SFÂNTA SCRIPTURĂ

Iacob, stâlpul poporului ales

Iacob, în ebraică Ja'aqob, este forma scurtă a unui nume de persoană constituit dintr-o frază, în care a căzut elementul teofor (desemnarea lui Dumnezeu) şi trebuie tradus prin "Divinitatea (aici, El) să ocrotească purtătorul acestui nume". În Vechiul Testament numele este pus în legătură, potrivit unei etimologii populare, cu aqeb, "călcâi" şi explicat prin "cel care se leagă de călcâi", pentru că la naştere, Iacob a apucat călcâiul geamănului Esau (Gen 25,26), dar şi cu verbul aqab, "a înşela", înţeles aici ca "înşelător" (Gen 27,36; cf Os 12,4 şi Ier 9,3), pentru că a reuşit să sustragă prin viclenie dreptul de întâi-născut lui Esau. Mai târziu, Iacob a primit supra-numele de Israel, "Cel care luptă cu Dumnezeu" (Gen 32,29 şi 35,10).

Doi fraţi, două destine

Iacob şi fratele Esau s-au născut la Beer-Sheba, din patriarhul Isaac, pe atunci în vâstă de 70 de ani şi din Rebeca. Deşi erau fraţi, nu semănau deloc unul cu altul, nici în aspectul exterior şi cu atât mai puţin în cel interior: ciocnirile au început încă din sânul matern, unde se îmbrânceau reciproc. Rivalitatea între ei s-a arătat şi la naştere, când Iacob, a apucat călcâiul lui Esau, ca şi cum ar fi voit să-l împiedice să se nască primul şi să obţină astfel dreptul de întâiulnăscut (Gen 25,19-26). Esau, păros ca un animal, era un om rudimentar, violent, nepriceput şi cu o inteligenţă stângace, iubitor de aer liber şi vânătoare, în timp ce Iacob, cu pielea sensibilă, era o fire blândă şi reflexivă, ştia să fie şi prevăzător şi viclean, chiar intrigant. Îi plăcea să stea în corturi şi era copilul preferat al mamei Rebeca (Gen 25,27 ş.u.).

Moştenirea binecuvântării divine

Într-o zi Esau s-a întors acasă obosit şi înfometat şi pentru şiretul Iacob a fost o joacă de copii să-l atragă într-o cursă pe fratele său rudimentar şi să-i ia locul în drepturile de întâi-născut pentru un blid de linte (Gen 25,29-34). Mai târziu, printr-o altă şiretenie, i-a sustras fratelui său şi binecuvântarea de întâi-născut. Tatălui Isaac, de acum orb şi slăbit în bătrâneţea sa, la sugestia mamei, Iacob i s-a prezentat drept Esau, purtând o piele de capră, şi în acest fel şi-a atras prin înşelăciune binecuvântarea paternă. De această dată, însă, Esau s-a înfuriat atât de tare pentru înşelăciunea suferită încât, plin de ură, s-a hotărât să-l ucidă pe fratele său. Rebeca l-a sfătuit pe Iacob să se refugieze la unchiul matern Laban, în Haran, în nordul Mesopotamiei, pînă când nu se va fi îmblânzit mânia lui Esau (Gen 27). Lui Isaac, i-a spus că-l trimite pe fiul lor la Haran ca să-şi caute o soţie între rudele lor, ca să nu ajungă să se căsătorească cu o cananee ca Esau. Isaac l-a trimis astfel pe Iacob dându-i binecuvântarea sa.

În timpul călătoriei, Isaac s-a oprit să înnopteze şi a văzut în somn o scară care de la pământ atingea cerul, pe care îngerii urcau şi coborau. În vârf, apărea Dumnezeu, care l-a asigurat că-l va conduce sănătos în patrie, pentru a-i da lui şi urmaşilor lui, destinaţi să devină numeroşi ca nisipul mării, pământul lui Canaan. Copleşit de frica cea sfântă, Iacob a numit acel lor "Bet-El", "Casa lui Dumnezeu", şi a ridicat un stâlp în amintirea celor întâmplate (Gen 28,10-22).

