SFINŢII

În comuniunea sfinţilor

Fratele Ieremia iubea Biserica, pe Sfântul Părinte Papa pentru care era gata să-şi dea viaţa. Suferea din cauza dezbinării creştinilor, plângea pentru eretici şi se ruga pentru refacerea unităţii Bisericii prin mijlocirea în special a Sfintei Fecioare, Arhanghelului Mihail, Sfinţilor Petru şi Paul şi invoca ajutorul sufletelor din purgator.

Din biografia sa se remarcă relaţiile acestui deosebit călugăr cu lumea de dincolo. Dumnezeu a permis ca unii oameni care trecuseră pragul morţii să i se arate. Astfel este cazul fratelui Ignazio de la mănăstirea Sf. Efrem cel Nou care după ce a decedat i s-a arătat fratelui Ieremia, spunându-i că este în purgator şi are nevoie de rugăciuni şi Sfinte Liturghii. După ce acestea s-au oficiat i s-a arătat din nou într-o aură de lumină, spunând că merge spre rai. Apariţii de acest fel i s-au arătat mai ales la mănăstirea sf. Efrem cel Nou.

Atunci când un frate care ţinea foarte mult la călugărul venit din Valahia îi propune să ceară o învoire pentru a-şi vedea ţara, ţinutul natal şi pe mama sa, Ieremia îi răspunde: - Am văzut-o pe mama aici. Mi-a apărut mai strălucitoare decât o stea, de o frumuseţe cerească, spunându-mi: "Mă duc în cer! La revedere, fiule!"

Mijlocitor al săracilor

Deşi Ieremia Valahul s-a consacrat îngrijirii bolnavilor şi ajutorării săracilor tot el considera că o slujire mai importantă este rugăciunea. Astfel, când prindea momentul se retrăgea şi se ruga având şi posibilitatea de a auzi glasul vreunui bolnav care avea nevoie de ajutorul lui.

Se simţea investit cu misiunea de ambasador al celor umili pe lângă Regele cerului şi al pământului căruia îi prezenta cererile lor, lipsurile şi suferinţele lor pentru viaţa sufletească şi trupească. Să nu ne închipuim că făcea rugăciuni lungi. De obicei rostea Tatăl nostru şi Bucură-te Marie, dar foarte rar, meditativ şi repetând de mai multe ori o cerere. Se ruga nu numai pentru săraci şi bolnavi dar şi pentru fraţii călugări cărora le descoperea starea lor sufletească şi primeau haruri pe care nu le ceruseră dar erau potrivite cu necesităţile lor spirituale şi materiale.

Ca o consecinţă a rugăciunilor sale sunt demne de amintit două minuni: una la mănăstirea Sf. Efrem cel Vechi, împrună fiind cu fratele Placido, a reuşit să alunge omizile din grădină prin stropire cu apă sfinţită şi semnul crucii. Nici până astăzi la această mănăstire nu au mai apărut omizi; şi o alta când împreună cu fratele Tommaso din San Donato, fiind la adunat crengi pentru mături, după ce au mâncat modesta gustare (brânză cu pâine) li s-a făcut sete şi ca prin miracol au găsit struguri într-un loc unde fusese clar că nu au fost acolo când au sosit. Dar au mai fost astfel de minuni prin mijlocirea fratele Ieremia pe care nu le mai menţionăm.

Acelaşi faţă de toţi

Călugărul valah nu făcea diferenţe între oameni în sensul că nu era impresionat de rangurile nobiliare şi nici de mizeria celor mai de jos. Iubea adevărul, mustra dar cu blândeţe, acuzând păcatul dar nu şi pe păcătos. Nu tolera minciuna, necinstea, înşelătoria, linguşirea faţă de superiorii religioşi sau civili precum şi orice formă de fariseism.

În spiritul Sfântului Francisc şi pentru el simplitatea era sora înţelepciunii. Îmbina imparţialitatea cu obiectivitatea iar în cazul păcătoşilor găsea scuze nu pentru răul în sine ci pentru bietul om care-l săvârşise. Nu suporta bârfele şi încerca să găsească drum spre cei mai înveteraţi păcătoşi care aveau şi înalte demnităţi lumeşti cum a fost cazul lui Pedro Giron, Duce de Osuna, vicerege.

Ierta din iubire

Pentru că aşa făcea şi el, fratele Ieremia îndemna mereu pe fraţii călugări să ierte şi să iubească fără limite. Chiar dacă cineva a atentat la viaţa ta să-l ierţi, să-l iubeşti, să-i răsplăteşti cu bine. Orice cuvinte de jignire, de insultă, înjurături, nu-l puteau face să urască şi nici chiar să aibă reţinere pentru persoanele respective. Pe cei care îl jigneau, fratele Ieremia îi răsplătea cu fapte de caritate. Altădată îşi lua asupra sa greşeli ale confraţilor la care el nu era părtaş, suportând în locul lor şi pedepsele cum de exemplu în acel timp era autobiciuirea.

Părintele Emmanuele da Napoli, în biografia Fericitului, ne spune: "Mergea el după cel care îl jignise, îl îmbrăţişa pe cel care îl lua în râs, făcea bine celui care îl calomnia. Ca să ajungă la acest eroism al carităţii, deseori a fost la un pas de moarte. El însuşi a mărturisit directorului său spiritual că, ori de câte ori i se întâmpla ceva neplăcut, i se stârnea în suflet o furtună atât de puternică, încât i se părea că inima i se despică în două. Simţea cum i se umflă venele, gata să-i plesnească, dar cu ajutorul puternic al harului, ca să nu îi scape nici cel mai mic semn de nemulţumire, nici măcar un oftat, obişnuia să-şi spună în gând: "Crapă, animalule, mori, măgarule, dar nu răspunde şi nu ţine supărare".

Cu preţul acestor lupte, fratele Ieremia a reuşit să înfrângă total duhul trufiei şi să se ridice la fericirea cântată de Sfântul Francisc din Assisi: "Fericiţi cei care iartă din iubire pentru Tine şi care de Tine, o, Preaînalte, vor fi încununaţi.

Ascultare, asceză, sărăcie, curăţie... pe urmele lui Cristos

Ieremia Valahul a trăit într-o perpetuă ascultare faţă de superiorii săi, fără ezitare şi fără comentarii. Singura problemă era să nu fie împotriva conştiinţei şi a Regulii Sfântului Francisc. E posibil ca el să nu fi ştiut maxima Sfântului Augustin: Oboedientia felicitatis mater - ascultarea este mama fericirii". Ascultând de superiori era sigur că face voinţa lui Dumnezeu. De aici veneau seninătatea şi liniştea sa sufletească. Chiar când avea o suferinţă fizică, fratele Ieremia nu o mărturisea şi împlinea porunca superiorului fără ezitare.

Pentru fratele Ieremia, bogăţia cea mai mare era aceea de a nu avea nimic după spusele Sfâtnului Grigore de Nazianz. Numai astfel putea fi liber ca pasărea cerului. Educat şi format în spiritul Sfântului Francisc, îşi oferise tot ce avea mai bun Domnului. Dar, amintindu-şi de cuvintele Părintelui serafic: "Lucruri mari i-am făgăduit Domnului, dar El ne-a făgăduit şi mai mari, i se părea că ceea ce îi oferise lui Dumnezeu erau lucruri de nimic: doi bănuţi".

Timp de treizeci şi cinci de ani a purtat aceeaşi haină călugărească ce devenise împestriţată de petece. Când a fost necesar a dat camera sa unui bolnav iar el dormea pe unde apuca. Întrebat de fraţi de ce nu are şi el o chilie ca toţi ceilalţi călugări, răspundea în glumă: "N-am cu ce plăti chiria!" Mânca de obicei un pumn de boabe fierte, deoarece, după spusele sale, îi făceau mai bine la stomac decât carnea. Această austeritate nu o impunea însă şi altora. Nu dispreţuia nimic, nici un fel de resturi, ierburi uscate la soare, surcele şi vreascuri risipite prin grădină, etc. Se gândea la cuvintele lui Cristos:"Adunaţi fărâmiturile, ca să nu se piardă" (Ioan 6,12).

Părintele Francesco din Napoli spunea că cititorii pot lua exemplu de la frumuseţea spirituală a acestui slujitor al lui Dumnezeu, care, dispreţuind tot ceea ce este trecător în această lume şi în noi, a ştiut să se dezlipească de toate atât de mult încât să ne dăruiască o imagine vie a lui Cristos: a lui Cristos Răstignit. În zâmbetul şi privirea sa se remarca ceva deosebit. Reflecta desăvârşita puritate interioară. Putea privi cu bucurie frumuseţea altuia, dând mărire Creatorului pentru ea, deoarece "toate sunt curate pentru cei curaţi" (Tit 1, 15). Avea obiceiul să spună:"fără curăţie şi fără umilinţă nu se poate ajunge în rai".

Cine îi priveşte portretul făcut de un pictor contemporan îşi dă seama că are în faţă un om cu inima curată, care îl vede pe Dumnezeu, un chip ce poartă amprenta posturilor, a vegherilor de noapte, a pocăinţei aspre. Fratele Ieremia a mai mărturisit, plin de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, că a dobândit prin mijlocirea Sfintei Fecioare şi a Îngerului păzitor, marele har de a nu fi întinat niciodată, nici mult, nici puţin, votul curăţiei. Prin lucrarea Spiritului Sfânt, privirea celor curaţi cu inima străbate opacitatea materiei, ajungând la realităţile cereşti.

Ieremia Valahul era primul care aplica sfaturile ce le dădea altora. Cu permisiunea superiorilor aduna seara pe fraţii mai râvnici pentru rugăciune, conversaţii spirituale, promiţând prin propriul exemplu o trăire mai profundă a Evangheliei şi a Regulii franciscane. Cu acest grup de fraţi a organizat adoraţia euharistică astfel încât zi şi noapte un frate să se afle îngenuncheat în faţa altarului mare, aducând Dumnezeiescului Răscumpărător o ofrandă de supunere şi de recunoştinţă faţă de iubirea infinită care l-a făcut să rămână pururi cu noi, aşa cum stă la dreapta Tatălui, până la sfârşitul veacurilor.