SFÂNTA SCRIPTURĂ

DIN CĂRŢILE VECHIULUI TESTAMENT

AŞTEPTAREA LUI MESIA

40. Poporul iudeu

Familiile care s-au întors din robia babilonică erau originare din ţinutul tribului lui Iuda, din Ierusalim şi din împrejurimi. Ei au alcătuit nucleul poporului iudeu. Voiau să trăiască aşa cum trăiseră părinţii lor. Dar nimic nu mai era ca înainte. Babilonienii colonizaseră străini în Ierusalim şi împrejurul lui. Aceia trăiau după obiceiurile proprii şi slujeau zeilor lor.

Zidurile care apăraseră Ierusalimul erau dărâmate. Templul pe care îl construise Solomon era o ruină. Iudeii şi-au reconstruit casele şi zidurile de împrejmuire ale Ierusalimului. În al doilea an de la întoarcerea lor au pus piatra de temelie pentru al doilea Templu.

Iudeii trăiau iarăşi în ţara lor. Dar ţara lor făcea parte din marile imperii ale unor regi străini. Aceştia îşi trimiteau la Ierusalim soldaţii, strângătorii de impozite şi guvernatorii lor. Au fost timpuri în care străinii au încercat să-i abată pe iudei de la credinţa lui Abraham. Vremuri în care un rege străin voia să-i silească pe toţi supuşii săi să trăiască şi să creadă la fel ca el, să slujească zeilor săi.

În aceste secole, preoţii din Ierusalim au adunat tradiţiile sfinte. În aceste timpuri cei evlavioşi au respectat legile şi prescripţiile. Ei au învăţat din nou să-l cunoască pe Dumnezeu şi Legământul său. Sperau în regele, în eliberatorul pe care Dumnezeu îl făgăduise poporului său. Au fost urmăriţi şi torturaţi. Dar chiar şi în moarte ei şi-au mărturisit credinţa în Dumnezeul cel viu, care poate să-i salveze pe ai săi şi dincolo de moarte (Esdra, Nehemia, Macabei).

41. Iob pretinde un răspuns de la Dumnezeu

Iob era un om evlavios. El se bizuia pe Dumnezeu şi se păzea de rău. Era bogat. Avea şapte fii, trei fiice, multe oi, cămile, boi şi măgăriţe. Pentru Iob nu era greu să ţină la Dumnezeu, care îi dăduse toate acestea.

Dar Dumnezeu l-a pus pe Iob la încercare. Tâlharii au atacat turmele lui Iob. Au omorât păstorii şi au furat animalele. Iob nu s-a lăsat derutat. S-a încrezut în Dumnezeu. Curând l-a lovit o a doua nenorocire. Pe când fiii şi fiicele lui stăteau împreună la masă, a venit o vijelie asupra casei. Fiicele şi fiii lui Iob au fost striviţi sub dărâmături. Când Iob a aflat de nenorocire, a spus: «Gol eram când am venit pe lume. Gol voi fi şi când voi muri. Domnul dă, Domnul ia. Eu îl preamăresc».

Dar pe Iob l-a lovit o nenorocire şi mai mare. S-a îmbolnăvit de lepră. Tot trupul i s-a umplut de răni. Iob cel bogat şedea acum pe o grămadă de cenuşă. Se scărpina cu un ciob. Soţia lui Iob a venit la el şi i-a zis: «lată unde te-a adus încrederea în Dumnezeu! Blestemă-l pe Dumnezeu şi mori!». Dar Iob i-a răspuns: «Tu vorbeşti ca una care nu-l cunoaşte pe Dumnezeu. Dacă noi primim binele pe care El ni-l trimite, nu trebuie atunci să acceptăm din mâna lui şi răul?».

Iob avea trei prieteni. Când au auzit ei de nenorocirea lui, au venit la el. Voiau să-l consoleze. Dar când l-au văzut atât de nenorocit, ei au început să plângă. S-au aşezat lângă el şapte zile şi şapte nopţi. Nici unul nu a spus o vorbă, pentru că vedeau că durerea lui Iob era mare. Apoi Iob a început să vorbească cu Dumnezeu şi să se judece cu El. S-a plâns de durerea lui şi l-a acuzat pe Dumnezeu, care îi trimisese lui, celui nevinovat, atâta nenorocire.

Prietenii lui Iob s-au speriat. Ei au vrut să-i ia apărarea lui Dumnezeu şi au spus: «Cum poţi să-l acuzi pe Dumnezeu? Oricine ştie că El este drept. Răsplăteşte binele şi pedepseşte răul. El nu ţi-ar fi trimis această suferinţă dacă tu nu ai fi meritat pedeapsă». Dar Iob era sigur pe sine. El i-a cerut lui Dumnezeu să îi explice pentru ce a meritat el, omul evlavios, asemenea suferinţă.

Prietenii au tot vorbit pentru a-l convinge pe Iob că nu are dreptate, căci Dumnezeu nu ar putea fi nedrept. Dar Iob nu a renunţat. El voia să înţeleagă de ce Dumnezeu răsplăteşte fidelitatea cu rău. Dumnezeu a vorbit către Iob din furtună. El a întrebat: «Cine eşti tu, ca să-mi ceri socoteală? De ce vorbeşti de lucruri pe care nu le poţi înţelege? Unde erai tu când Eu am întemeiat pământul? Tu ai despărţit uscatul de mare? Tu ai hotărât zilelor şi nopţilor timpul lor? Tu faci să răsară stelele pe cer? Tu dai animalelor de mâncare?». Iob a auzit întrebările. El nu a avut răspuns. Şi a recunoscut că Dumnezeu este necuprins de mare. Aşa de mare, încât se poate avea încredere în El, chiar şi atunci când planurile lui nu pot fi înţelese.

Iob i-a răspuns Domnului: «Acum ştiu că Tu poţi toate. Orice plănuieşti poţi să realizezi. Din neştiinţă ţi-am cerut socoteală. Planurile tale sunt minunate. Eu nu le pot pricepe. Până acum te-am ştiut numai din auzite. Dar acum ochii mei te-au văzut. De aceea retrag tot ce am spus şi mă încredinţez ţie» (Iob).

42. Iona învaţă să-l cunoască pe Dumnezeu

Dumnezeu i-a vorbit profetului său Iona: «Porneşte la drum! Mergi la Ninive, capitala imperiului asirienilor, şi spune-le tuturor celor care locuiesc acolo că pedeapsa mea se va abate asupra lor. Iona, însă, nu voia să meargă la Ninive. A fugit pe o corabie care urma să plece departe. El voia să fugă departe de Dumnezeu.

Dar Dumnezeu a trimis o furtună pe mare. Aceasta zgâlţâia tare corabia. Toţi s-au speriat. Fiecare se ruga dumnezeului său. Iona, însă, dormea jos în corabie. Căpitanul l-a trezit: «Cum poţi să dormi? Scoală-te! Roagă-l pe Dumnezeul tău, poate că ne salvează!».

Marinarii îşi spuneau unul altuia: «Să tragem la sorţi şi să aflăm astfel cine este de vină pentru această nenorocire». Sorţii au căzut pe Iona. Iar Iona a zis: «Aruncaţi-mă în mare şi veţi fi salvaţi. Căci din cauza mea s-a abătut această furtună asupra voastră». Marinarii vâsleau din răsputeri. Dar au constatat că nu aveau nici o putere în faţa furtunii. Atunci ei s-au rugat: «Doamne, nu ne socoti nouă o nelegiuire faţă de un nevinovat ceea ce vom face acum!» Apoi l-au luat pe Iona şi l-au aruncat în mare. Imediat marea s-a liniştit.

Domnul însă a trimis un peşte mare. Acesta l-a înghiţit pe Iona. Trei zile şi trei nopţi a stat Iona în burta peştelui. Acolo s-a rugat Domnului Dumnezeului său. Peştele a înotat la ţărm şi l-a scuipat afară pe Iona. Încă o dată i-a poruncit Dumnezeu: «Mergi la Ninive, marele oraş. Vesteşte acolo tot ce-ţi voi spune Eu». Iona s-a dus la Ninive. A strigat: «Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus».

Oamenii din Ninive l-au ascultat pe Iona. Ei l-au crezut pe Dumnezeu. Au început un post mare şi s-au îmbrăcat în haine de pocăinţă. Toţi: cei mari şi cei mici, bogaţii şi săracii, tot poporul. Dumnezeu a văzut convertirea locuitorilor din Ninive. El şi-a retras ameninţarea. Iona, însă, era nemulţumit şi mânios. S-a rugat: «Ah, Doamne! Nu am vrut să vin la Ninive. Doar ştiam că Tu iubeşti pe oameni şi îi ierţi. Mai bine muream decât să trăiesc acestea!».

Iona a părăsit oraşul îndreptându-se spre răsărit. S-a aşezat şi a aşteptat să vadă ce se va întâmpla. Atunci Dumnezeu a făcut să crească un vrej ca să-i facă umbră lui Iona. Iona s-a bucurat de vrej. Dar peste noapte un vierme i-a ros rădăcina astfel încât vrejul s-a uscat. Soarele dogorea. Iona nu putea să reziste arşiţei. A spus: «Mai bine muream!». Dumnezeu însă l-a întrebat pe Iona: «Ţie îţi pare rău după un vrej care a crescut într-o noapte şi într-o noapte s-a uscat. Iar mie să nu-mi fi părut rău de marele oraş Ninive cu copiii lui mulţi şi cu multele animale?» (Iona).

43. Stăpânirea lui Dumnezeu

Profetul Daniel descrie ce i-a arătat Dumnezeu: Au fost aduse tronuri. Un bătrân s-a aşezat. Haina lui era albă ca zăpada, părul - alb ca lâna curată, tronul său era din limbi de foc, roţile erau văpaie dogorâtoare. Un râu de foc pornea de la el. Mii şi mii îi slujeau. Zeci şi zeci de mii stăteau înaintea lui.

Şi iată, pe norii cerului venea unul ca un Fiu al Omului. El s-a apropiat de bătrân şi i-a fost înfăţişat. Bătrânul i-a dat puterea, slava şi domnia. Popoarele toate, oameni de toate limbile şi rasele, îi slujeau. Stăpânirea sa este stăpânire veşnică, ce nu trece niciodată. Împărăţia lui nu va fi niciodată nimicită (Daniel 7, 9-14).

44. O cântare a slujitorului lui Dumnezeu

Un profet cântă cântările despre slujitorul care face în toate voia lui Dumnezeu. Prin el, cel ascultător, vine dreptatea lui Dumnezeu şi mântuirea lui pe pământ.

Iată, acesta este slujitorul meu, pe care îl sprijin. Acesta este alesul meu, pe care îl iubesc. Lui i-am dat Duhul meu, el vesteşte popoarelor adevărul. Nu strigă, nu face zgomot, nu i se aude glasul pe uliţe. Trestia îndoită nu o rupe şi feştila pâlpâindă nu o stinge. În credinţă aduce dreptatea. El nu oboseşte, nu dă înapoi până ce nu instaurează dreptatea mea pe pământ. Insulele cele mai îndepărtate aşteaptă învăţătura lui (Isaia 42, 1-4).

45. Lumea nouă a lui Dumnezeu

Aşa vorbeşte Domnul: Eu fac totul nou: un cer nou şi un pământ nou. Ce a fost înainte va fi uitat. Vă veţi bucura şi veseli de ceea ce voi crea. Niciodată nu va mai fi plâns şi nici jeluire. Nu se va mai naşte nici un copil care să trăiască numai câteva zile. Nici un om nu va muri în floarea vieţii. Vor îmbătrâni precum copacii. Ce au muncit nu le va fi luat de nimeni. Înainte ca ei să mă roage, Eu le voi răspunde. Cât timp vor vorbi, Eu îi voi asculta. Atunci lupul şi mielul vor fi pe aceeaşi păşune. Leul va mânca paie precum boul. Nimeni nu va face rău, nici unul nu va aduce nenorocire (Isaia 65, 17-25).