Căsătoria lui Iacob

La Haran, Iacob s-a îndrăgostit de Rahela, fiica unchiului Laban, căruia îi promite în loc de zestre să muncească gratuit timp de şapte ani în slujba lui. La trecerea celor şapte ani, Laban conduce în camera nupţială a lui Iacob nu pe frumoasa Rahela ci pe sora ei Lia, mai puţin fermecătoare, şi Iacob nu-şi dă seama, pentru că mireasa trebuia să intre acoperită de numeroase văluri. A doua zi dimineaţă, Iacob îşi dă seama de înşelăciune şi Laban poate calma mânia acestuia numai când îi promite că, la încheierea săptămânii de sărbătoare, îi va da ca soţie şi pe Rahela, pentru care însă nepotul a trebuit să muncească alţi şapte ani în slujba unchiului. Iacob o iubea pe Rahela şi nu se îngrijea de Lia. A avut grijă Dumnezeu să compenseze dezechilibrul dintre cele două surori, făcând ca Lia să fie fecundă în timp ce Rahela era sterilă şi fără copii. Lia i-a dat lui Iacob patru fii: Ruben, Simeon, Levi şi Iuda, dar a sperat în zadar să-şi atragă prin aceasta iubirea soţului. Rahelei sterile, în schimb, plină de gelozie şi disperare, nu i-a rămas decât să-l convingă pe Iacob să-i dea un fiu din sclava Bila, pentru ca - după dreptul timpului respectiv - să nască fii în locul ei. Bila a născut pentru stăpâna ei doi copii, Dan şi Neftali. Şi Lia a condus-o pe propria sclavă la Iacob, din care s-au născut Gad şi Aşer. Apoi, ea însăşi a mai avut alţi doi fii, Isacar şi Zabulon, şi o fiică, pe care a numit-o Dina. În acest moment, Dumnezeu a ascultat-o pe Rahela şi a avut şi ea un fiu, Iosif, astfel încât la Haran, Iacob a avut unsprezece fii şi o fiică (Gen 29,1-30,24).

Iacob a hotărât atunci să se întoarcă în patrie şi a cerut propria recompensă de la Laban, ale cărui turme aflat sub păstorirea lui s-au în mulţit foarte mult în toţi aceşti ani. Dumnezeu însuşi i-a cerut atunci lui Iacob să se întoarcă în patrie cu toată familia sa şi cu averile sale. După ce a traversat râul Iabbok, un afluent oriental al Iordanului, la circa 40 de km nord de Marea Moartă, a luptat pînă în zori cu un personaj misterios, care a reuşit să-l biruie şi pe care Iacob l-a lăsat să plece numai după ce a primit binecuvântarea acestuia. Omul i-a dat numele nou de Israel, "Cel care se luptă cu Dumnezeu", cu următoarea motivaţie: "te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor" (Gen 32,28). Iacob-Israel a dat locului acela numele de Penuel, care înseamnă "Chipul lui Dumnezeu" şi a spus: "L-am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă, şi totuşi viaţa mea a fost cruţată" (idem, v. 33).

Revenirea în patrie, regăsirea fratelui

După întâlnirea şi reconcilierea cu fratele Esau (Gen 33), Iacob şi-a stabilit tabăra în Canaan, la Sihem (potrivit unei tradiţii, reluată în In 4,6, aici ar fi săpat o fântână, indicată şi astăzi ca "fântâna lui Iacob", lângă care Isus a stat de vorbă cu femeia samariteancă). La Sihem, fiica sa Dina a fost necinstită de fiul principelui local, iar fraţii ei Simeon şi Levi au răzbunat gestul printr-o cruzime nemiloasă (Gen 34). Iacob s-a mutat apoi la Bet-El, unde Dumnezeu i-a asigurat încă o dată stăpânirea asupra pământului Canaan şi o descendenţă numeroasă. Pe cale, înainte de a ajunge la Efrata, Rahela a născut al doilea fiul al ei, pe Beniamin, dar ea a murit în timpul naşterii şi a fost îngropată în acel loc. Ajunşi la Mambre, în apropiere de actualul Hebron, Iacob l-a pierdut şi pe tătăl său Isaac, care a murit la 180 de ani şi a fost îngropat de Iacob şi Esau în peşterea Macpela, din apropiere, alături de Abraham şi Sara (Gen 35).

Dintr-o familie, începe un popor

Între toţi fiii lui, Iacob îl iubea mai mult pe Iosif, născut din Rahela, soţia lui preaiubită. Din acest motiv, fraţii lui, când a sosit ocazia potrivită, din gelozie şi invidie, l-au vândut ca sclav în Egipt, spunând apoi tatălui lor că a fost sfâşiat de un animal sălbatic. După mulţi ani, în timpul unei secete, fraţii au mers în Egipt să cumpere cereale de la Iosif, care între timp devenise al doilea om ca importanţă în Egipt. Iosif i-a recunoscut, dar s-a lăsat recunoscut la rândul lui abia după a doua călătorie a lor, în care au trebuit să-l aducă şi pe Beniamin. Apoi, a cerut să fie adus în Egipt şi bătrânul său tată, toţi fraţii cu familiile lor, şi aici ei s-au stabilit ca păstori în ţinutul Goşen, în apropiere de delta orientală a Nilului (Gen 46). În Egipt, Iacob a trăit alţi 17 ani, pînă când, după ce a binecuvântat pe fiii lui de pe patul de moarte (Gen 49), a murit la vârsta de 147 de ani. A fost îmbălsămat după obiceiul egiptean şi recondus în Canaan pentru a fi îngropat, după cum îşi exprimase voinţa, în peştera Macpela, care era mormântul părinţilor săi.

Lectura posterităţii

Prezentarea timpului patriarhilor, aşa cum o citim noi astăzi în cartea Genezei, nu trebuie înţeleasă în sensul istoriografiei moderne. Lucrurile nu pot fi văzute în acest fel, pentru că deja în îndepărtatul timp de nomadism al Israelului, de la jumătatea mileniului II pînă la 1200 î.C, nu există documente scrise, ci numai tradiţii orale. Numai după ce diversele triburi de păstori itineranţi şi nomazi pre-israelitici au cucerit pământul Canaanului, unindu-se între ele pînă la a forma un singur popor, Israel, s-a început în jurul secolului X să se pună în scris şi după un anumit criteriu de ordine preistoria Israelului pe baza vechilor tradiţii orale, care în cursul generaţiilor au suferit nu puţine modificări. S-a recunoscut în spatele acestui fenomen voinţa şi călăuza înţeleaptă a lui Dumnezeu, care l-a început a făgăduit "părinţilor" stăpânirea asupra acestei ţări şi o descendenţă numeroasă. Efortul naratorilor de a lungul secolelor a fost tocmai acela de a introduce o linie unitară în aceste tradiţii confuze, pentru a arăta că în acţiune a fost şi era, în cele din urmă, mâna unui Dumnezeu prevăzător şi ordinator.

Întru cât acum Abraham, Isaac şi Iacob figurează ca tată, fiu şi nepot, această înrudire directă îi obligă pe toţi să locuiască în aceleaşi locuri şi, ca nomazi sau semi-nomazi, în aceleaşi păşuni, care au fost ereditate apoi de la unul la altul. Se poate observa, cu toate acestea, că tradiţiile raportate la diversele figuri ale patriarhilor fac referinţă, efectiv, la scenarii şi sanctuare diferite: tradiţiile despre Abraham, în jurul sanctuarelor de la Fântâna Lahai-Roi (Gen 16,13), Beer-Sheba (21,31) şi Mambre/Hebron (13,8; 18; 23); puţinele povestiri despre Isaac, în ţinutul de la Gherar şi Beer-Sheba (Gen 26); tradiţiile despre Iacob, în schimb, legate nu de sudul ţării ci de o zonă centro-palestiniană, situată în jurul Sihemului şi a Bet-Elului (Gen 28; 34-35) şi parţial chiar şi în Transiordania (Gen 29-33).

O altă tradiţie pe care grupul lui Iacob a adoptat-o şi a potrivit-o în mod amplu la propria credinţă, a fost aceea de la Bet-El. Piatra sacră venerată în acest loc de cananei, unde se credea că este prezentă divinitatea (acesta este sensul originar de Bet-El, cu înţelesul de "casă" sau "locuinţă a lui Dumnezeu"), a fost însă privată de propria realitate divină, altfel spus, a fost demitizată. A fost degradată la rang de simplu obiect, care a slujit de pernă pentru Iacob şi pe care mai târziu el a pus-o ca memorial în amintirea sfinţeniei locului în care Dumnezeu i-a apărut şi care pentru acest motiv l-a numit "Bet-El", "Casa lui Dumnezeu". Acest loc, situat la circa 20 km nord de Ierusalim, mai târziu avea să devină al doilea loc ca importanţă pentru cultul israelitic. Pe vremea judecătorilor, Bet-El era sediul arcei legământului (Jud 20,27). După divizarea regatului, în 931 î.C., Ieroboam a făcut ca la Bet-El să fie înălţat un viţel de aur şi a înfiinţat o colină cultuală (1Rg 12,26-33) pentru a crea un pol opus templului de la Ierusalim (cf Am 7,13).

La Iacob se referă unul din cele mai enigmatice texte mesianice (Num 24,17). În total, sunt aproximativ 369 de referinţe la numele lui Iacob, frecvente în psalmi şi literatura sapienţială; profeţii văd în Iacob casa iubirii de predilecţie a lui Dumnezeu (Is 2,5: Casa lui Iacob, vino, să mergem în lumina Domnului!").

În Noul Testament, numele Iacob îl poartă şi tatăl lui Iosif, logodnicul Mariei (Mt 1,16); la fântâna patriarhului, în schimb, Isus intră în dialog cu femeia samariteană (In 4), unde căutarea apei, condiţie existenţială încă din vechime, devine simbol al unei noi căutări: apa vieţii ce nu trece. Viziunea scării lui Iacob este preluată în In 1,51 unde Isus însuşi se identifică cu scara lui Iacob ca semn al cerurilor deschise şi al comuniunii restabilite între cer şi pământ.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă