SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 127, 12.04.2006
Trecerea de la moarte la viaţă (cf. Rom 5,1-6,23) (I)
Roadele justificării (cf. Rom 5,1-21)

Drept roade al justificării sfântul Paul ne aminteşte pacea, răscumpărarea, răbdarea, speranţa: de fapt, este logic ca omul mântuit de Dumnezeu să simtă în viaţa sa o schimbare radicală, o împlinire şi puterea de a răspunde cu tărie la toate încercările vieţii. Acest capitol are două pericope cu un puternic mesaj de trăire evanghelică: roadele justificării (cf. Rom 5,1-11), paralelismul dintre Adam şi Isus Cristos (cf. Rom 5,12-21).

Ca o primă consecinţă a jertfei mântuitoare pe cruce a lui Isus Cristos sunt roadele spirituale: pace, cu Dumnezeu, lauda în încercări, răbdarea, practicarea virtuţilor, speranţa, iubirea (cf. Rom 5,1-11). De fapt, viaţa adevărată a creştinului este marcată de virtuţile teologale (credinţa, speranţa şi iubirea) şi de pacea lăuntrică în speranţa întâlnirii dintre creatură cu Creator în împărăţia sa. Viaţa omul este marcată de multe momente în care se pierde direcţia şi, de aceea, el este frământat de multe nelinişti şi intră în deznădejde. Tocmai în aceste momente credinţa puternică în Dumnezeu, în jertfa mântuitoare a lui Isus Cristos îi oferă un suport spiritual indispensabil: pace! Ce este mai important în desfăşurarea anilor omului pe pământ decât pacea lăuntrică? Poate ea fi înlocuită de altceva? Oare momentele de destindere, politica, puterea, banii şi altele asemănătoare pot înlocui un suflet liniştit, liber şi împăcat cu Dumnezeu? Cu siguranţă că nu! De aceea, sfântul Paul le spune cititorilor să că adevărata înţelegere a planului lui Dumnezeu pentru fiecare om în parte are o conexiune directă cu pacea în Isus Cristos, Domnul nostru. De aici izvorăsc toate celelalte virtuţi creştine, deoarece omul împăcat cu Dumnezeu şi cu sine simte prezenţa divină atât în încercări, cât şi atunci când este în siguranţă. De fapt, siguranţa noastră constă tocmai în iubirea fără margini a lui Dumnezeu, care a preferat să moară pe cruce şi să ne justifice, decât să ne lase pradă disperării şi pornirilor noastre păcătoase. Reconciliaţii fiind cu Autorul vieţii, oamenii devin liberi, în adevăratul sens al cuvântului, şi părtaşi la bucuria împărăţiei lui Dumnezeu.

Tocmai pentru a confirma aceste roade al justificării sfântul Paul ne prezintă un dualism, o paralelă între Adam, primul om după trup, şi Isus Cristos, primul înviat după trup (cf. Rom 5,12-21). Adresându-se unui grup de iudei, sfântul Paul le explică faptul că păcatul primului om, Adam, a fost cauza primară a păcatelor oamenilor şi că Legea primită de poporul ales a fost promulgată datorită păcatului. Intervalul dintre Adam şi Isus Cristos a fost legat de prezenţa Legii, însă aceasta nu putea să ţină locul lui Dumnezeu însuşi, de aceea, a fost necesară întruparea Cuvântului, care datorită intervenţiei sale unice de mântuire, adică prim patima, moartea şi învierea sa, devine cauză de justificare pentru toţi oamenii. Chiar dacă prin greşeala unuia omenirea a pierdut starea paradiziatică iniţială, venirea lui Isus Cristos a şters neascultarea şi păcatul. Trebuie să ţinem cont de faptul că ascultarea necondiţionată a Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, Domnul nostru a şters orice formă de păcat şi că omul poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu prin harul dobândit de Fiul Omului. În momentul în care omul îşi schimbă viaţa, se transformă de la chipul şi atitudinea lui Adam şi îşi însuşeşte chipul şi atitudinea lui Isus Cristos, adică devine ascultător al cuvântului lui Dumnezeu, în acest caz el este justificat şi primeşte posibilitatea mântuirii.

Este absolut necesar ca creştinul să-şi îndrepte privirea sufletului către învăţătura plină de viaţă a apostolului Paul, deoarece numai apelând la bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu se poate bucura pe deplin de condiţia omului mântuit. Roadele justificării şi deplinătatea harului pe care-l primim în Isus Cristos, noul Adam, sunt necesare şi indispensabile creşterii uniforme şi mature a familiei creştine. Cine nu-şi doreşte pacea? Cine nu doreşte să fie tare în încercări? Cine nu-şi doreşte o viaţă plină de împliniri şi linişte sufletească? Cu siguranţă că toţi dorim acest lucru! Însă trebuie să fim atenţi la şoaptele Duhului Sfânt şi să acceptăm în viaţa noastră, în familia noastră mesajul mântuirii pe care numai viaţa de credinţă ni-l poate dat.

