SFÂNTA SCRIPTURĂ

6. Abraham, cel care speră împotriva oricărei speranţe

Patriarhul se chema iniţial Avram. Studii ştiinţifice îl consideră un nume ce rezultă dintr-o frază, prin contracţie: "Tatăl (ab, o desemnare a lui Dumnezeu) este înălţat (ram)". În momentul în care Dumnezeu a încheiat un pact cu Avram, i-a schimbat numele în Abraham (probabil este doar o formă secundară), pe care Biblia îl explică printr-o etimologie populară, lipsită de rigurozitate: "tată (ab, în sensul de obârşie) al unei multitudini (raham)", raportându-l la descendenţa sa numeroasă (Gen 17,4 ş.u.).

Avram, patriarhul noului început

Avram este considerat strămoşul poporului lui Israel şi părintele credinţei. Privind la el, se putea vedea ce înseamnă, exemplar, "a crede": încredere fără rezerve în Dumnezeu, chiar şi atunci când sentimentul, raţiunea şi circumstanţele exterioare susţin contrariul. În acest sens au fost interpretate toate tradiţiile antice în varietatea lor, împletindu-le între ele, astfel încât prezentarea biblică actuală (Gen 12-25) trebuie considerată expresie a unei viziuni teologice şi nu o cronică istorică. În Avram s-a sedimentat şi a luat formă o experienţă de credinţă pluriseculară.

Atenţia plină de grijă pe care Dumnezeu a arătat-o faţă de umanitatea păcătoasă, cu obiectivul final al răscumpărării în Isus Cristos, a început cu Avram. El a fost primul om căruia Dumnezeu i s-a revelat printr-o alegere dictată numai de libertate şi har, nu de meritele deosebite ale lui Avram, care în ciuda faptului că nu avea copii, a fost ales să devină strămoşul viitorului popor al lui Dumnezeu, căruia i-a fost făgăduită Ţara, o mare descendenţă şi o binecuvântare îmbelşugată. Avram avea să devină o binecuvântare pentru oameni: "În tine vor fi binecuvântate toate neamurile pământului" (Gen 12,3).

Începutul istoric

Avram a trebuit să-şi părăsească patria, Urul Caldeii, şi să emigreze într-o altă ţară, Canaan, care mai târziu va fi numită Palestina. Această emigrare conţine un sens adânc. Avram a fost chemat să părăsească ambientul păgân în care trăia, pentru a se încredinţa cu o disponibilitate deplină şi deschidere spre nou, pentru a se lăsa călăuzit din acel moment, cu încredere necondiţionată, de unicul şi adevăratul Dumnezeu. Împreună cu soţia sa Sarai (şi acest nume va fi schimbat în Sara, prinţesă), nepotul Lot şi toată averea sa, Avram s-a mutat în Canaan, pe care l-a străbătut în lung şi-n lat ca păstor nomad, zăbovind în diferite locuri. Iar când ocuparea păşunilor mai bogate a dus la declanşarea unui conflict între păstorii lui Avram şi păstorii lui Lot, Avram cu toate că era bătrân, a dat dovadă de mărinimie şi a lăsat ca Lot să-şi aleagă păşunile mai îmbelşugate, dând astfel un exemplu dezinteresat de depăşire a conflictelor. Când, în fine, Lot, victimă a unui atac belic, a fost răpit, Avram cu 318 oameni a făcut o incursiune şi l-a eliberat pe nepot din mâna a cinci duşmani, dovadă a puterii, bogăţiei şi prestigiului dobândite între timp graţie binecuvântării lui Dumnezeu. La întoarcere, Mechisedec, regele-preot al Salemului (Ierusalimului), a adus omagiu patriarhului epuizat de bătălie, găzduindu-l, oferindu-i pâine şi vin, binecuvântându-l, iar Avram la rândul său i-a plătit lui Melchisedec zece la sută din toate bunurile proprii, un semn, acesta, prin care deja străbunii viitorului popor al lui Dumnezeu manifestau respectul lor faţă de locul şi regele Ierusalimului.

Cel fără copii, devine întemeietorul unui popor

După aceste evenimente, Dumnezeu a apărut lui Avram în viziune şi i-a promis să-i înmulţească descendenţa ca stelele de pe cer. Cu toate că o asemenea făgăduinţă era de neînţeles, Avram nu s-a simţit derutat, ci "l-a crezut pe Domnul", ceea ce "i-a fost socotit ca dreptate" (Gen 15,6). "Dreptate" înseamnă aici comportamentul "drept" sau adecvat al omului faţă de Dumnezeu: încrederea în el, încredinţarea în făgăduinţa lui, fără să hrănească îndoielile, mai mult, împotriva oricărei aparenţe şi chiar împotriva raţiunii.

Dar întru cât Avram, în ciuda făgăduinţei că va avea o descendenţă numeroasă, continua să nu aibă copii, în nerăbdarea lui a încercat să-şi dea de făcut, în modul cel mai omenesc, recurgând la expediente şi tentative de a grăbi şi ajuta într-un anumit sens împlinirea făgăduinţei divine. Pentru că Sara era sterilă, el a lăsat-o însărcinată în locul ei - un lucru obişnuit pentru dreptul Orientului antic - pe sclava egipteană Agar, care a avut un fiu, Ismael. Dar nu acesta era moştenitorul la care se referea Dumnezeu. Din cauza geloziei soţiei sale, Avram s-a văzut constrâns să o alunge pe Agar şi pe pruncul ei, care s-au stabilit în deşertul Paran, unde Ismael a devenit strămoşul arabilor. Şi astăzi este venerat ca atare de către musulmani.

Avram devine Abraham

Dumnezeu a făgăduit un fiu lui Avram, de acum în vârstă de 90 de ani şi soţiei sale de aceeaşi vârstă, şi pentru a întări făgăduinţa a încheiat un pact cu Avram. În cadrul acestei alianţe, cu perspectiva unor urmaşi numeroşi, i-a schimbat numele în Abraham. Prin acest pact, destinat să dureze pentru totdeauna, Dumnezeu s-a angajat în mod solemn să-i dea lui Abraham ţara făgăduită, un fiu şi urmaşi numeroşi. La rândul său, Abraham s-a obligat la o dăruire totală faţă de Dumnezeu şi ca semn exterior al acestui pact a prescris circumciziunea tuturor descendenţilor de parte bărbătească. Aşa cum la origine circumciziunea, făcută în timpul pubertăţii, era indiciu de maturitate sexuală şi de capacitate la căsătorie, tot la fel, acum, circumciziunea lui Israel devine semn al "căsătoriei" cu Dumnezeu, al pactului de nedesfăcut cu Dumnezeu, iar ca semn fizic de neşters pe mădularul procreării, va trebui să amintească pentru totdeauna făgăduinţa unei descendenţe nenumărate.

În timp ce Abraham îşi stabilise tabăra la stejarul din Mambre, aproape de Hebron, i-au apărut într-o zi trei îngeri sub chip de călători, pe care el i-a cinstit generos (de menţionat, aici, reprezentarea călugărului-pictor rus Rubliov, devenită renumită ca "Icoană a Preasfintei Treimi"). Cei trei călători i-au confirmat făgăduinţa unui copil. Pentru că Sara, care asculta în ascuns, nu a putut să nu râdă la auzirea făgăduinţei, considerând vârsta ei înaintată, fiul trebuia să se numească "Isac", adică "El râde", un nume care să amintească femeii pentru totdeauna gestul ei de incredulitate.

Împlinirea făgăduinţei şi o nouă încercare în credinţă

Foarte curând, însă, se părea că această făgăduinţă avea să fie o nouă frustrare, pentru că în timp ce Abraham se afla în Negheb, Abimelec, regele cetăţii Gherara, a poruncit ca Sara să fie introdusă în haremul lui. Dar Dumnezeu a intervenit ameninţându-l sever pe rege, care s-a văzut constrâns să trimită femeia la soţul ei legitim fără să se fi atins de ea. Sara, aşadar, i-a născut lui Abraham, de acum centenar, pe fiul făgăduit, care a fost numit Isac şi care în a opta zi după naştere a primit circumciziunea.

Când Isac a devenit băieţandru, credinţa lui Abraham a fost pusă la grea încercare. Dumnezeu i-a poruncit lui Abraham să-l jertfească drept ardere de tot pe fiul său unic şi iubit, Isac, atât de îndelung aşteptat şi dorit, pe un munte îndepărtat, pe care tradiţia succesivă avea să-l identifice cu muntele templului din Ierusalim. Cu toate că era vorba de o poruncă ce mergea împotriva oricărei logici şi a oricărui sentiment uman, Abraham a ascultat fără să opună rezistenţă, cu toate că avea inima frântă de durere. A manifestat în mod splendid propria ascultare în credinţă, afirmând că este dispus să sacrifice în Isac toată iubirea, speranţa şi viitorul, chiar şi raţiunea sa. Dar în ultimul moment acest sacrificiu a fost oprit de intervenţia unui înger şi în locul lui Isac a fost adus ca jertfă un berbec.

Abraham, o viaţă împlinită

La vârsta de 127 de ani, Sara a murit la Kiriat-Arba, actualul Hebron. Abraham a cumpărat acolo, pentru 400 de monede de argint, terenul lui Efron, la Macpela, în apropiere de Mambre, unde a înmormântat-o pe soţia sa într-o peşteră. În aceeaşi peşteră avea să fie înmormântat şi el, după ce a murit la vârsta de 175 de ani.

Aşa a trăit şi a murit Abraham, în credinţă, nu în viziune. Din descendenţa numeroasă ce i-a fost promisă, a văzut un singur urmaş, pe fiul Isac, iar din ţara făgăduită, doar o palmă de pământ putea să spună că e a lui, şi aceea pentru a-şi înmormânta soţia.

Dată fiind alegerea deosebită al cărei destinatar era şi încrederea pe care o nutrea faţă de Dumnezeu, Sfânta Scriptură îl numeşte "principele lui Dumnezeu" (Gen 23,6) şi "prietenul lui Dumnezeu" (Is 41,8; Dan 3,35; 2 Cr 20,7; Jud 2,23), un titlu de onoare care continuă şi în El-Khalil ("prietenul"), numele arab al oraşului Hebron.

Episodul sacrificiului lui Isac (Gen 22), citit în comunitatea creştină ca o imagine a sacrificiului lui Isus Cristos, este considerat de origine pre-israelitică. La origine, aceasta trebuia să informeze şi să explice de ce într-un determinat loc de cult cananeu (El Jir'e) Abraham a fost cel care a înlocuit sacrificiile umane cu sacrificiul propriei voinţe. Israeliţii au voit să spună astfel că Iahve nu a cere niciodată sacrificii umane.

În scrierile Noului Testament, este foarte frecventă relectura lui Abraham în cheie cristologică. Dar în Rm 4,18 avem definiţia cea mai vibrantă, cred, pentru existenţa unui muritor: "Abraham a sperat împotriva oricărei speranţe". În Scrisoarea către Evrei (11,8-19), în fine, patriarhul Abraham este prezentat ca model de ascultare la chemarea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când aceasta părea absurdă, iar în Evr 13,2 este o referinţă la ospitalitatea lui Abraham prin care, fără să-şi dea seama, el i-a primit pe îngerii lui Dumnezeu.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă