SFÂNTA SCRIPTURĂ

Rebeca, inelul binecuvântării

"Rebekka" este transcrierea greacă a ebraicului "Ribqah", a cărei semnificaţie este nesigură. În orice caz, ambele soţii ale ei, Iacob, au nume care amintesc de creşterea animalelor, ocupaţie de importanţă vitală pentru epoca patriarhală ("Lia" înseamnă "vacă" şi Rahela, "oaia-mamă").

Rebeca, aleasa binecuvântării

Rebeca a fost soţia patriarhului Isaac şi mama celor doi gemeni Iacob şi Esau. Modul prin care Isaac a reuşit să se căsătorească este povestit pe larg în Gen 24, povestirea cea mai extinsă din toată istoria patriarhilor, cu toate că este vorba, aparent, de o chestiune de importanţă secundară. Episodul arată intervenţia mirabilă a lui Dumnezeu care conduce istoria şi îi inspiră evenimentele.

Abraham, de acum înaintat în vârstă, îl pune pe administratorul casei sale Eliezer să facă jurământ că nu va căuta soţie fiului său Isaac din rândul cananeelor, ci că se va duce în Mesopotamia, între rudele sale, pentru a găsi acolo fata potrivită. Eliezer pleacă în călătorie ducând cu sine, cum cer prestigiul şi bogăţia stăpânului său, zece mii de cămile şi daruri preţioase, şi ajunge la Haran, în regiunea Eufratului de Mijloc, din care cândva a emigrat Abraham (Gen 12,4) şi unde trăiau în continuare descendenţii fratelui mai mic, Nahor. În timp ce face o oprire la fântâna din faţa cetăţii, se roagă lui Dumnezeu să dispună ca soţie pentru Isaac pe fata care, fără să i se ceară, va fi dispusă să dea apă nu numai lui dar şi cămilelor lui. Soseşte Rebeca cu amfora în mână, o tânără frumoasă şi necăsătorită. Este fiica lui Betuel, un fiu al fratelui lui Abraham, Nahor (cf Gen 22,20-23). Eliezer îi cere să bea şi ea se grăbeşte să adape de bunăvoie şi cămilele. Fericit pentru acest semn, Eliezer îi dă frumoasei şi generoasei fete un lănţişor de aur şi două brăţări, cerând informaţii despre familia ei şi dacă au posibilitatea de a-l găzdui peste noapte. Dându-şi seama că Dumnezeu l-a condus direct în casa lui Nahor, fratele lui Abraham, este pătruns de mare bucurie şi recunoştinţă. Eliezere povesteşte întâlnirea minunată de la fântână şi aduce la cunoştinţa gazdelor scopul călătoriei sale. Betuel şi Laban, fratele Rebecăi, se arată dispuşi - văzând că aceasta este voinţa lui Dumnezeu - să o lase pe Rebeca să plece în Canaan pentru a fi dată în căsătorie lui Isaac. Familia o salută pe Rebeca cu binecuvântarea de rămas-bun: "Sora noastră, să se nască din tine mii şi zeci de mii şi neamul tău să cucerească porţile duşmanilor lui" (Gen 24,60).

Din depărtări, în ţara făgăduită

Când caravana ajunge aproape de fântâna de la Lahai-Roi, în Negheb, patria lor viitoare, Rebeca, la vederea lui Isaac, coboară de pe cămilă şi se acoperă cu un văl, pentru a arăta viitorului soţ respectul cuvenit, după cum cere obiceiul timpului. Isaac o conduce în cortul său şi o ia în căsătorie. Iubirea pentru Rebeca îi aduce astfel mângâiere pentru moartea mamei sale, Sara.

Cum credinţa în promisiunea unei descendenţe numeroase a fost pusă la grea încercare de vestea naşterii lui Isaac, un eveniment considerat imposibil, precum şi de porunca de neînţeles de a-l jertfi, situaţia se repetă şi în aceată generaţie. Rebeca, aşteptându-se să devină mamă, şi-a luat deja cu sine o doică, pe Debora (cf Gen 35,8), dar timp de douăzeci de ani nu reuşeşte să aibă copii, până când, pentru rugăciunea de mijlocire a lui Isaac, rămâne însărcinată. Zămisleşte doi gemeni, care vor fi însă şi singurii copii ai vieţii ei. Încă din sânul matern se poate întrevedea viitorul raport între cei doi fraţi gemeni, care se îmbrâncesc într-una chiar înainte de naştere. Rebeca, întrevăzând în această duşmănie un semn nefast, este iluminată despre semnificaţia acestui fapt printr-un oracol: "Două neamuri sunt în sânul tău şi două popoare se vor ridica din pântecele tău; un popor va fi mai puternic decât celălalt şi cel mai mare îl va sluji pe cel mai mic" (Gen 25,23). Rivalitatea între cei doi fraţi se notează şi la naşterea lor. Iese mai întâi cel roşu şi păros, Esau (joc de cuvinte pe termenii "roşiatic", în ebraică admoni, şi "piele", literal "manta de piei', în ebraică se'ar, pentru a spune că Esau este destinat să devină tatăl edomiţilor, locuitori ai munţilor Seir), dar geamănul Iacob îl ţine de călcâi, ca şi cum ar fi vrut să-l împiedice să vadă primul lumina şi să obţină astfel dreptul de întâi-născut. Dumnezeu însă nu se lasă constrâns de decizii omeneşti, ci îşi arată bunăvoinţa sa în mod liber (cf Ex 33,19). Potrivit voinţei sale, moştenirea făgăduinţei nu va ajunge la Esau, care ar fi putut să o revendice după dreptul uman, ci la Iacob, după o alegere liberă a harului. Nu Esau, ci Iacob este ales şi iubit de Dumnezeu (cf Mal 1,2 ş.u. şi Rm 9,10-13). Rebeca, datorită sensibilităţii ei materne, pare să-şi dea seama de acest lucru şi îl preferă pe Iacob, în timp ce Isaac, condus de sentimente pur omeneşti, îl preferă pe Esau, care printre altele satisface gustul său pentru carnea de vânat,fiind un vânător încercat (Gen 25, 19-28).

Moştenirea binecuvântării

Dar Dumnezeu face în aşa fel încât dreptul de întâi-născut şi binecuvântarea paternă să ajungă la Iacob. În indiferenţa sa şi duritatea mentală, Esau cedează dreptul său de întâi-născut lui Iacob în schimbul unei supe de linte. Cât de puţin îl interesează binecuvântarea care-i garantează apartenenţa la un neam ales, o arată şi faptul că ia în căsătorie două femei hitite, spre marea descumpănire şi durere a părinţilor (Gen 26, 34 ş.u.). Când Isaac, de acum bătrân şi orb, nu mai era în măsură să vadă nici planul divin, se hotărăşte să-l binecuvânteze pe Esau, Rebeca recurge la viclenie pentru a asigura binecuvântarea paternă preferatului Iacob. Femeia este atât de convinsă de reuşita planului ei rafinat, încât nu dă nicio greutate obiecţiilor lui Iacob şi este dispusă să ia asupra ei chiar şi blestemul soţului, în cazul în care uneltirile ei ar fi date în vileag.

Urmând sfatul ei, Iacob se camuflează în Esau, fratele păros, acoperindu-se cu o piele de capră, şi obţine astfel prin viclenie binecuvântarea paternă. Înfuriat pentru această intrigă, Esau decide să-l ucidă pe Iacob. Dar şi în acest caz intervine cu abilitate Rebeca. Femeia ştie cum să-l pună în afara pericolului pe Iacob şi să-l atragă definitiv de partea planurilor ei. Îl trimite pe Iacob la fratele ei Laban, în Haran, unde va rămâne până când Esau se va îmblânzi. În acelaşi timp are grijă ca fiul preaiubit, asupra căruia este acum binecuvântarea făgăduinţei, să nu ia în căsătorie o femeie străină. Soţiile hitite ale lui Esau au dezgustat-o în aşa fel încât dacă şi Iacob va aduce în casă o soţie de acelaşi neam, Rebeca n-ar mai găsi niciun motiv să mai trăiască. Şi Isaac îl avertizează pe Iacob să nu ia în căsătorie o femeie caneeană şi îl trimite la Haran, ca să aleagă acolo de soţie una din fiicele lui Laban (Gen 27, 1-28,5).

Întru cât despre Rebeca Biblia nu mai spune altceva, este clar că - spre deosebire de Isaac care a trăit până la 180 de ani - femeia nu mai era în viaţă când, după o lungă bucată de vreme, Iacob s-a întors în patrie, bogat şi fericit, cu două soţii şi doisprezece fii. Ni se spune doar că Rebeca a fost înmormântată în peştera Macpela, la Mambre (actualul Hebron), alături de Isaac (Gen 49,31).

Lectura posterităţii

Numele Rebecăi apare în 30 de versete ale Sfintei Scripturi: de 29 de ori în cartea Genezei şi apoi, ultima oară, în scrierile sf. apostol Paul, în secţiunea cea mai enigmatică a scrisorii către romani (capitolele 9-11), când spune (Rm 9,10) că ea a avut "gemeni de la un singur om, Isaac, părintele nostru"; pentru apostolul neamurilor cei doi sunt imagine a raportului dintre iudaism şi Biserică: cel întâi-născut după trup îşi pierde drepturile naturale şi le primeşte cel ales după har, făcând astfel referinţă la neamurile păgâne. Îmbrăţişând credinţa în Cristos, acestea au devenit moştenitoare ale făgăduinţei. Metoda alegorică a sf. Paul va fi exploatată îndelung, nu fără accente polemice şi exagerări, în numeroase scrieri ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă