SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Ilie, focul profetului și profetul focului

Numele "Elijahu" înseamnă "Dumnezeul meu e Iahve". Acest nume, expresie a unei mărturisiri de credință, proclamă unicitatea lui Iahve ca singurul Dumnezeu adevărat spre deosebire de celelalte zeități.

Originile modeste ale celui mai mare profet

Profetul este originar din Tisba lui Galaad, o localitate din Cisiordania, de altfel, foarte modestă. Activitatea lui, însă, se desfășoară în regatul de Nord, sub domnia regilor Ahab (873-852) și Ahaz (853-852), ambii, regi infideli față de Iahve. Numele lui este un program: cu zel arzător, combate împotriva cultului lui Baal și pentru adorarea exclusivă a lui Dumnezeu. În aceste vremuri de început ale monarhiei în Israel, mesajul profeților încă nu era fixat în scris. De aceea, despre Ilie avem numai o colecție și povestiri care ni s-au transmis în 1 Rg 17-19.21 și 2 Rg 1-2, puse în scris încă în jurul anilor 800 î.C. Cu toate că nu există o carte separată a profetului Ilie, acest neînfricat luptător pentru Iahve, îmbrăcat cu o mantie de piele de capră și încins cu o centură de piele (2 Rg 1,8), a lăsat posterității o impresie atât de adâncă încât și în Noul Testament și în primul iudaism era unul dintre profeții cei mai populari și legendari.

Cuvântul profetic intră în acțiune

Predica lui Ilie, prin rigoarea sa extremă, a devenit necesară pentru că în timpul regelui Ahab cultul lui Baal se răspândise din ce în ce mai mult în Israel. Motivul venea de la căsătoria regelui cu o prințesă feniciană, Izabela, fiica regelui Et-Baal, din Tir, care a promovat prin orice mijloc cultul divinităților patriei natale și în fanatismul ei a eliminat aproape toți profeții lui Iahve. Ahab, care în realitate a rămas adorator al lui Dumnezeu (numele fiilor săi sunt toate compuse cu Ia-, Iahve), a devenit însă și adorator al lui Baal. Mai mult, a poruncit să se ridice un templu și un altar dedicat acestei zeități străine chiar în capitala sa, Samaria, recunoscând în acest fel și la nivel oficial cultul acestui zeu în Israel. Dar acest demers, evident, a trezit protestele și opoziția cercurilor fidele lui Iahve.

Determinarea cu care erau conduse atunci aceste ciocniri rezultă cu o claritate extremă și din tradițiile amplu dezvoltate despre Ilie și Elizeu, introduse în Cărțile biblice ale Regilor, o operație care, printre altele, a îngreunat foarte mult expunerea, de obicei, concisă, a evenimentelor din viața regilor respectivi.

Ilie a început activitata sa profetică vestindu-i lui Ahab, în numele lui Iahve, o lungă perioadă de secetă. În acest fel, Ahab trebuia să-și dea seama că stăpânul forțelor naturii nu este Baal, zeul vegetației, ci Iahve. Ilie însă a trebuit să fugă din fața mâniei regelui, refugiindu-se în albia râului Cherit, la est de Iordan, unde a fost alimentat în mod miraculos de un corb, care în fiecare zi îi aducea pâine și carne. Când râul a secat din cauza secetei, Ilie a mers la Sarepta, un sat pe malul Mării Mediterane, în apropiere de Sidon. Aici, întâlnește o văduvă, căreia îi cere ceva de mâncare. Femeia i-a răspuns că i-a mai rămas doar o mână de făină în amforă și puțin ulei într-un ulcior. Dar din dispoziția profetului, făina din vas nu s-a terminat și uleiul din ulcior n-a scăzut, astfel încât în timpul secetei au avut strictul de hrană. Când fiul văduvei a murit, Ilie l-a readus la viață pe tânăr, întinzându-se deasupra lui. În același fel vor învia un tânăr profetul Elizeu ( 2 Rg 4,34) și Sf. Paul (Fap 20,10).

Profetul și opțiunea radicală pentru Dumnezeu

Dar episodul cel mai relevant și admirat în viața lui Ilie, căruia îi datorează faima sa, este așa numita "judecată a lui Dumnezeu pe Carmel" (1 Rg 18). Acest promontoriu stâncos, care intră în mare în apropiere de actualul oraș Haifa, situat în teritoriul disputat pe atunci între fenicieni și israeliți, era un străvechi loc de cult. Altarul dedicat lui Iahve, construit în timpul lui Solomon sau al lui David, a fost dărâmat la porunca Izabelei, astfel încât era din nou Baal zeul care domina peisajul de pe înălțimea Carmelului, vizibil cu ușurință și din depărtare. În acest important loc de cult trebuia să se decidă cine este Dumnezeu pentru Israel, Iahve sau Baal. Ilie a cerut astfel lui Ahab să strângă pe muntele Carmel tot Israelul și pe cei 450 de profeți ai lui Baal. Aici, s-a adresat poporului: "Pînă când oscilați într-o parte și alta, fără să vă hotărâți? Dacă Iahve este Dumnezeul adevărat, slujiți-i lui; dacă este Baal, urmați-l pe Baal" (1 Rg 18,21). Un semn divin trebuia să constrângă poporul nehotărât să aleagă. Adevăratul Dumnezeu trebuia să facă să cadă foc din cer și să consume unul din cei doi viței puși ca victime de ardere-de-tot (holocaust): unul, de către profeții lui Baal, pe altarul lor, celălalt, de profetul Ilie, pe altarul reconstruit al lui Iahve. Slujitorii lui Baal au dansat în extaz în jurul altarului lor toată ziua, invocându-l pe Baal, dar nu s-a întâmplat nimic. Când apoi Ilie, spre seară, l-a invocat pe Iahve, a căzut foc din cer și a ars victima, cu toate că profetul a vărsat asupra ei și în jurul ei numeroase amfore de apă. În acest moment, întregul popor l-a recunoscut pe Iahve ca Dumnezeu și Ilie putea să combată nestingherit profeții lui Baal. I-a capturat, i-a dus la pârâul Chișon și i-a ucis. Imediat după aceea, s-a ridicat din mare un mic nor care lua proporții tot mai mari pînă când a revărsat o ploaie abundentă care a pus capăt secetei și foametei.

Fuga profetului și noua imagine a aceluiași Dumnezeu

Izabela, însă, mâniată de uciderea profeților lui Baal, căuta să-l ucidă pe Ilie, care a fugit în pustiul Negheb, unde profetul s-a culcat sub un ienupăr, descurajat și înfricoșat, încât a cerut și moartea. Dar un înger al Domnului l-a întărit cu pâine și apă și cu energiile acestei hrane, profetul a mers 40 de zile și 40 de nopți, pînă la Horeb, muntele lui Dumnezeu (Sinai). Aici, în trecut, Iahve se revelase în mijlocul fulgerelor și al tunetelor (Ex 19, 16-19) ca un Dumnezeu sfânt și înfricoșător. Și Ilie a avut în acest loc experiența unui vânt impetuos, a cutremurului și a focului, dar Dumnezeu nu se mai arăta prin aceste puteri ale naturii (...) ci în "murmurul unei adieri de vânt" (1 Rg 19,12). Ilie trebuia să înțeleagă astfel că Iahve nu mai intervine în mod spectaculos și teatral, ci în liniște și prin urmare, poate fi experimentat numai în liniște și în reculegere interioară. Iahve i-a cerut lui Ilie să-l consacre pe Hazael ca rege al Damascului, pe Ieu rege în Israel și pe Elizeu ca succesor al său. Hazael trebuia să combată regatul păgân al lui Ahab și Ieu să elimine dinastia acestuia. În ce-l privește pe Ilie, întorcându-se, l-a întâlnit pe Elizeu, l-a făcut succesor al său aruncând asupra lui mantia sa ca semn al faptului că ia în stăpânire existența acestuia. Mai târziu, Hazael a fost numit rege de Elizeu și Ieu, de unul din discipolii lui. Dacă tradiția a atribuit aceste fapte lui Ilie, înseamnă că el era considerat părintele spiritual și forța motrice a acestor schimbări tulburătoare.

Profeția, incomodă pentru autorități

Ilie se va confrunta încă o dată cu Ahab când acesta intenționa să cumpere via lui Nabot, care se afla în vecinătatea palatului regal. Dar Nabot este hotărât să nu piardă moștenirea paternă sub nicio formă și regelui, pus în fața acestei situații, neavând niciun temei legal la care să apeleze, nu-i mai rămâne decât să renunțe. Gândirea rece și nemiloasă a Izabelei, însă, fără nicio atenție pentru dreptul israelitic, nu-și face scrupule în a păși peste cadavre din dorința de a-și impune dreptul regal absolutist pe care ea îl reprezenta. Face astfel încât Nabot este acuzat pe nedrept de blestem împotriva lui Dumnezeu și a regelui, apoi, este ucis prin lapidare. După ce Ahab a luat în stăpânire via sărmanului Nabot, Domnul îi face cunoscut prin intermediul lui Ilie că pe locul unde câinii au lins sângele lui Nabot, tot acolo vor linge și sângele regelui; mai mult, tot neamul său va fi eliminat și câinii vor devora cadavrul Isabelei. Câțiva ani mai târziu, în timpul războiului împotriva arameilor, Ahab este lovit de o săgeată și sângele curge pe carul său de luptă. Când carul este spălat în lacul din Samaria, câinii ling sângele regelui, așa cum Ilie îl amenințase.

Asemeni tatălui său, Ahaz, care i-a urmat pe tron, ține mai mult la zeii străini decât la Iahve. Într-o zi, Ahaz cade de la fereastra etajului superior și este grav rănit. Trimite să fie consultat Baal-Zebub, zeul cetății feniciene Accaron, să afle dacă se va vindeca (Baal-Zebub sau Beelzebul înseamnă "principele Baal", dar în textul ebraic numele zeului este alterat în mod voit în Beel-zebub care înseamnă atât "Baal al muștelor" cât și "stăpânul bălegarului"; în Noul Testament - Mc 3,22 și Mt 10,25 - numele este folosit pentru a-l indica pe principele diavolilor). Ilie îi reproșează regelui: "Ai trimis mesageri ca să-l consulte pe Baal-Zebub, zeul lui Accaron, ca și cum în Israel nu ar fi un Dumnezeu pe care să-l consulți" (2 Rg 1,16). Datorită acestui gest de dispreț față de Iahve, profetul îi vestește regelui moartea și Ahaz moare pentru urmările căderii lui.

Ilie și focul

Dar episodul cel mai relevant din viața profetului Ilie rămâne "înălțarea" lui, care mai mult decât minunile care-i sunt atribuite, se substrage oricărei evaluări istorice. Înainte de "înălțarea" lui la ceruri, Ilie face o ultimă vizită, însoțit de Elizeu, la "fiii profeților" la Betel și Ierihon. Apoi, tot împreună cu Elizeu, traversează Iordanul ca pe uscat, după ce a despărțit apele în două lovind apa cu mantia înfășurată. Dincolo de Iordan, Elizeu, destinat să-i succeadă în slujirea profetică, cere învățătorului două treimi din spiritul lui (cf Dt 21,17). După care apare un car de foc tras de cai de foc și pe acest car, Ilie urcă spre ceruri în văpaie, lăsând în urma lui mantia profetică. Este căutat trei zile de fiii profeților, dar nu-l găsesc.

Lectura posterității

Marea importanță atribuită profetului Ilie și venerația adâncă de care se bucură această figură vetero-testamentară își găsește expresie, secole mai târziu, de exemplu în cartea lui Ben Sirah unde găsim scris: "Atunci s-a ridicat profetul Ilie ca focul și cuvântul lui ca făclia ardea" (Sir 48,1). Și apoi, autorul sacru îi adresează cuvinte de admirație: "Cât de renumit te-ai făcut, Ilie, prin minuni! Și cine se poate lăuda că este asemenea ție?" (48,4). Pentru că Ilie nu a murit ci a fost răpit în ceruri, este așteptată reîntoarcerea lui în timpul mesianic. Se spune astfel în profetul Malahia: "Mai înainte să vină ziua Domnului, zi mare și înfricoșătoare, vi-l trimit pe profetul Ilie" (Mal 3,23). În cartea lui Ben Sirah, referindu-se la acest text, afirmă că "Ilie este gata să se întoarcă în timpul sfârșitului" să restaureze triburile lui Israel, o îndatorire care în cartea lui Isaia (49,6) este rezervată Slujitorului lui Dumnezeu. În literatura rabinică Ilie a devenit predecesorul lui Mesia, destinat ori să-l preceadă de trei zile ori să vină odată cu Mesia însuși, drept care și astăzi la evrei se păstrează obiceiul ca în timp ce se pregătește ospățul pascal, să se pună un pahar și pentru Ilie și să lase ușa deschisă, pentru ca profetul la sosirea lui să poată intra.

Și în timpul lui Isus, Ilie este considerat predecesorul lui Mesia. Atât Ioan Botezătorul (In 1,21.25) cât și Isus însuși (Mc 6,15; 8,28) au fost considerați un Ilie redivivus. Cărturarii din vremea lui Isus nu acceptau mesianicitatea lui pentru că în viziunea lor Ilie încă nu a venit (Mc 9,11), în timp ce Isus însuși, la rândul său, îl definește pe Ioan Botezătorul "Ilie redivivus" (Mt 11,14; 17,12), dar numai în raport cu funcția sa (Lc 1,17), nu ca încarnare a profetului din vechime. Ioan Botezătorul, îmbrăcat și el cu o piele de cămilă și o centură de piele în jurul brâului (Mc 1,6) amintește puternic figura lui Ilie, dar neagă posibilitatea de a-i fi reîncarnarea (In 1,21). Ilie apare împreună cu Moise, în conversație cu Isus, în timpul schimbării lui la față (Mc 9,4), un episod care intenționează să documenteze mesianicitatea lui Isus.

Potrivit credinței iudaice, care a reflectat la răpirea profetului, Ilie este fără încetare în acțiune în favoarea lui Israel și intervine în evenimentele pământești ca protector al celor nevinovați, prieten al săracilor și eliberatorul celor asupriți. Când Isus strigă de pe cruce: "Eli, Eli, lemah sabachtani", cei prezenți cred că îl invocă pe Ilie și afirmă: "Să vedem dacă vine Ilie să-l ajute" (Mt 27, 46-49). În credința populară islamică, Ilie trăiește în continuare ca tămăduitor și sprijin în nevoi.

Spre deosebire de tradiția Bisericii din Occident, în cea din Orient, Ilie are un rol de mare importanță ca vindecător și sprijin în necesități de diferite feluri, precum și cel de control asupra ploii, fulgerelor și tunetelor. La noi este venerat ca "ghid și părinte" al Ordinului Carmelit.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire