SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 123, 15.03.2006
Prologul Scrisorii sfântului Paul către Romani

Aşa după cum anticipam în prezentarea Scrisorii sfântului Paul către Romani, una din temele-bază ale acestei scrieri constă tocmai în faptul că apostolul propune "sandalul" misterului revelării lui Dumnezeu în persoana unui Om, Isus Cristos, Dumnezeu făcut trup, iar prologul ne prezintă chiar de la început dorinţa sa de al face cunoscut pe autorul vieţii şi mântuirii omului (cf. Rom 1,1-15).

Chiar din primele rânduri sfântul Paul doreşte să se prezinte ca fiind, în tot ceea ce el face, un slujitor a lui Dumnezeu, Isus Cristos, chemat să devină apostol al neamurilor, tocmai pentru a evita eventualele neînţelegeri cu privire la activitatea desfăşurată înainte de fi membru al Bisericii creştine (cf. Rom 1,1-7). Sfântul Paul recunoaşte că el nu este un martor ocular al evenimentelor petrecute în Ierusalim şi în Palestina aşa cum sunt ceilalţi apostoli, însă evanghelia pe care a primit-o şi o propovăduieşte este rodul revelaţiei divine şi a-l confirmării sale din partea Bisericii creştine. Faptul că sfântul Paul se consideră "servitor", "sclavi", "rob" al Domnului Isus Cristos îl înscrie pe lista celorlalte personalităţi ale Vechiului şi Noului Testament cărora slujirea lui Dumnezeu constituia un titlu de nobleţe. Dacă pentru mentalitatea timpului, ca, de altfel şi în zilele noastre, a fi liber însemna a fi stăpân pe destinul tău, a fi rob însemna a nu-ţi mai aparţine Tocmai în această ordine de idei sfântul Paul doreşte să spună că el a fost "înlănţuit" de cunoaşterea şi iubirea lui Isus Cristos, Domnul şi Stăpânul vieţii (cf. Rom 1,1-4).

Misiunea şi harul primite de la Dumnezeu sunt acelea care l-au făcut misionar al cuvântului lui Dumnezeu şi responsabil pentru mântuirea oricărui om, indiferent de statutul şi originea sa. După ce apostolul neamurilor dă mărturie despre Isus Cristos, despre faptul că Duhul Sfânt l-a trimis să vestească evanghelia, sfântul Paul vorbeşte explicit şi despre darurile primite de la Dumnezeu, în sensul că el a primit harul şi misiunea apostolică de a duce la mântuire toate naţiunile pământului. Aşa după cu reiese din citirea şi ascultarea Sfintelor Scripturi, propovăduirea noi evanghelii îl cheamă pe om să devină o fiinţă renăscută, care nu este supusă legilor umane, ci este ascultător planului de mântuire a lui Dumnezeu. Acest fapt este posibil, deoarece atât comunităţile din Ierusalim, cât şi cele din diasporă, în mod cu totul deosebit comunitatea Romei, sunt chemate la ascultarea evangheliei de către însuşi Isus Cristos (cf. Rom 1,5-6). Salutul adresat comunităţii din Roma, cu toate că sfântul Paul nu-i cunoaşte personal pe fiecare, este unul afectuos, iar aceste fapt rezultă din termenii folosiţi: "[...] celor iubiţi de Dumnezeu, numiţi sfinţi" (Rom 1,7a). Cunoscând atitudinea sfântului Paul faţă de creştini, ne putem da seama că salutul său nu este unul de superficial sau din politeţe: el doreşte să-i întâlnească direct şi sinceritatea sa să se dovedească prin fapte!

Rugăciunea de mulţumire adresată lui Dumnezeu de sfântul Paul pentru comunitatea romană este un punct de referinţă, deoarece credinţa de care dau dovadă credincioşii din Roma devine exemplu pentru celelalte comunităţi creştine ale Bisericii (cf. Rom 1,8-15). Dovada concertă a acestei mulţumiri a apostolului neamurilor este rugăciunea neîncetată adresată lui Dumnezeu pentru această comunitate, iar această rugăciune trebuie să se fixeze bine în cugete şi inimile cititorilor său. Nu este posibilă o deschidere şi o înţelegerea a cuvintelor lui Dumnezeu dacă nu există rugăciune şi nu există unitate în slujirea dezinteresată a fraţilor dacă nu este iubire. Dorinţa sfântului Paul de a vizita Biserica din Roma nu este una pur umană, iar acest lucru se poate constata prin însuşi faptul că el nu a putut veni în capitala imperiului decât la timpul stabilit de providenţa divină şi atunci înlănţuit şi gata să-şi de viaţa pentru propovăduirea evangheliei. Voia lui Dumnezeu este un act prioritar în viaţa apostolului şi toate celelalte activităţi, atât misionare, cât şi evanghelizatoare sunt în dependenţă de Dumnezeu. Întâlnirea dintre sfântul Paul şi Biserica creştină a Romei trebuie să aibă un suport duhovnicesc, spiritual, deoarece numai în acest fel se poate construi o adevărată fraternitate creştină, iar îmbărbătarea reciprocă să-şi atingă ţinta.