Scrisoarea către episcopii Bisericii Catolice despre colaborarea bărbatului şi a femeii în Biserică şi în lume, nr. 6:

"A doua relatare a creaţiei (Gen 2,4-25) confirmă în mod irevocabil importanţa diferenţei de sex. O dată creat de Dumnezeu şi plasat în grădina a cărei gestiune o primeşte, cel care este desemnat, printr-un termen generic, ca Adam experimentează o singurătate pe care prezenţa animalelor nu reuşeşte să o umple. Are nevoie de un ajutor care să-i fie corespondent. Termenul desemnează aici nu un rol subaltern, ci un ajutor vital. Scopul este de fapt de a permite ca viaţa lui Adam să nu se prăbuşească într-o confruntare sterilă şi, în cele din urmă, mortală numai cu sine însuşi. Este necesară relaţionarea cu o altă fiinţă care se află la nivelul său. Numai femeia, creată din aceeaşi «carne» şi învăluită în acelaşi mister, dă vieţii bărbatului un viitor. Aceasta se verifică la nivel ontologic, în sensul în care crearea femeii de către Dumnezeu caracterizează umanitatea ca realitate relaţională. În această întâlnire se remarcă şi cuvântul care deschide pentru prima dată gura bărbatului într-o expresie de uimire: «Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea!» (Gen 2, 23).

«Femeia - a scris Sfântul Părinte referindu-se la acest text din Geneză - este un alt 'eu' în umanitatea comună. Încă de la început, ei [bărbatul şi femeia] apar ca 'unitate a celor doi' şi acest lucru înseamnă depăşirea singurătăţii de la început, în care bărbatul nu afla 'un ajutor care să i se potrivească' (Gen 2,20). Este vorba aici doar de 'ajutorul' în acţiune, în 'stăpânirea pământului'? (cf. Gen 1,28). Desigur, este vorba de tovarăşa de viaţă, cu care, ca şi cu o soţie, bărbatul se poate uni devenind împreună cu ea 'un singur trup' şi lăsând pentru aceasta pe 'tatăl său şi pe mama sa' (cf. Gen 2,24)».

Diferenţa vitală vizează comuniunea şi este trăită într-un mod pacific exprimat de tema nudităţii: «Omul şi soţia lui erau amândoi goi şi nu le era ruşine» (Gen 2,25). Astfel, trupul omenesc, marcat de pecetea masculinităţii şi a feminităţii, «include încă 'de la început' atributul 'nupţial', capacitatea de a exprima iubirea: adică tocmai acea iubire în care omul-persoană devine dar şi - prin acest dar - transpune în viaţă sensul însuşi al fiinţei şi al existenţei sale». Şi, comentând tot aceste versete din cartea Genezei, Sfântul Părinte continuă: «În această particularitate a sa, trupul este expresie a spiritului şi este chemat, în misterul însuşi al creaţiei, să existe în comuniunea de persoane, 'după chipul lui Dumnezeu'».

În aceeaşi perspectivă nupţială se înţelege în ce sens vechea relatare din cartea Genezei lasă să se înţeleagă că femeia, în esenţa sa cea mai profundă şi originară, există «pentru bărbat» (cf. 1Cor 11,9): este o afirmaţie care, departe de a evoca alienarea, exprimă un aspect fundamental al asemănării cu Sfânta Treime ale cărei persoane, o dată cu venirea lui Cristos, arată că sunt unele faţă de altele în comuniune de iubire. «În 'unitatea celor doi', bărbatul şi femeia sunt chemaţi încă de la început nu doar să existe 'unul alături de celălalt' sau 'împreună', ci sunt şi chemaţi să existe în mod reciproc unul pentru celălalt... Textul din Geneză 2,18-25 indică faptul că, într-un anumit sens, căsătoria este dimensiunea primară şi fundamentală a acestei chemări. Dar nu este unica. Întreaga istorie a omului pe pământ se realizează în cadrul acestei chemări. În baza principiului existenţei reciproce 'pentru' celălalt, în 'comuniune' interpersonală, se dezvoltă în această istorie integrarea în omenirea însăşi, voită de Dumnezeu, a ceea ce este 'masculin' şi a ceea ce este 'feminin'».

În viziunea pacifică din încheierea celei de a doua relatări a creaţiei răsună acel «foarte bune» care încheia, în prima relatare, crearea primei perechi de oameni. În aceasta rezidă centrul planului originar al lui Dumnezeu şi al adevărului cel mai profund despre bărbat şi femeie, aşa cum i-a vrut Dumnezeu şi cum i-a creat. Oricât ar fi de bulversate şi întunecate de păcat, aceste dispoziţii originare ale Creatorului nu vor putea fi niciodată anulate".

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.