi cerut să fie aşezată în candelabru această făclie aprinsă. Voi aţi descoperit mesajul lui şi v-aţi unit în jurul persoanei lui, care sintetizează şi exprimă tradiţia voastră creştină şi aspiraţiile voastre. În istoria voastră bimilenară, atât de bogată, cu atâtea valori de credinţă, Ieremia Valahul este primul român care este ridicat oficial la gloria altarelor". (Osservatore Romano, 31 oct. 1983, p. 2)