Dorinţa arzătoare de a vizita comunitatea Romei îl face pe sfântul Paul să strige cu toată fiinţa sa faptul că el este supus planului lui Dumnezeu şi că dacă până în acel moment nu a reuşit să vină, acum este foarte aproape să facă această călătorie (cf. Rom 1,13-15). Din rândurile expuse, sfântul Paul le mai transmite credincioşilor romani şi faptul că planurile sale personale s-au oprit întotdeauna acolo unde a început voinţa şi revelaţia lui Dumnezeu şi, de aceea, nu el trebuie să adune un rod îmbelşugat, ci Isus Cristos şi Biserica sa. Având conştiinţa curată şi cunoscând foarte bine limitele sale, apostolul neamurilor recunoaşte influenţa şi rolul pe care l-au jucat toţi aceia pe care i-a întâlnit atât celor învăţaţi, cât şi celor simpli. Toţi i-au oferit posibilitatea să se întărească în credinţă şi în încrederea lui Dumnezeu! De aceea, chiar dacă apostolul este înzestrat cu mult carisme din partea lui Dumnezeu, acestea nu au nici o valoare dacă sunt expuse ca şi cum ar fi proprii: evanghelia pe care doreşte să o propovăduiască la Roma este, de fapt, slujirea autentică a cuvântului lui Dumnezeu.

Primele versete ale Scrisorii sfântului Paul către Romani ne introduc într-o nouă dimensiune a descoperirii valenţelor creştine, deoarece cuvintele, simţămintele şi acţiunile apostolului sunt de o sinceritate dezarmantă. El realizează şi recunoaşte faptul că nu valorează nimic dacă nu corespunde planului lui Dumnezeu şi dacă nu este, în adevăratul înţeles al cuvântului, slujitor al lui Dumnezeu. Cuvintele de afecţiune adresatei unei comunităţi pe care nu o cunoaşte personal sunt tot atâtea dovezi ale sentimentelor profunde pe care le are apostolul faţă de membrii Bisericii lui Isus Cristos. Cu atât mai mult în viaţa de familie trebuie să avem sentimentele lui Dumnezeu în abordarea tuturor situaţiilor concrete prin care trecem. Apostolul neamurilor ne mai învaţă că ori de câte ori ne deschidem inima către învăţătura lui Dumnezeu familia creştină devine mai vie, mai puternică, mai autentică.

În continuarea prezentării documentelor care expun doctrina Bisericii în ceea ce priveşte modul de convieţuire şi demnitatea familiei în societate, vă supunem atenţiei Scrisoarea către episcopii Bisericii Catolice despre colaborarea bărbatului şi a femeii în Biserică şi în lume. Acest document poartă semnătura cardinalului Joseph Ratzinger (actualul papă Benedict al XVI-lea) prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, din 31 mai 2004.

Scrisoarea către episcopii Bisericii Catolice despre colaborarea bărbatului şi a femeii în Biserică şi în lume, nr. 1:

"Expertă în umanitate, Biserica este mereu interesată de ceea ce priveşte bărbatul şi femeia. În aceste vremuri de pe urmă s-a reflectat mult asupra demnităţii femeii, asupra drepturilor şi îndatoririlor ei în diferite sectoare ale comunităţii civile şi ecleziale. Contribuind la aprofundarea acestei tematici fundamentale, în particular prin învăţătura lui Ioan Paul al II-lea, Biserica este interpelată astăzi de unele curente de gândire, ale căror teze adesea nu coincid cu finalităţile autentice ale promovării femeii.

Prezentul document, după o scurtă prezentare şi evaluare critică a câtorva concepţii antropologice din zilele noastre, doreşte să propună reflecţii inspirate de date doctrinare ale antropologiei biblice - indispensabile pentru protejarea identităţii persoanei umane - referitor la unele premise pentru o corectă înţelegere a colaborării active a bărbatului şi a femeii în Biserică şi în lume, recunoscând diferenţa dintre aceştia. În plus, aceste reflecţii vor să fie un punct de plecare pentru un mod de aprofundare în cadrul Bisericii şi pentru instaurarea unui dialog cu toţi bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă, în căutarea sinceră a adevărului şi în angajarea comună pentru dezvoltarea de relaţii tot mai autentice".

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.