SACRAMENTE

Sfântul Sacrament al Pocăinţei (V)

Satisfacţia sau canonul

Se ştie că orice vină atrage după sine pedeapsă: Ofensa pricinuită lui Dumnezeu prin păcat trebuie, aşadar, să-şi primească pedeapsa ei: fie iadul, dacă păcatul este greu, fie purgatoriul, dacă păcatul este uşor. Se ştie, de asemenea, că în Botez păcatul este iertat atât în ce priveşte vina, cât şi în ce priveşte pedeapsa. În Sfânta Pocăinţă însă păcatul este iertat numai sub aspectul, vinei, dar sub aspectul pedepsei datorat este iertată de obicei numai pedeapsa veşnică, a iadului, în afară de cazul în care penitentul a avut o părere de rău desăvârşită -, rămânând de ispăşit pedeapsa vremelnică fie în această viaţă, fie dincolo, în purgatoriu. Mai corect spus: prin dezlegarea preotului, în urma părerii de rău, pedeapsa veşnică este comutată în pedeapsă vremelnică.

Prin această pedeapsă se achită datoria de reparare a vătămării pricinuite lui Dumnezeu, datorie pe care penitentul şi-o achită prin: rugăciuni, acte de mortificare, ajun, fapte de milostenie ş.a.

Încă dintru început Dumnezeu le-a cerut întotdeauna păcătoşilor să-I dea satisfacţie pentru păcatele iertate. Protopărinţii noştri, deşi au fost iertaţi după ce s-au căit, a trebuit să îndure truda de ficare zi pentru câştigarea pâinii, suferinţele, bolile şi durerile morţii. Evreii prin rugăciunea lui Moise obţinură iertare, dar drept pedeapsă pentru îndărătnicia lor au trebuit să peregrineze patruzeci de ani prin pustiu până să ajungă în Pământul Făgăduinţei. Moise însuşi a trebuit să-şi ispăşească neîncrederea în bunătatea şi atotputernicia lui Dumnezeu, neîngăduindu-i-se să vadă Canaarul, decât din depărtare, de pe Muntele Nebo. David, deşi s-a pocăit pentru uciderea generalului Urie şi adulterul comis, a trebuit să sufere năpastele ce i le profeţise Natan prorocul. Ninivitenii, la predica lui Iona au fost iertaţi, dar numai după ce făcuseră o aspră pocăinţă, însuşi regele punându-şi cenuşă pe cap, îmbrăcând haină de pocăinţă şi umblând desculţ.

În Legea Nouă, legea harului şi a iubirii, Însuşi Fiul lui Dumnezeu a plătit, prin patima şi moartea Sa, în locul nostru, întreaga datorie a pedepsei veşnice pentru păcatele omenirii întregi. Întrucât, însă, prin Botez suntem altoiţi în El, devenind împreună cu El un singur trup, Trupul mistic, Biserica, în care El este Capul iar noi membrele, şi noi, fiind în comuniune vitală cu El, trebuie, drept consecinţă, să participăm la suferinţele jertfei Sale răscumpărătoare cu propriile noastre suferinţe şi jertfe, pentru a ne împărtăşi Lui meritele ispăşirii aduse de El Tatălui în numele nostru, pentru păcatele noastre. În acest sens afirmă Sfântul Pavel: "Completez în trupul meu ceea ce lipseşte patimilor lui Isus Cristos în trupul Său care este Biserica" (Col 1, 24).

Iată de ce Preotul, înainte de a-l dezlega pe penitent, îi dă aşa numitul canon sau satisfacţie sacramentală. Despre aceasta vom medita în cele ce urmează.

Canonul este parte întregitoare a Spovedaniei. Prin îndeplinirea lui, penitentului i se iartă ex opere operato, adică prin însăşi această îndeplinire o parte mai mare sau mai mică, ori chiar întreaga pedeapsă. În cazul în care preotul nu fixează termen, canonul trebuie îndeplinit cât mai repede. A-l accepta fără voinţa de a-l împlini face ca spovedania să fie invalidă, nulă, iar, pur şi simplu, a nu împlini un canon dat pentru păcate mortale nu invalidează spovedania, dar constituie un păcat mortal, care apoi trebuie spovedit. Canonul trebuie îndeplinit cu respectarea condiţiilor impuse de preot, adică în timpul şi locul prescrise.

Dar, în afară de canon, adică de satisfacţia scaramentală - cum se mai numeşte canonul - mai este şi un al doilea fel de satisfacţie, cea extrasacramentală, sau benevolă, care ne stă întotdeauna la îndemână. Aceasta constă în rugăciuni, acte de penitenţe, de renunţare, de mortificare pe care ni le impunem de bunăvoie, precum şi în acceptarea cu supunere a încercărilor permise de Providenţă: boli, eşecuri, denigrări, calomnii etc.

Atât canonul cât şi satisfacţia extrasacramentală au un dublu scop: vindicativ şi medicinal. Cel vindicativ urmăreşte să răzbune ofensa adusă lui Dumnezeu, deci ispăşirea păcatelor, plătindu-I lui Dumnezeu datoria pedepselor pentru păcatele săvârşite. Şi, deoarece, prin canon ni se iartă doar o parte din aceste pedepse, este nevoie ca prin jertfele şi faptele bune ce ni le impunem singuri, de bunăvoie, să deprindem faţă de noi înşine justiţia vindicativă (răzbunătoare), pe care ar trebui, de drept, s-o exercite Dumnezeu contra noastră, dacă El nu ar fi în acelaşi timp şi preamilostiv.

Al doilea scop al canonului şi al satisfacţiei extrasacramentale este cel medicinal, adică vindecarea rănilor produse de păcat în sufletul şi viaţa noastră: "nimicirea şi dezrădăcinarea habitelor (obişnuinţelor rele n.n.) a înclinării spre păcat, contractate prin păcat" (cf. V. Suciu, Teol. dogm. spec. vol. II, p. 479).

Nu există persoană care, printr-o simplă privire în trecut, să nu-şi dea seama că dacă ar fi folosit anumite mijloace ar fi putut evita anumite căderi ori s-ar fi putut vindeca de anumite porniri dezordonate care, cu timpul, au ajuns să-l stăpânească.

Printre remediile medicinale preventive şi curative cel mai eficace este unul de ordin natural: evitarea lenei, deci munca stăruitoare de fiecare zi. Când îţi angajezi energiile fizice şi intelectuale într-o activitate utilă izbuteşti să te păstrezi curat; păcatul nu-şi găseşte portiţă de intrare în gând şi inimă. De aici adagiul: "Lenea este perna diavolului". A te deprinde cu tot ce îţi cere efort în profesiunea ce o ai, a ţi-o îndeplini în spirit de credinţă, conştient că îndatoririle impuse, oricât de grele ar fi, reprezintă voinţa lui Dumnezeu, este o penitenţă ce te purifică şi te fereşte de viciile care din lene îşi trag hrana.

Un alt remediu preventiv şi curativ contra recăderilor în păcat după spovedanie, este cel de ordin supranatural: Sfânta Spovedanie făcută des. Aceasta, prin harurile sacramentale specifice acestui sacrament, conferă sufletului o deosebită rezistenţă în ispite şi tărie în câştigarea virtuţilor lor pentru a-ţi asigura lumina pe calea desăvârşirii sufleteşti este de asemenea foarte important să-ţi alegi de îndrumător sufletesc un preot care, prin sfaturile date, te va sprijini şi încuraja, dacă îi vei descoperi rănile sufleteşti cu sinceritate şi încredere.

Dar atât canonul, cât şi celelalte mijloace de ispăşire, purificare şi îndreptare a vieţii, pe care ni le impunem, să nu izvorască dintr-o frică servilă de Dumnezeu, ci din iubirea filială faţă de El, Părintele vătămat prin păcat, şi din dorinţa de desăvârşire la care ne chemaă Isus: "Fiţi desăvârşiţi precum este desăvârşit Tatăl vostru din ceruri" (Mt 5, 48).

În primele veacuri ale creştinismului, Biserica pedepsea păcatele mortale cu canoane foarte aspre, aplicând pentru păcatele publice pedepse proporţionale cu vina, în scopul de a-i determina pe penitenţi la perseverare pe calea desăvârşirii creştineşti, prin iubirea de Dumnezeu şi a semenilor. Drept consecinţă, se putea vedea cum credincioşii îşi păstrau nepătată haina botezului, iar cei ce-şi pierdeau harul botezului, prin vreun păcat, reveneau fără amăgire la o viaţă curată, ispăşindu-şi păcatul prin penitenţe pe cât de severe pe atât de mântuitoare. Şi, datorită roadelor edificatoare obţinute prin aceste canoane, creştea sfinţenia în sânul Bisericii.

Primii creştini aveau în ochii lor pildele vii ale marilor sfinţi penitenţi, care de bună voie şi-au supus trupul şi spiritul unei asceze aspre şi îndelungate, prin renunţări la hrană şi odihnă, prin rugăciuni şi privegheri; unii plângându-şi păcatul toată viaţa, ca Sfântul Petru; alţii făcând pocăinţă aspră în peşteri, ori umblând desculţi, mâncând o dată la zi şi purtând ciliciu ca Sfântul Petru de Ale cantara (+1582) care în felul acesta a înţeles să-şi ispăşească un păcat săvârşit în tinereţe, şi care locuia într-o chilie fără mobilă, fără scaune, stând ori în picioare, ori în genunchi şi dormea rezemându-se de un perete. Şi, asta, timp de 40 de ani. După moarte, arătându-i-se Sfintei Tereza de Avila, fiica lui spirituală, îi zise: "O, fericită pocăinţă, care mi-ai câştigat un premiu atât de mare în Cer!"

Dumnezeu nu le cere astfel de mortificări decât unora dintre aleşii Săi, dar este dureros să constatăm cum astăzi creştinii acordă prea puţină seriozitate canonului, limitându-se la împlinirea lui, fără să-şi impună singuri, de bună voie, şi alte acte de ispăşire şi reparare a păcatelor.

Datorită faptului că s-a îndulcit disciplina pocăinţei, astăzi, păcătosul şi-a pierdut sensibilitatea faţă de gravitatea păcatului şi a obligaţiei de a-l ispăşi, cade mai uşor, petrece fără prea multă remuşcare în păcat, iar ridicarea din păcat, pocăinţa este de multe ori ineficace, fără rod şi sub semnul întrebării.

Iată de ce se impune să ne reconsiderăm modul de a privi şi împlini obligaţia de ispăşire. Să ne însuşim spiritul de pocăinţă al creştinilor din primele veacuri, căinţa şi sentimentele care i-au însufleţit şi le-au schimbat viaţa.

Îngăduinţa manifestată de Biserică astăzi faţă de penitent nu trebuie să-i servească acestuia drept motiv spre a-şi neglija obligaţia de a fi sever faţă de sine, căci cu cât ne vom cruţa şi menaja mai mult în viaţa aceasta cu atât Dumnezeu ne va cruţa mai puţin dincolo, deoarece păcatul trebuie pedepsit fie în viaţa aceasta, fie în veşnicie: "aut ab homine paenitente, aut a De o vindicante" (Terulian). Să prevenim deci severitatea dreptăţii lui Dumnezeu prin severitatea pocăinţei noastre, sacrametale şi extrasacramentale.

Să prevenim răzbunarea lui Dumnezeu, răzbunându-ne noi înşine, în locul Lui, împotriva noastră. Iar dacă îndrumătorul nostru spiritual din scaunul spovedaniei este prea îngăduitor cu noi, dându-ne un canon atât de mic, să completăm indulgenţa lui cu asprimea noastră, după îndemnul Sfântului Bernard: "si medicus clementoir fuerit, tu age contra te". Să aplicăm leacul specific după diversitatea păcatelor: reculegere pentru pedepsirea distracţiilor în rugăciune, tăcere în faţa judecăţilor, vorbirilor de rău şi denigrărilor; evitarea contactelor cu persoane uşuratice, în scopul prevenirii păcatelor de necurăţie; ajunul pentru prevenirea păcatelor carnale, a plăcerilor dezordonate.

Dar să nu uităm că, pe lângă aceste penitenţe pe care ni le impunem noi înşine, este o altă penitenţă pe care ne-o oferă Dumnezeu. Aceasta constă în a accepta cu inimă liniştită necazurile, bolile, încercările şi insuccesele, lipsurile survenite în viaţa de fiecare zi, ca expresie a voinţei lui Dumnezeu care, prin înţelepciunea Providenţei Sale, le permite cu tot atâtea mijloace de purificare şi reparare a greşelilor.

O călugăriţă grav bolnavă, i se plânge a Sfântului Francisc de Sales că din cauza durerilor nu se putea ruga. "Este mult mai bine să stai răstignită cu Isus Cristos decât să te rogi Celui răstignit" - îi răspunse Sfântul. Da, pentru că, acceptând cu răbdare, fără murmur, durerile bolii ori alte necazuri, împlineşti mai bine obligaţia de a-I da lui Dumnezeu satisfacţie pentru ofense decât rugându-te, deoarece, în rugăciune îţi consfinţeşti lui Dumnezeu numai spiritul, pe când, acceptând suferinţele şi unindu-le cu Jertfa Celui răstignit, I te dăruieşti Lui cu întreaga fiinţă, mintea, inima, voinţa şi trupul, ca un răstignit cu El.

Şi acum, la sfârşitul celor cinci meditaţii despre Sacramentul Spovedaniei, să ne examinăm asupra spovedaniilor din trecut.

Privit-am acest sacrament cu dispoziţiile unui adevărat penitent, cu acea credinţă, smerenie, sinceritate şi încredere pe care mila nemărginită a lui Dumnezeu le cere? Cum a fost pregătirea mea la acest Sacrament, examinarea conştiinţei, durerea şi ura faţă de păcate, hotărârea de a-mi îndrepta viaţa şi de a-L iubi pe Dumnezeu, evitând tot ce m-ar putea despărţi de El, singurul izvor adevăratei fericiri? Fost-a întotdeauna sinceră şi întreagă mărturisirea mea? M-am decis să trăiesc în adevărat spirit de pocăinţă, conştient că, pe de o parte, dată fiind infinita gravitate şi nocivitate a păcatului, iar, pe de altă parte, scurtimea vieţii, trebuie să folosesc fiecare clipă pentru ispăşirea şi repararea multelor mele păcate, în scopul purificării depline? Să nu uităm că nu există decât două posibilităţi de purificare: pocăinţa, în această viaţă, şi Purgatoriul, dincolo, în veşnicie. Aut panitendum, aut ardendum (Este necesar ori să faci pocăinţă, ori să arzi). Să alegem şi să purcedem în consecinţă. Azi, căci, poate, mâine va fi prea târziu.