SFINŢII

Începutul

Fericitul Ieremia Valahul s-a născut la 21 iunie 1556 într-un cătun din Moldova care apare în biografiile sale cu denumirea de Tzatzo. La botez primeşte numele de Ion. Părinţii săi erau Stoica Costişte şi Margareta Barbat care constituiau o familie cu adevărat creştină. Mama sa a avut un rol important în transmiterea primelor noţiuni creştine, începând cu propria sa comportare. După Ion au mai urmat alţi şase copii: doi băieţi şi patru fete. Pe toţi mama i-a învăţat ca un educator înăscut şi crescut la şcoala lui Isus. A încercat astfel să-i copleşească pe micuţi, de la primele semne de înţelegere, cu personalitatea lui Isus în contextul Sfintei Familii din căsuţa Nazaretului. În acelaşi timp le transmitea copiilor chipul şi comportarea Preacuratei Fecioare Maria. Nu uita a le vorbi şi despre iad, despre pedeapsa veşnică, despre diavol etc în contradicţie cu fericirea veşnică în rândul sfinţilor cu Dumnezeu în Sf. Treime.

De frica iadului şi cu imaginea tatălui, când i-a arătat că aşa cum se înalţă la cer păsările aşa se înalţă călugării, lui Ion îi încolţeşte gândul de a se face călugăr. Mama sa care cunoştea realităţile unor mănăstiri decăzute îi spuse că "Există o ţară minunată unde trăiesc creştini buni şi călugări sfinţi... peste munţi, spre miazăzi. Se cheamă Italia unde înfloreşte credinţa adevărată şi unde trăieşte Papa, locţiitorul lui Cristos pe pământ". Copilul îi răspunde: "Acolo voi merge şi eu, mamă!"

Călătoria

În anul 1574 Ion pleacă din satul său natal şi se îndreaptă spre Alba-Iulia, cu gândul de a porni mai departe, spre Italia. Pentru că era analfabet şi nu se putea orienta în spaţiu el invocă mereu în călătoria sa pe Arhanghelul Mihail. Pe un drum nu lipsit de peripeţii, cu un total abandon în braţul Providenţei, Ion ajunge la Alba-Iulia, pe atunci reşedinţa principelui Ştefan Bathory. Până în momentul când Dumnezeu avea să hotărască plecarea, tânărul valah avea să lucreze ca zilier la ridicarea zidurilor cetăţii. Şi Dumnezeu a hotărât. Avea să plece ca însoţitor al medicului italian Pietro Lo Iacomo care îl tratase pe bunul principe de Alba-Iulia. Astfel în timpul Paştelui anului 1576 plecă din Alba-Iulia şi sosi la Bari în vara aceluiaşi an. Aici a rămas 18 luni.

Prin purtarea de grija a acelui medic Ion este angajat ca băiat de prăvălie la o farmacie, cu toate că intra într-o lume nouă care-l uimea şi îi trezea încă semne de întrebare. Dar cuvintele mamei de odinioară I-au dat putere. A început să se simtă bine în bisericuţa fraţilor capucini unde farmacistul Del Core, prieten cu călugării îl prezentase ca pe un tânăr serios şi evlavios. Bucuria franciscană avea să facă să încolţească în mod tainic un nou început poate nici de el sesizat la acel moment. La un moment dat dezamăgit de viaţa crştinilor din Bari, după o deosebită frământare se hotărăşte să plece la Napoli unde ajunge, printr-o recomandare, la o familie profund credincioasă care-l cunoscuse deja şi îi apreciase calitaţile. Ajungând în timpul Postului Mare a fost un foarte credincios ascultător al predicilor, nu de puţine ori cu descrieri apocaliptice, încât impresionau chiar şi pe cei ce nu aveau prea multe socoteli cu dreptatea divină. Totuşi, cu prilejul sărbătorii Paştelui toată atmosfera de feerie şi extaz bazat pe distracţii, mâncare şi băutură îl dezamagiră şi se hotărâ să ia drumul mînăstirii.

Intrarea în mănăstire

Astfel Ion ajunse la mănăstirea "Sfântul Efrem cel Vechi". După ce vrednicul Provincial Părintele Urbano din Giffoni îl trecu prin câteva probe specifice acelora care doresc să intre în mănăstire, impresionat de simplitatea, sinceritatea şi hotărârea lui îl încredinţă griji fratelui Pacifico din Salerno care avea deja faimă de sfânt, pentru a face Noviciatul din Sessa Aurunca. Acest frate Pacifico i-a supravieţuit fratelui Ieremia şi avea să fie unul din martorii principali la procesul informativ asupra virtuţiilor acestuia.

După ce făcură un drum de 63 km pe care Ion se dovedi a fi un om al tăcerii, rugăciunii şi milosteniei, ajunsera la Sessa in amurg când clopotele sunau de Îngerul Domnului. Aici tânărul valah începu să trăiască într-o autentică viaţă de mănăstire prin tăcere, rugăciune, lecturi spirituale şi muncă. Fratele Pacifico l-a pregătit, vorbindu-i despre frumuseţea şi valoarea harului vocaţiei călugăreşti, despre îndatoririle vieţii monahale, despre spiritul cu care trebuie urmate învăţăturile evanghelice pentru a împlini cât mai bine voinţa lui Dumnezeu.

Prin felul în care se comporta tânărul novice trezi admiraţie în rândul călugărilor care începeau să-l vadă ca pe un înger.

Ceremonia înveşmântării a avut loc în ziua de 8 mai 1578. În acest cadru la întrebarea Maestrului:

- Ioane, ce anume ceri de la Dumnezeu?

- Cer, răspunde Ion cu glas hotărât, haina Sfântului Francisc pentru a mă sfinţi.

Atunci Ion îşi auzi şi noul nume: IEREMIA. Înţelesese că intrase într-o nouă lume şi devenise alt om. Toată viaţa sa avea să lupte pentru cultivarea virtuţiilor. Se bucura astfel de o pace interioară deosebită şi nu se gândea deloc că i-ar putea-o tulbura cineva sau ceva. În ceilalţi vedea doar virtuţiile şu nu defectele. Având deosebită devoţiune pentru Isus Euharisticul, se împărtăşea zilnic, ceea ce îl ducea spre culmea bucuriei şi fericirii.

Printre aceste stări binecuvântate fratele Ieremia avea să aibă şi ispite diavoleşti care-l făceau să se îndoiască de nou sa stare, întrebându-se dacă a fost bine că şi-a părăsit părinţii care l-au crescut, unde s-a simţit bine, unde era educat creştineşte de mama sa etc.

Ziua de 8 mai 1579 a fost ziua profesiunii sale călugăreşti când s-a dăruit total lui Dumnezeu şi Bisericii. A doua zi după profesiunea călugărească, fratele Ieremia porni, din porunca Părintelui Provincial, spre mănăstirea Sfântul Efrem cel Vechi din Napoli, unde urma să îndeplinească slujba de bucătar şi unde avea să se distingă prin acea caritate care a constituit trăsătura fundamentală a întregii sale vieţi.

Pe urcuşul sfinţeniei în viaţa mănăstirii

Slujba de bucătar a făcut-o ca pentru Dumnezeu. Totul strălucea de curăţenie în bucătărie. Se străduia ca nimeni să nu aibă motiv de nemulţumire. Iată câteva din cuvintele sale:

"... când lucrezi din iubire faţă de Domnul, totul merge bine: dar dacă nu munceşti cu dragoste, ci din silă, e jale. Pentru că, dacă le cade greu mâncarea, fraţii nu pot studia, nu-şi pot vedea de îndatoririle lor şi nu le mai vine să laude Providenţa. Nu este un păcat mic să pui piedică laudelor lui Dumnezeu, care se gândeşte la noi ca un Tată bun." (Emmanuele da Napoli, Vita del Servo di Dio frate Geremia da Valacchia dei Minori Cappuccini della Provincia di Napoli, Napoli 1775, p. 45)

Fratele Ieremia era duşmanul bârfei şi al flecărelii şi dorea nespus de mult ca între fraţi să domnească virtutea carităţii. Cuvintele sale mergeau direct la suflet atât pentru preoţi cât şi pentru mireni. Nu ştia să vorbească decât despre Dumnezeu şi tocmai de aceea era căutat. Ascetismul fratelui Ieremia nu se manifesta în exterior prin rigiditate, asprime sau pesimism ci-l slujea pe Dumnezeu cu bucurie şi înveselea pe toţi care se apropiau de el. Necăutând niciodată preamărirea sa ci numai gloria lui Dumnezeu părea a-şi spune mereu: "Trebuie ca Domnul meu să fie mulţumit de mine"

Un confrate care observase că în timpul rugăciunii chipul fratelui Ieremia strălucea de o lumină cerească, îi destăinui cu simplitate că ar dori să experimenteze şi el ceva asemănător.

- Dragul meu, îi spuse, zâmbind, fratele Ieremia, dacă Dumnezeu ţi-ar dărui harul extazului, tu ai fi obligat faţă de El, dar dacă tu împlineşti o faptă de caritate faţă de săraci, atunci El se simte obligat faţă de tine!

Ca să nu fie rob al simţurilor Ieremia făcea anumite acte de mortificaţie ca: posturi îndelungate, biciuiri zilnice ş.a. Astfel în persoana fratelui Ieremia încep să prindă contur anumite daruri cereşti. De exemplu, trecând prin faţa unei case, îşi astupă nasul şi strigă: "Doamne, ce duhoare de păcate vine din casa aceea!" Persoane care erau de faţă i-au verificat spusele. Altădată unei femei de stradă i-a spus câteva cuvinte şi i-a fost deajuns pentru ca aceasta să-şi schimbe viaţa. Fratele Ieremia a mai fost înzestrat cu darul de a şti cum să lupte împotriva celui mai de temut duşman al sufletului: mândria. Bogăţia sa spirituală considera că este darul exclusiv al lui Dumnezeu.

E adevărat că Dumnezeu se arăta faţă de el nespus de generos ceea ce era mult mai mult decât bietele laude umane. Totuşi avea să treacă şi umilul călugăr valah prin "noaptea întunecoasă" despre care vorbeşte Sf. Ioan al Crucii. El însă nu lăsa să se vadă nimic din drama sa interioară. Era pentru el o bucurie să-l slujească pe Domnul său şi în suferinţă. Nu umbla după mângâierile lui Dumnezeu. Căuta pe Dumnezeul mângâierilor.