SACRAMENTE

Sfântul Sacrament al Pocăinţei (IV)

Mărturisirea păcatelor

A patra lucrare ce i se cere penitentului, după deşteptarea părerii de rău şi a hotărâririi de îndreptare, în urma examinării conştiinţei, este mărturisirea păcatelor, adică acuzarea lor în faţa preotului rânduit. Dar - se întreabă unii - de ce este necesară dezvăluirea sufletului în faţa unui preot, care este şi el un păcătos? De ce nu ar fi suficientă căinţa făcută direct lui Dumnezeu, cum susţin şi fac sectele protestante?

În prima expunere - despre necesitatea Spovedaniei -, am subliniat că această Taină a fost întemeiată de Mântuitorul chiar în ziua Învierii, când, arătându-Se apostolilor, a suflat peste ei şi, le-a spus: "Luaţi Spiritul Sfânt: cărora le veţi ierta păcatele li se vor ierta; şi cărora le veţi ţinea le vor fi ţinute" (In 20, 22-23). Aşadar, cel ce vrea să obţină iertare de la Dumnezeu, trebuie să apeleze la puterea de a ierta conferită de către Mântuitorul Apostolilor şi urmaşilor lor, episcopilor şi preoţilor. Pe de altă parte, la fel cu apostolii, şi urmaşii lor, preoţii, fiind şi ei oameni, trebuie să ştie în ce măsură cel pe care îl are în faţă este vinovat şi dacă el, pentru a fi vrednic de dezlegare, se căieşte sincer. Or, acestea preotul nu le poate cunoaşte dacă păcătosul nu-şi descoperă păcatele. Deci este necesară mărturisirea. Încă prin sec. II, Sfântul Irineu aminteşte că femeile pe care le amăgise ereticul Marcu s-au întors, mai târziu, din nou la Biserică şi şi-au mărturisit greşelile, iar în sec. III, Sfântul Ciprian atrage atenţia că şi păcatele făcute cu gândul trebuie mărturisite. În secolul următor, Sfântul Paulin de Nola menţionează în biografia Sfântului Ambroziu că acesta, uneori, plângea atât de amarnic în scaunul de mărturisire, încât îi făcea pe penitenţi să-şi plângă păcatele, iar Sfântul Augustin îi îndemna pe creştini să nu amâne mărturisirea. "Nu putem şti - spunea el - dacă la capătul vieţii vom fi vrednici să primim Sfânta Taină a pocăinţei şi ne vom putea mărturisi lui Dumnezeu şi preotului". În sec. VI, Sfântul Grigore spune că păcătosul, prin mărturisire, învie în păcat întocmai ca Lazăr din morţi.

În secolele următoare mărturisirea este cunoscută ca o practică universală în Biserică. Să ascultăm cum se pronunţă Conciliul Tridentin în urmă cu mai bine de trei secole: "Întreaga Biserică a fost întotdeauna de părere că mărturisirea păcatelor a fost instituită de Domnul nostru Isus Cristos şi necesară tuturor acelora care au păcătuit după Botez".

Dar, pentru ca mărturisirea să fie bine făcută, adică să ne împace cu Dumnezeu, trebuie să întrunească anumite condiţii, să fie:

1. Sinceră. Penitentul trebuie să-şi descopere nu numai păcatele externe ci şi gândurile şi poftele păcătoase la care a consimţit. De asemenea, trebuie declarate şi împrejurările care schimbă specia teologică ori specia morală a păcatelor, aspect subliniat în expunerea despre examinarea conştiinţei.

Sinceritatea cere să se evite echivocul, adică să nu lase ca lucrurile declarate să poată fi înţelese în două feluri. De asemenea, penitentul trebuie să-şi atribuie sieşi vina pentru fapta săvârşită, nu să arunce vina asupra altora, cum fac unii penitenţi care mai mult mărturisesc păcatele altora decât ale lor.

O penitentă, mărturisindu-se la Sfântul Filip Neri, se plânse tot timpul de necazurile provocate de soţ şi îi dezvălui Sfântului toate slăbiciunile şi păcatele soţului. La urmă, Sfântul, după ce îi dădu sfaturile potrivite, îi zise: "Pentru păcatele dumitale vei rosti o Născătoare, iar pentru ale soţului vei ajuna trei zile cu pâine şi apă".

- "Bine, dar nu eu am făcut acele păcate, ci soţul".
- "Este adevărat - replică Sfântul -, dar canonul se dă celui ce le mărturiseşte. Deci dumneata trebuie să faci penitenţa".

2. Întreagă. Penitentul trebuie să declare şi să acuze toate păcatele morale săvârşite după ultima spovedanie bine făcută. Dacă însă pe lângă toată atenţia şi grija depusă în examinarea conştiinţei s-a uitat vreun păcat grav, mortal, acesta s-a iertat indirect, împreună cu celelalte, rămânând, totuşi, să fie mărturisit în proxima spovedanie.

Mai trebuie subliniat şi faptul că, deşi pentru a fi întreagă mărturisirea nu este necesar să mărturisim păcatele veniale, adică cele lesne iertătoare, totuşi, se recomandă să fie mărturisite şi acestea, iar în cazul fericit când dintr-o mărturisire a unui penitent se constată că acesta nu a comis nici cel puţin un păcat uşor, pentru a nu expune nulităţii dezlegarea ce urmează s-o primească, el trebuie să acuze un păcat din spovedaniile trecute.

3. Concisă. În mărturisire trebuie evitată vorba multă, divagaţiile, amănuntele inutile, care nu ţin de obiectul spovedaniei. Aceasta şi pentru a irosi degeaba timpul preotului şi pentru a nu pune la încercare răbdarea penitenţilor care îşi aşteaptă rândul.

Printre motivele care îi reţin pe unii creştini de la Taina Spovedaniei sunt ruşinea de a-şi dezvălui sufletul unui om şi ideea falsă despre spovedanie.

Sfântul Antonin, episcop de Florenţa, întrebă pe un diavol ce sta lângă confesional ce face acolo. - Fac o faptă bună; restitui - Cum adică? Păi, când îi făceam pe credincioşi să păcătuiască le luam ruşinea; acum, când ei vreau să se spovedească, le-o dau înapoi.

"Ce nebunie - spune Sfântul Augustin -, să-ţi faci rană în suflet şi să nu ai curajul s-o vindeci".

Ruşine să ai când păcătuieşti, pentru că o faci în prezenţa lui Dumnezeu. "Nu te-ai ruşinat să te faci păcătos, şi acum te ruşinezi să te faci drept?" - reproşează Sfântul Ioan Gură-de-Aur. Şi, dacă totuşi simţi o ruşine omenească, primeşte-o cu smerenie ca penitenţă pentru ofensa ce I-ai pricinuit-o lui Dumnezeu.

Unii spun: Păcatele mele sunt prea mari ca Dumnezeu să mi le ierte. Aceştia ignoră că mila lui Dumnezeu este nemărginită. Nu există păcat, oricât de mare ar fi el, care să nu poată fi iertat printr-o mărturisire făcută cu o mare căinţă. "De vor fi păcatele tale ca zgura, ca zăpada se vor albi" ne asigură Spiritul Sfânt. Iar pentru preot nu există o bucurie mai mare decât întoarcerea la Dumnezeu a unui mare păcătos.

Alţii spun: Prin spovedanie îmi voi pierde stima în faţa preotului.

Mai întâi, penitentul este liber să-şi aleagă un confesar care nu-l cunoaşte. În al doilea rând, preotul ştie că oricine poate cădea într-un păcat grav. Nimeni nu este impecabil şi nici confirmat în har. În al treilea rând, departe de a-şi pierde stima, penitentul, prin smerenia şi sinceritatea arătată îşi atrage o şi mai mare stimă din partea preotului.

Un păcătos încărcat cu păcate grele se prezentă la Sfântul Francisc de Sales şi depuse un mare efort ca să facă o mărturisire generală. După ce primi dezlegarea îi spuse Sfântului: "Vă mulţumesc părinte pentru dragostea ce mi-aţi arătat-o, dar de acum ce stimă aţi mai putea avea faţă de mine?" - "Greşeşti, dragul meu îi răspunse Sfântul -, sufletul dumitale a devenit mai alb decât zăpada, de acum eşti drag Cerului; de aceea am pentru dumneata stima ce trebuie s-o am pentru un sfânt".

Mai sunt şi unii care se tem că preotul le va dezvălui altora cele ascultate în spovedanie. Aceştia nu ştiu ce este aşa numitul sigiliu sacramental. În virtutea acestuia preotul este obligat sub sancţiunea excomunicării să păstreze, chiar şi sub ameninţare cu moartea, secret absolut asupra celor auzite în mărturisire.

Din viaţa Sfântului Ioan Nepomuc, canonic de Praga şi confesar al regelui Venceslav al Boemiei, se istoriseşte că acesta i-a cerut Sfântului să-i dezvăluie păcatele reginei. După refuzuri categorice repetate, urmate de ameninţarea cu moartea, regele dădu ordin ca sfântul să fie legat şi aruncat în Vâltava, unde se înecă. După trei sute de ani de la înmormântare, se descoperi că limba Sfântului era intactă, păstrându-şi prospeţimea de la început, mărturie vie a nevinovăţiei acestui martir al sigiliului sacramental.

Aşadar, nimeni nu trebuie să se lase reţinut de vreo prejudecată sau de ruşine în faţa Sfântului Sacrament al Pocăinţei, ci să se roage ca nu cumva satana, prin amăgirile lui, să-i închidă gura ascunzând vreun păcat ori chiar refuzând spovedania şi astfel să se piardă, poate, pentru veşnicie.

Sfântul Antonin istoriseşte că o tânără, fiind puternic ispitită, căzu într-un păcat de necurăţie. Chinuită mereu de remuşcări, dar stăpânită de ruşine, nu avu curajul să şi-l mărturisească, astfel că remuşcarea îi spori cu fiecare spovedanie sacrilegă. De la un timp, crezând că se va linişti, intră în mănăstire, cu intenţia de a face o mărturisire generală. Dar şi aici, reţinută de aceeaşi ruşine, continuă să-şi ascundă păcatul, astfel că nici confesarul nu-i cunoştea starea sufletească reală, iar comunitatea o considera sfântă. Sacrilegiul însă continua. În cele din urmă călugăriţa căzu la pat atinsă de o boală mortală. De abia atunci se hotărî să-şi mărturisească păcatul. Dar demonul îi închise gura şi în acea clipă supremă. Primi Sfintele Taine cu o fervoare aparentă, dar, în timp ce surorile se rugau pentru ea, Dumnezeu, ca să le dea tuturor o lecţie, permise ca sora să le apară osândită şi să le spună: "Nu vă rugaţi pentru mine, sunt osândită pe veci pentru că am ascuns în mărturisirile mele un păcat grav săvârşit în tinereţe". Groaznic! să fii pe veci osândit, când te-ar fi costat atât de puţin ca să fii fericit pentru totdeauna.

Iată de ce, dacă, din nefericire, ai căzut în păcat de moarte, pe care ţi-ar veni greu să-l mărturiseşti, ridică-te numaidecât cu căinţă şi o mare încredere în mila lui Dumnezeu; roagă-L să-ţi dea curaj de a te spovedi şi mărturiseşte mai întâi acel păcat, iar dacă totuşi simţi greutate în a-l dezvălui, preotul va găsi modalitatea de a-ţi uşura mărturisirea lui.

Există, din nefericire, cazuri de mărturisiri rău făcute, sacrilege, fie din cauză că au fost ascunse păcate de moarte, fie din lipsa unei adevărate păreri de rău ori a unei corecte examinări a conştiinţei. În astfel de cazuri nu există decât un singur remediu: mărturisirea generală, adică spovedirea tuturor păcatelor săvârşite în viaţă ori de la ultima spovedanie bine făcută, declarând, măcar cu aproximaţie, numărul spovedaniilor sacrilege.

Mărturisirea generală se recomandă ca folositoare - deci nu necesară - celor care vreau să se dedice unei vieţi consacrate lui Dumnezeu - în călugărie sau preoţie; înaintea unor momente importante din viaţă; bolnavilor în primejdie de moarte, precum şi celor care nu au făcut niciodată mărturisire generală.

Mărturisirea generală este, însă, interzisă celor ce suferă de scrupulozitate, adică celor care văd păcat aproape în tot ce fac, care se neliniştesc până la obsesie pentru gânduri şi ispite fugare la care nu au consimţit niciodată, şi care sunt veşnic nemulţumiţi şi cu dubii privind integritatea şi validitatea spovedaniilor precedente, pe care vreau insistent să le repete. Acestora trebuie să li se refuze repetarea mărturisirilor precum şi mărturisirea generală, deoarece acestea le-ar agrava boala. Singurul remediu pentru ei este să asculte orbeşte de confesar şi să se roage cu încredere până când Dumnezeu îi va elibera de ea.

După mărturisirea şi reînnoirea - fără a aştepta îndemnul preotului - a părerii de rău şi a hotărârii de îndreptare, ascultăm cu atenţie sfaturile preotului, canonul şi dezlegarea. Acesta este momentul solemn în care ne bucurăm că am redobândit demnitatea de fii ai lui Dumnezeu prin harul sfinţitor, sau creşterea acestuia în cazul că nu aveam decât păcate uşoare. "Iată cum (Tatăl) vine în întâmpinarea ta; se va pleca peste umărul Tău, te va săruta cu blândeţe şi iubire; va face să ţi se dea o haină nouă şi încălţăminte (...). Te temi să nu fii certat (...) însă El, în schimb, îţi pregăteşte sărbătoarea de bun venit" (Coment. asupra Evangheliei Sf. Luca, apud Francesco Fernandez Carvajal, De vorbă cu Dumnezeu, pag. 20). Atunci, într-o dorinţă mare începe o viaţă nouă, chiar dacă păcatele mărturisite au fost doar uşoare. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru milostivirea de care te-a învrednicit şi gândeşte-te cum să pui în practică sfaturile sau indicaţiile primite şi cum să faci mai rodnică intenţia de a deveni mai bun. O altă manifestare a acestei recunoştinţe poate fi aceea de a face ca şi prietenii şi alţi cunoscuţi să se apropie de acest izvor de har, aidoma samarinencii care, transformată în har, dăduse fuga să-i anunţe pe ceilalţi concetăţeni că şi ei puteau beneficia de singulara ocazie pe care o presupunea trecerea lui Isus prin cetatea lor (In 20, 22-23). Îţi vei îndeplini astfel una din îndatoririle iubirii frăţeşti exprimate în Ps 50: "Învăţa-voi pe cei fărădelegi căile Tale şi cei păcătoşi se vor întoarce la Tine".